ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București,secția a IV-a civilă, la 14 august 2008,

reclamanta R.I.M.C. a chemat în judecată a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român, Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul București și I.P.,

solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume: 1) contravaloarea

actualizată a sumei de 3285,6 lei, reprezentând prețul contractului de

vânzare-cumpărare desființat prin sentință irevocabilă; 2) suma de 70.000 lei

reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului situat în

București, sector 5 prin îmbunătățiri necesare și utile; 3) suma de 600.000 Euro

reprezentând sporul de valoare adus imobilului conform art. 1444 C. civ.. S-a

solicitat, de asemenea, acordarea unui drept de retenție asupra imobilului sus-menționat

până la momentul plății de către pârâtul I.P. a sumelor pentru îmbunătățirile

necesare și utile.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat în esență că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

42417/2997 a dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuințe situate în sector

5 în suprafață utilă de 154,55 mp, achitând un preț de 32.856.042 lei ROL însă,

ulterior, prin sentința civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei sector 5 București,

rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de fostul

proprietar al imobilului, I.P., s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare menționat, fiind obligată să lase în deplină proprietate

și posesie imobilul numitului I.P.

Reclamanta a invocat

faptul că acest contract a fost declarat nul pentru considerentul că domeniul

de aplicare impus de art. 1 din Legea nr. 112/1995 se referea strict la imobile

preluate după 6 martie 1945, or, în speță, imobilul a trecut în proprietatea

statului anterior anului 1945, cu consecința că dreptul aplicabil este dreptul

comun în materia evicțiunii și anume dispozițiile art. 1337 - 1351 C. civ.

În situația în care

totuși, instanța ar considera că raporturile de drept privitoare la părți sunt

reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar imobilul a fost preluat cu

titlu valabil, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, în sensul că foștii chiriași au dreptul la despăgubire

pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile,

iar această obligație revine persoanei îndreptățite, adică pârâtului I.P.

Pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au depus

întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu

motivarea că nu sunt parte în contractul de vânzare cumpărare și nu pot

răspunde pentru evicțiune.

Totodată, au formulat

cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu SC C. SA, pentru restituirea

comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de

vânzare cumpărare.

Prin sentința civilă

nr. 726 din 14 mai 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.P. pe capetele de

cerere prin care s-au solicitat despăgubiri pentru sporul de valoare și

instituirea dreptului de retenție; de asemenea, a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe

capătul de cerere prin care s-a solicitat plata prețului reactualizat.

A fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 29.680,18

lei reprezentând prețul actualizat din contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997.

A fost obligat pârâtul I.P.

să restituie reclamantei suma de 44.681,49 lei reprezentând spor de valoare

adus imobilului prin îmbunătățiri necesare și utile și a fost instituit în

favoarea reclamantei un drept de retenție asupra imobilului situat în

București, sector 5, până la plata sumei reprezentând sporul de valoare.

Capătul de cerere prin

care s-a solicitat plata de despăgubiri în cuantum de 600.000 Euro pentru sporul

de valoare adus imobilului a fost respins, ca neîntemeiat.

Cererea de chemare în

garanție a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar pârâții I.P. și Ministerul

Finanțelor Publice au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997,

reclamanta R.I.M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței situate

în sector 5, achitând un preț de 32.856.042 lei ROL însă, ulterior, prin sentința

civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sector 5 București, rămasă definitivă și

irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al

imobilului, constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare,

fiind obligată pârâta la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului

către numitul I.P.

Tribunalul a constatat

că în speța dedusă judecății contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în

baza Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă din conținutul acestuia, astfel încât

devin aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, imobilul fiind preluat cu titlu

valabil.

Susținerile pârâtului

Ministerul Finanțelor, potrivit cărora nu ar avea calitate procesuală pasivă în

cauză, au fost găsite neîntemeiate în privința primului capăt de cerere

întrucât O.U.G. nr. 184/2002, prin care s-a modificat art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, stabilește că plata sumelor reprezentând prețul reactualizat

plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995.

În privința capătului

de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor, tribunalul a

constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr.

10/2001, conform cărora chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare

și utile, iar potrivit alin. (2), astfel cum fost modificat prin Legea nr.

1/2009, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără

titlu, obligația despăgubirii prevăzute la alin. (1) revine persoanei

îndreptățite (în speță, pârâtului I.P.).

Au fost reținute

concluziile raportului de expertiză în legătură cu valoarea actualizată a

prețului plătit la momentul perfectării vânzării-cumpărării, precum și în

privința contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

Față de atitudinea

subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

(atât vânzătorul, cât și cumpărătoarea fiind de rea-credință, potrivit

considerentelor sentinței civile nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sector 5 și a

deciziilor pronunțate în căile de atac), a fost apreciată neîntemeiată

pretenția reclamantei referitoare la sporul de valoare al imobilului, constând

în valoarea de circulație a acestuia (întrucât proprietarii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, numai

cu condiția ca respectivele contracte să fi fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță).

Cererea de chemare în

garanție a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea restituirii întregului preț plătit, de către Ministerul

Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3), fără ca această instituție să

poată pretinde restituirea comisionului de 1% reținut de SC C. SA pentru

serviciile prestate, respectiv pentru efectuarea vânzării.

Acest comision reprezintă

contravaloarea serviciului prestat de SC C. SA în vederea perfectării contractului,

așadar constituie o plată în baza legii, iar în eventualitatea în care ulterior

contractul se desființează, aceasta nu înseamnă că mandatarul trebuie să restituie

comisionul încasat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel în termenul legal pârâți I.P. și Ministerul

Finanțelor Publice, iar în condițiile art. 293 C. proc. civ., reclamanta a

formulat apel incident.

1) Pârâtul I.P. a

arătat că sentința este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce-l privește.

În privința

contravalorii îmbunătățirilor, expertiza efectuată a arătat care este starea

imobilului în prezent dar nu și care a fost starea lui în momentul încheierii

contractului, neexistând în plus, niciun fel de dovadă asupra necesității sau

utilității pretinselor îmbunătățiri întrucât imobilul a fost preluat în stare

bună conform actelor din dosar.

2) Apelantul pârât

Ministerul Finanțelor Publice a susținut că sentința este nelegală în ceea ce

privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia,

respingerea cererii de chemare în garanție a SC C. SA și obligarea sa la plata

cheltuielilor judecată.

3) Apelanta reclamantă

a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței în sensul admiterii cu prioritate

a capătului de cerere prin care a solicitat obligarea vânzătorului la plata

sumei de 2.100.000 lei (echivalentul a 600.000 Euro), reprezentând sporul de

valoare adus imobilului pe care vânzătorul trebuie să îl plătească conform

dispozițiilor art. 1344 și urm. C. civ.

Aceasta a susținut că

prima instanță a apreciat în mod greșit că Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 este incidentă în cauză întrucât a fost evinsă în mod

definitiv și irevocabil prin intermediul unei sentințe prin care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare pentru unicul motiv că

imobilul a fost preluat de stat în 1937 și, ca urmare, nu putea face obiectul

unei legi cu caracter reparatoriu care are sfera de aplicare strict delimitată

prin chiar textul ei la perioada de după 06 martie 1945.

Apelurile au fost

respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 120/A din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

1) Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că judecătorul fondului a apreciat în mod

corect asupra dispozițiilor legale incidente în speță, statuând că, întrucât

contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei, ce a făcut obiectul anulării, fusese

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, litigiului îi sunt aplicabile prevederile

Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Or, potrivit art. 48

alin. (2) din acest act normativ, obligația de despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile revine persoanei

îndreptățite respectiv, apelantului pârât I.P.

De altminteri, și în

procedura de drept comun terțul evingător este ținut să suporte în primul rând

sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea cheltuielilor necesare și

utile, întrucât lui îi profită.

În ceea ce privește

critica formulată de apelantul-pârât asupra caracterului necesar și util al

cheltuielilor, Curtea a reținut caracterul ei nefondat, câtă vreme prin

probatoriul administrat la fond s-a făcut dovada existenței și a cuantumului

lucrărilor de îmbunătățire, pârâtul I. neformulând obiecțiuni la raportul de

expertiză.

Totodată, nu s-a putut

reține susținerea apelantului-pârât potrivit căreia dacă în anul 1997, când s-a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare și s-a predat imobilul acesta era în

stare bună, ar fi însemnat că nu se impunea efectuarea niciunei lucrări de îmbunătățire

a construcției.

Întrucât în faza procesuală

a apelului pârâtul nu a solicitat administrarea de dovezi în sprijinul

afirmației că lucrările cărora prima instanță le-a reținut caracterul de utile

și necesare, nu îndeplinesc aceste condiții, iar probatoriul administrat la

instanța de fond a relevat efectuarea lucrărilor, Curtea a respins, ca nefondată,

și critica pe acest aspect.

2) Apelul declarat

Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat, de asemenea, nefondat, având în

vedere că, deși nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997,

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte au fost

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Această dispoziție are

caracter de normă specială în raport de art. 1337 și urm. C. civ. și se aplică

în virtutea principiului norma specială derogă de la dreptul comun.

S- a reținut totodată, că

în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție având în vedere că

plata comisionului de 1% a reprezentat contravaloarea muncii prestate de

mandatar, desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin mandatar

neatrăgând în mod automat desființarea contractului de mandat; cum în cauză nu

s-a făcut dovada culpei mandatarului, nu se impune restituirea prestației

cuvenite acestuia.

De asemenea, a fost

găsită nefondată critica privind obligarea la cheltuieli de judecată, întrucât

apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții, iar

cheltuielile de judecată au fost imputate pârâților proporțional cu pretențiile

admise.

3) Apelul incident

declarat de reclamantă a fost, de asemenea, respins, având în vedere

considerentele referitoare la incidența în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevederile art. 50 alin. (2)

și art. 50

1

din acest act normativ și împrejurarea că prin sentința

civilă nr. 6916/2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București,

menținută prin deciziile pronunțate în căile de atac, s-a

constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

reținându-se că atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de rea-credință la

încheierea actului.

Decizia a fost atacată

cu recurs de către reclamantă și pârâții Ministerul Finanțelor Publice și I.P.

critici deciziei sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii, apreciindu-se eronat ca fiind incidente în cauză dispozițiile

Legii nr. 10/2001, în condițiile în care pronunțarea nulității contractului de

vânzare – cumpărare (nr. 42417/1997) încheiat de către reclamantă s-a făcut pe

motiv că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în anul 1937, deci nu

putea intra în obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995, pe temeiul

căreia se încheiase.

În mod greșit au fost

considerate aplicabile în speță dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca temei al

garanției vânzătorului pentru evicțiune, câtă vreme aceasta se referă la

aceeași perioadă (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) pe care o are în vedere și

Legea nr. 112/1995.

Niciuna dintre

prevederile cu caracter special nefiind aplicabilă deoarece imobilul a fost

preluat în afara perioadei reglementate de cele două acte normative, rezulta,

fără îndoială, că dispozițiile incidente în cauză sunt cele ale dreptului comun,

conținute de art. 1337 și urm. C. civ

- Instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic.

Astfel, în motivarea

sentinței nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sectorului 5 prin care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare s-a stabilit că, atâta

vreme cât actul nu este valabil întocmit nu se mai pune problema analizării

bunei-credințe a părților.

Contrar acestei

statuări, prin decizia recurată se reține, cu referire la hotărârea care s-a

pronunțat asupra nulității actului, că aceasta ar fi constatat că ambele părți

ar fi fost de rea-credință la momentul perfectării vânzării-cumpărării.

În realitate,

reclamanta-cumpărătoare fiind de bună-credință și necunoscând riscul

evicțiunii, trebuie să beneficieze de dispozițiile Codului civil care

reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune și cu

privire la daunele-interese constând în diferența dintre preț și sporul de

valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și cel al

producerii evicțiunii.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Finanțelor Publice a susținut nelegalitatea deciziei din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că

în mod greșit nu a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, avându-se în vedere principiul relativității efectelor contractului și

împrejurarea că, nefiind parte la încheierea contractului a cărui nulitate s-a

pronunțat, nu i se putea angaja răspunderea pentru evicțiune.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., vânzătorul (respectiv, Primăria

Municipiului București, prin mandatar SC C. SA), este cel în sarcina căruia se

instituie răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin altă dispoziție contrară și în plus,

nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să atribuie

calitate procesuală Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg decât simpla restituire

a prețului.

- În condițiile în care

a menținut obligația de plată a prețului reactualizat în sarcina Ministerului

Finanțelor, instanța trebuia să admită cererea de chemare în garanție a SC C.

SA, pe care să o oblige la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aceasta, întrucât

potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

asemenea unități specializate de vânzare a imobilelor aveau obligația să

încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%,

iar suma rămasă să o vireze în contul deschid la trezoreria statului.

Prin urmare, partea

care a încasat comisionul trebuia obligată la restituirea acestuia din prețul

actualizat.

- Cu privire la plata

cheltuielilor de judecată, era necesar să se facă aplicarea dispozițiilor art.

1337 C. civ. vizând răspunderea pentru evicțiune și să se constate că Primăria

municipiului București a fost vânzător în contractul desființat, în timp ce

recurentul nu se face vinovat de declanșarea litigiului și prin urmare, nu

poate fi sancționat procedural.

pârâtul I.P. a pretins nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte:

- Instanțele de fond au

aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 considerând că pârâtul ar

avea calitate procesuală pasivă, deși imobilul a trecut în proprietatea

statului în anul 1937.

Nefiind aplicabilă

Legea nr. 10/2001, reiese că dispozițiile art. 48 din acest act normativ nu

sunt incidente, pârâtul neurmând de altfel procedura legii speciale pentru

recuperarea imobilului.

Nu au fost analizate

criticile pârâtului referitoare la răspunderea pentru evicțiune care, în mod

evident, aparține exclusiv vânzătorului față de cumpărătorul evins.

Toate aceste aspecte

atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- Instanța nu a dat

dovadă de rol activ, soluționând apelul în privința îmbunătățirilor, doar

raportându-se la expertiza administrată la fond.

Or, imobilul a fost

preluat în stare bună la data perfectării contractului, în 1997, așa încât nu

se impuneau îmbunătățiri necesare și utile, în privința cărora de altfel,

recurentul-pârât nici nu și-a exprimat acordul.

Expertiza efectuată

arată care este starea imobilului în prezent, dar nu și care a fost starea lui

în momentul încheierii contractului.

Nu exista niciun fel de

dovadă asupra necesității sau utilității pretinselor îmbunătățiri, întrucât

imobilul a fost preluat în stare bună, conform probelor din dosar.

În drept, au mai fost

invocate ca temei juridic al cererii de recurs (alături de art. 304 pct. 9) și

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Examinând criticile

formulate prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte urmează să

constate caracterul nefondat al acestora. Astfel:

temeiul juridic al răspunderii pentru evicțiune, care se regăsește în recursul

reclamantei și al celor doi pârâți, nu poate fi primită.

Promovând acțiunea,

reclamanta însăși a indicat drept temei al pretențiilor sale, pe de o parte

dreptul comun (art. 1337 și urm. C. civ.) iar pe de altă parte, întrucât există

deja o hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei

sectorului 5), care stabilește preluarea cu titlu a imobilului de către stat,

s-a invocat incidența normelor speciale [art. 48 alin. (2) și (3), art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Fiind vorba de

invocarea în același timp, a unei norme generale și a uneia cu caracter

special, instanțele fondului au avut de verificat, pentru buna aplicare a

regulii conform căreia „specialul derogă de la general” (

specialia

generalibus derogant

) dacă este incidentă legea specială.

Or, sub acest aspect

s-a reținut corect că evicțiunea s-a datorat desființării unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce reprezenta

situația premisă pentru a atrage incidența normelor speciale cuprinse de Legea

nr. 10/2001 în privința despăgubirii chiriașilor-cumpărători.

În acest sens, art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la „cererile sau acțiunile în

justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile”.

Or, este tocmai

situația în care se află recurenta-reclamantă, al cărei contract de vânzare-cumpărare

(nr. 42417 din 21 aprilie 1997) a fost desființat prin hotărârea irevocabilă

(sentința civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei sectorului 5, rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 1004 din 16 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă).

Susținerea recurentei

conform căreia sancțiunea nulității fiind aplicată – conform considerentelor

hotărârilor menționate – întrucât imobilul a fost preluat în anul 1937 și deci,

nu făcea obiect de reglementare al Legii nr. 112/1995 și pe cale de consecință,

nici al Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită întrucât introduce o distincție

pe care legiuitorul nu o face (iar

ubi lex non distinguit nec nos

distinguere debemus

– unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o

poate face).

Astfel, textul

menționat anterior face referire la contracte încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, fără să distingă în funcție de cauzele

eludării dispozițiilor legale.

O interpretare în

sensul propus de recurentă ar goli practic de conținut și aplicabilitate norma,

având în vedere că desființarea în general a unor asemenea contracte s-a făcut

tocmai pentru că s-a nesocotit domeniul de reglementare al legii

(înstrăinându-se, de regulă, bunuri imobile preluate de stat fără titlu, deși

actul normativ viza imobile preluate de stat cu titlu).

Așadar, constatând că

între cele două categorii de norme, cea care se impune este reglementarea

specială, instanțele fondului au procedat corect.

Fiind de tranșat

jurisdicțional aceeași materie, a răspunderii pentru evicțiune, nu se putea

recurge la un temei juridic mixt, astfel cum procedează reclamanta (recurgând

mai degrabă, la o instituție specifică dreptului public, așa numita

mitior

lex

) atunci când solicită suma de 600.000 Euro reprezentând sporul de

valoare al imobilului pe temeiul art. 1344 C. civ., iar prețul actualizat și

contravaloarea îmbunătățirilor pe temeiul art. 48 și art. 50 din Legea nr.

10/2001.

În speță, nu este vorba

despre situații tranzitorii cărora să li se aplice legea mai favorabilă, fie că

este vorba de legea nouă, fie de cea veche.

Rezultă că sub acest

aspect, al calificării juridice a pretențiilor reclamantei cu referire la

dispozițiile legii speciale, instanțele de fond au procedat corect, așa încât

hotărârile sunt legale, iar critica formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., neîntemeiată.

- Susținerea de către

recurentă a incidenței motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu

este sprijinită de niciun argument care să se subsumeze ipotezelor avute în

vedere de norma procedurală menționată.

Astfel, potrivit art.

304 pct. 8 C. proc. civ., este caz de modificare a unei hotărâri, atunci când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății (în înțelesul

material al acestuia, de

negotium iuris

) i-a schimbat natura ori

înțelesul, denaturându-i clauzele clare și neechivoce.

Or, în speță, fără să

facă referire la un asemenea act care să fi fost dedus judecății, recurenta analizează

maniera în care instanța de apel a reținut aspectul vizând atitudinea

subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

cu referire la considerentele hotărârilor pronunțate în acțiunea în nulitate.

Acestea sunt însă

elemente de fapt deduse din coroborarea mijloacelor de probă administrate în

cauză, inclusiv referirea la hotărârile judecătorești anterioare realizându-se

din punct de vedere al valorii probatorii, ca prezumție absolută, în sensul

art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ (referirea

instanței vizând nu numai sentința de primă instanță în care s-a reținut că nu

se mai pune problema ocrotirii bunei-credințe și aceasta nu va mai face obiect

de analiză, ci și hotărârile din căile de atac; or, în decizia nr. 1074/A din

31 mai 2006 a Tribunalului București,secția a IV-a, dată în soluționarea

apelului s-a reținut expres că ambele părți contractante au fost de rea-credință).

Așadar, se va constata

că argumentele aduse în susținerea criticii nu se subsumează motivului de recurs

invocat și nici nu fac posibilă încadrarea în vreun alt motiv, vizând în

realitate elemente de fapt ale pricinii.

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice aduce în dezbatere în primul rând,

problema calității procesuale pasive a acestei părți, motivându-se, cu referire

la dispozițiile art. 1337 și art. 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru

evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului

București, în timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al

înstrăinării.

Critica este nefondată

având în vedere că se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la

răspunderea pentru evicțiune or, potrivit considerentelor expuse anterior,

materia este reglementată de legea specială.

În acest sens, prin

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se statuează că „restituirea prețului

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și

completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice”.

Este tocmai temeiul

juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând

încă o dată problema raportului dintre norma generală și cea specială.

- În ce privește

soluția dată asupra cererii de chemare în garanție, recurentul susține că, în condițiile

în care a fost menținută obligația sa de plată a prețului actualizat, ar fi

trebuit admisă și solicitarea sa de obligare a SC C. SA la restituirea

comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Singura susținere a

acestei critici s-a făcut cu referire la art. 41 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 112/1995, text potrivit căruia unitățile specializate în

înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligația să rețină

comisionul de 1% după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului.

Recurentul nu combate

în niciun fel considerentul instanței, conform căruia plata comisionului a

reprezentat contravaloarea muncii prestate de mandatar, iar desființarea

contractului de vânzare-cumpărare nu înseamnă implicit și desființarea

contractului de mandat, prin argumente care să poată fi supuse analizei în

recurs.

Simpla referire la un

text din Normele metodologice nu este de natură să susține o critică de

nelegalitate.

Dimpotrivă, din textul evocat

rezultă obligația pentru unitățile specializate de a reține comisionul de 1%,

ceea ce conduce la ideea unui mandat legal în temeiul căruia s-a acționat și a

cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare.

- Critica vizând obligarea la plata

cheltuielilor de judecată s-a făcut tot cu referire la dispozițiile art. 1337 C.

civ., așa încât pentru considerentele expuse anterior vizând temeiul

răspunderii, nici aceasta nu poate fi primită.

În consecință, toate aspectele de

nelegalitate din recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice au fost

găsite neîntemeiate.

de asemenea, critici nefondate.

În primul rând, sub aspectul

pretinsei lipse a calității sale procesuale pasive, această critică a fost

susținută de către recurent cu referire la normele dreptului comun și la faptul

că răspunderea trebuie să aparțină vânzătorului.

Conform motivării anterioare,

temeiul juridic fiind lămurit în condițiile legii speciale, în mod corect s-a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 referitoare la

suportarea despăgubirilor constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse de

chiriași (imobilelor în privința cărora au fost desființate contractele de

vânzare-cumpărare).

- În privința cuantumului

despăgubirilor, recurentul a pretins că instanța nu ar fi dat dovadă de

suficient rol activ soluționând apelul doar prin raportare la expertiza

administrată la fond.

Or, sub acest aspect instanța de

apel a reținut că va avea în vedere probatoriul administrat în primă instanță -

care a demonstrat existența și cuantumul lucrărilor de îmbunătățire, expertiza

nefiind contestată de către pârât, în condițiile în care în faza apelului nu

s-au suplimentat probele (dimpotrivă, apelantul - pârât precizând că își

susține criticile cu probele ce au fost administrate deja – conform încheierii

de dezbateri din 26 ianuarie 2010).

Chiar dacă apelul este o cale de

atac devolutivă, limitele devoluțiunii sunt fixate, în virtutea principiului

disponibilității, de către parte.

În aplicarea aceluiași principiu,

instanța poate încuviința refacerea sau completarea probelor administrate în

primă instanță [art. 295 alin. (2) C. proc. civ.], dar cum o astfel de

solicitare de refacere sau completare a probatoriului nu a fost formulată,

pârâtul nu poate reproșa, pe calea recursului, faptul că stabilirea situației

de fapt în apel s-a realizat pe baza probatoriului deja administrat la prima

judecată a fondului.

- Referitor la caracterul necesar și

util al îmbunătățirilor, recurentul a pretins că nu ar fi existat niciun fel de

dovadă care să demonstreze această natură a lucrărilor.

Instanța de apel a constatat însă,

că prima instanță a stabilit în mod corect existența unui asemenea caracter

lucrărilor efectuate și că în apel nu a fost combătută situația de fapt astfel

determinată.

Enumerarea acestor îmbunătățiri prin

motivele de recurs și contestarea caracterului lor necesar și util nu se poate

circumscrie unor aspecte de nelegalitate, cenzurabile în calea extraordinară de

atac.

În realitate, este vorba de elemente

de fapt, a căror stabilire intră în competența exclusivă a instanțelor

fondului, nefiind susceptibilă examinarea lor din perspectiva motivelor de

nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente și

criticile deduse judecății în recursul pârâtului I.P. au fost găsite nefondate,

urmând să fie respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamata R.I.M.C., pârâții I.P. și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. București împotriva deciziei civile nr. 120 A din 16 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

ianuarie 2011.