ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,secția a IV-a civilă, la 14 august 2008, reclamanta R.I.M.C. a chemat în judecată a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul București și I.P., solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume: 1) contravaloarea actualizată a sumei de 3285,6 lei, reprezentând prețul contractului de vânzare-cumpărare desființat prin sentință irevocabilă; 2) suma de 70.000 lei reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului situat în București, sector 5 prin îmbunătățiri necesare și utile; 3) suma de 600.000 Euro reprezentând sporul de valoare adus imobilului conform art. 1444 C. civ..

S-a solicitat, de asemenea, acordarea unui drept de retenție asupra imobilului sus-menționat până la momentul plății de către pârâtul I.P. a sumelor pentru îmbunătățirile necesare și utile. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat în esență că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/2997 a dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuințe situate în sector 5 în suprafață utilă de 154,55 mp, achitând un preț de 32.856.042 lei ROL însă, ulterior, prin sentința civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei sector 5 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, I.P., s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menționat, fiind obligată să lase în deplină proprietate și posesie imobilul numitului I.P.

Reclamanta a invocat faptul că acest contract a fost declarat nul pentru considerentul că domeniul de aplicare impus de art. 1 din Legea nr. 112/1995 se referea strict la imobile preluate după 6 martie 1945, or, în speță, imobilul a trecut în proprietatea statului anterior anului 1945, cu consecința că dreptul aplicabil este dreptul comun în materia evicțiunii și anume dispozițiile art. 1337 - 1351 C. civ. În situația în care totuși, instanța ar considera că raporturile de drept privitoare la părți sunt reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar imobilul a fost preluat cu titlu valabil, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că foștii chiriași au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile, iar această obligație revine persoanei îndreptățite, adică pârâtului I.P.

Pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au depus întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu motivarea că nu sunt parte în contractul de vânzare cumpărare și nu pot răspunde pentru evicțiune. Totodată, au formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu SC C. SA, pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Prin sentința civilă nr. 726 din 14 mai 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.P. pe capetele de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri pentru sporul de valoare și instituirea dreptului de retenție; de asemenea, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere prin care s-a solicitat plata prețului reactualizat.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 29.680,18 lei reprezentând prețul actualizat din contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997. A fost obligat pârâtul I.P. să restituie reclamantei suma de 44.681,49 lei reprezentând spor de valoare adus imobilului prin îmbunătățiri necesare și utile și a fost instituit în favoarea reclamantei un drept de retenție asupra imobilului situat în București, sector 5, până la plata sumei reprezentând sporul de valoare. Capătul de cerere prin care s-a solicitat plata de despăgubiri în cuantum de 600.000 Euro pentru sporul de valoare adus imobilului a fost respins, ca neîntemeiat.

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar pârâții I.P. și Ministerul Finanțelor Publice au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997, reclamanta R.I.M.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței situate în sector 5, achitând un preț de 32.856.042 lei ROL însă, ulterior, prin sentința civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sector 5 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, fiind obligată pârâta la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului către numitul I.P.

Tribunalul a constatat că în speța dedusă judecății contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă din conținutul acestuia, astfel încât devin aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, imobilul fiind preluat cu titlu valabil. Susținerile pârâtului Ministerul Finanțelor, potrivit cărora nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, au fost găsite neîntemeiate în privința primului capăt de cerere întrucât O.U.G. nr. 184/2002, prin care s-a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabilește că plata sumelor reprezentând prețul reactualizat plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În privința capătului de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, conform cărora chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, iar potrivit alin. (2), astfel cum fost modificat prin Legea nr. 1/2009, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzute la alin. (1) revine persoanei îndreptățite (în speță, pârâtului I.P.). Au fost reținute concluziile raportului de expertiză în legătură cu valoarea actualizată a prețului plătit la momentul perfectării vânzării-cumpărării, precum și în privința contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

Față de atitudinea subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (atât vânzătorul, cât și cumpărătoarea fiind de rea-credință, potrivit considerentelor sentinței civile nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sector 5 și a deciziilor pronunțate în căile de atac), a fost apreciată neîntemeiată pretenția reclamantei referitoare la sporul de valoare al imobilului, constând în valoarea de circulație a acestuia (întrucât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, numai cu condiția ca respectivele contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță).

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată, întrucât Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea restituirii întregului preț plătit, de către Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3), fără ca această instituție să poată pretinde restituirea comisionului de 1% reținut de SC C. SA pentru serviciile prestate, respectiv pentru efectuarea vânzării. Acest comision reprezintă contravaloarea serviciului prestat de SC C. SA în vederea perfectării contractului, așadar constituie o plată în baza legii, iar în eventualitatea în care ulterior contractul se desființează, aceasta nu înseamnă că mandatarul trebuie să restituie comisionul încasat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termenul legal pârâți I.P.

și Ministerul Finanțelor Publice, iar în condițiile art. 293 C. proc. civ., reclamanta a formulat apel incident. 1) Pârâtul I.P. a arătat că sentința este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce-l privește. În privința contravalorii îmbunătățirilor, expertiza efectuată a arătat care este starea imobilului în prezent dar nu și care a fost starea lui în momentul încheierii contractului, neexistând în plus, niciun fel de dovadă asupra necesității sau utilității pretinselor îmbunătățiri întrucât imobilul a fost preluat în stare bună conform actelor din dosar. 2) Apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice a susținut că sentința este nelegală în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, respingerea cererii de chemare în garanție a SC C. SA și obligarea sa la plata cheltuielilor judecată.

3) Apelanta reclamantă a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței în sensul admiterii cu prioritate a capătului de cerere prin care a solicitat obligarea vânzătorului la plata sumei de 2.100.000 lei (echivalentul a 600.000 Euro), reprezentând sporul de valoare adus imobilului pe care vânzătorul trebuie să îl plătească conform dispozițiilor art. 1344 și urm. C. civ.

Aceasta a susținut că prima instanță a apreciat în mod greșit că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este incidentă în cauză întrucât a fost evinsă în mod definitiv și irevocabil prin intermediul unei sentințe prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare pentru unicul motiv că imobilul a fost preluat de stat în 1937 și, ca urmare, nu putea face obiectul unei legi cu caracter reparatoriu care are sfera de aplicare strict delimitată prin chiar textul ei la perioada de după 06 martie 1945. Apelurile au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 120/A din 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

1) Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că judecătorul fondului a apreciat în mod corect asupra dispozițiilor legale incidente în speță, statuând că, întrucât contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei, ce a făcut obiectul anulării, fusese încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, litigiului îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Or, potrivit art. 48 alin. (2) din acest act normativ, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile revine persoanei îndreptățite respectiv, apelantului pârât I.P. De altminteri, și în procedura de drept comun terțul evingător este ținut să suporte în primul rând sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea cheltuielilor necesare și utile, întrucât lui îi profită.

În ceea ce privește critica formulată de apelantul-pârât asupra caracterului necesar și util al cheltuielilor, Curtea a reținut caracterul ei nefondat, câtă vreme prin probatoriul administrat la fond s-a făcut dovada existenței și a cuantumului lucrărilor de îmbunătățire, pârâtul I. neformulând obiecțiuni la raportul de expertiză. Totodată, nu s-a putut reține susținerea apelantului-pârât potrivit căreia dacă în anul 1997, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare și s-a predat imobilul acesta era în stare bună, ar fi însemnat că nu se impunea efectuarea niciunei lucrări de îmbunătățire a construcției.

Întrucât în faza procesuală a apelului pârâtul nu a solicitat administrarea de dovezi în sprijinul afirmației că lucrările cărora prima instanță le-a reținut caracterul de utile și necesare, nu îndeplinesc aceste condiții, iar probatoriul administrat la instanța de fond a relevat efectuarea lucrărilor, Curtea a respins, ca nefondată, și critica pe acest aspect. 2) Apelul declarat Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat, de asemenea, nefondat, având în vedere că, deși nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 42417/1997, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, se face de Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Această dispoziție are caracter de normă specială în raport de art. 1337 și urm. C. civ. și se aplică în virtutea principiului norma specială derogă de la dreptul comun. S- a reținut totodată, că în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție având în vedere că plata comisionului de 1% a reprezentat contravaloarea muncii prestate de mandatar, desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin mandatar neatrăgând în mod automat desființarea contractului de mandat; cum în cauză nu s-a făcut dovada culpei mandatarului, nu se impune restituirea prestației cuvenite acestuia. De asemenea, a fost găsită nefondată critica privind obligarea la cheltuieli de judecată, întrucât apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții, iar cheltuielile de judecată au fost imputate pârâților proporțional cu pretențiile admise.

3) Apelul incident declarat de reclamantă a fost, de asemenea, respins, având în vedere considerentele referitoare la incidența în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevederile art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din acest act normativ și împrejurarea că prin sentința civilă nr. 6916/2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, menținută prin deciziile pronunțate în căile de atac, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se că atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de rea-credință la încheierea actului. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă și pârâții Ministerul Finanțelor Publice și I.P.

1. Reclamanta a adus critici deciziei sub următoarele aspecte: - Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, apreciindu-se eronat ca fiind incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care pronunțarea nulității contractului de vânzare – cumpărare (nr. 42417/1997) încheiat de către reclamantă s-a făcut pe motiv că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în anul 1937, deci nu putea intra în obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995, pe temeiul căreia se încheiase. În mod greșit au fost considerate aplicabile în speță dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca temei al garanției vânzătorului pentru evicțiune, câtă vreme aceasta se referă la aceeași perioadă (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) pe care o are în vedere și Legea nr. 112/1995.

Niciuna dintre prevederile cu caracter special nefiind aplicabilă deoarece imobilul a fost preluat în afara perioadei reglementate de cele două acte normative, rezulta, fără îndoială, că dispozițiile incidente în cauză sunt cele ale dreptului comun, conținute de art. 1337 și urm. C. civ - Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic. Astfel, în motivarea sentinței nr. 6916/2005 a Judecătoriei Sectorului 5 prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare s-a stabilit că, atâta vreme cât actul nu este valabil întocmit nu se mai pune problema analizării bunei-credințe a părților. Contrar acestei statuări, prin decizia recurată se reține, cu referire la hotărârea care s-a pronunțat asupra nulității actului, că aceasta ar fi constatat că ambele părți ar fi fost de rea-credință la momentul perfectării vânzării-cumpărării.

În realitate, reclamanta-cumpărătoare fiind de bună-credință și necunoscând riscul evicțiunii, trebuie să beneficieze de dispozițiile Codului civil care reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune și cu privire la daunele-interese constând în diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și cel al producerii evicțiunii. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 2. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut nelegalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a arătat că în mod greșit nu a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, avându-se în vedere principiul relativității efectelor contractului și împrejurarea că, nefiind parte la încheierea contractului a cărui nulitate s-a pronunțat, nu i se putea angaja răspunderea pentru evicțiune.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., vânzătorul (respectiv, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA), este cel în sarcina căruia se instituie răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin altă dispoziție contrară și în plus, nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să atribuie calitate procesuală Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg decât simpla restituire a prețului. - În condițiile în care a menținut obligația de plată a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor, instanța trebuia să admită cererea de chemare în garanție a SC C. SA, pe care să o oblige la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aceasta, întrucât potrivit art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, asemenea unități specializate de vânzare a imobilelor aveau obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, iar suma rămasă să o vireze în contul deschid la trezoreria statului. Prin urmare, partea care a încasat comisionul trebuia obligată la restituirea acestuia din prețul actualizat. - Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, era necesar să se facă aplicarea dispozițiilor art. 1337 C. civ. vizând răspunderea pentru evicțiune și să se constate că Primăria municipiului București a fost vânzător în contractul desființat, în timp ce recurentul nu se face vinovat de declanșarea litigiului și prin urmare, nu poate fi sancționat procedural.

3. În recursul său, pârâtul I.P. a pretins nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte: - Instanțele de fond au aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 considerând că pârâtul ar avea calitate procesuală pasivă, deși imobilul a trecut în proprietatea statului în anul 1937. Nefiind aplicabilă Legea nr. 10/2001, reiese că dispozițiile art. 48 din acest act normativ nu sunt incidente, pârâtul neurmând de altfel procedura legii speciale pentru recuperarea imobilului. Nu au fost analizate criticile pârâtului referitoare la răspunderea pentru evicțiune care, în mod evident, aparține exclusiv vânzătorului față de cumpărătorul evins. Toate aceste aspecte atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - Instanța nu a dat dovadă de rol activ, soluționând apelul în privința îmbunătățirilor, doar raportându-se la expertiza administrată la fond. Or, imobilul a fost preluat în stare bună la data perfectării contractului, în 1997, așa încât nu se impuneau îmbunătățiri necesare și utile, în privința cărora de altfel, recurentul-pârât nici nu și-a exprimat acordul. Expertiza efectuată arată care este starea imobilului în prezent, dar nu și care a fost starea lui în momentul încheierii contractului. Nu exista niciun fel de dovadă asupra necesității sau utilității pretinselor îmbunătățiri, întrucât imobilul a fost preluat în stare bună, conform probelor din dosar. În drept, au mai fost invocate ca temei juridic al cererii de recurs (alături de art. 304 pct. 9) și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. Examinând criticile formulate prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora. Astfel: 1. Critica vizând temeiul juridic al răspunderii pentru evicțiune, care se regăsește în recursul reclamantei și al celor doi pârâți, nu poate fi primită. Promovând acțiunea, reclamanta însăși a indicat drept temei al pretențiilor sale, pe de o parte dreptul comun (art. 1337 și urm. C. civ.) iar pe de altă parte, întrucât există deja o hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei sectorului 5), care stabilește preluarea cu titlu a imobilului de către stat, s-a invocat incidența normelor speciale [art. 48 alin. (2) și (3), art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Fiind vorba de invocarea în același timp, a unei norme generale și a uneia cu caracter special, instanțele fondului au avut de verificat, pentru buna aplicare a regulii conform căreia „specialul derogă de la general” ( specialia generalibus derogant ) dacă este incidentă legea specială. Or, sub acest aspect s-a reținut corect că evicțiunea s-a datorat desființării unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce reprezenta situația premisă pentru a atrage incidența normelor speciale cuprinse de Legea nr. 10/2001 în privința despăgubirii chiriașilor-cumpărători. În acest sens, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la „cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Or, este tocmai situația în care se află recurenta-reclamantă, al cărei contract de vânzare-cumpărare (nr. 42417 din 21 aprilie 1997) a fost desființat prin hotărârea irevocabilă (sentința civilă nr. 6916/2005 a Judecătoriei sectorului 5, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1004 din 16 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă). Susținerea recurentei conform căreia sancțiunea nulității fiind aplicată – conform considerentelor hotărârilor menționate – întrucât imobilul a fost preluat în anul 1937 și deci, nu făcea obiect de reglementare al Legii nr. 112/1995 și pe cale de consecință, nici al Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită întrucât introduce o distincție pe care legiuitorul nu o face (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus – unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face).

Astfel, textul menționat anterior face referire la contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fără să distingă în funcție de cauzele eludării dispozițiilor legale. O interpretare în sensul propus de recurentă ar goli practic de conținut și aplicabilitate norma, având în vedere că desființarea în general a unor asemenea contracte s-a făcut tocmai pentru că s-a nesocotit domeniul de reglementare al legii (înstrăinându-se, de regulă, bunuri imobile preluate de stat fără titlu, deși actul normativ viza imobile preluate de stat cu titlu). Așadar, constatând că între cele două categorii de norme, cea care se impune este reglementarea specială, instanțele fondului au procedat corect.

Fiind de tranșat jurisdicțional aceeași materie, a răspunderii pentru evicțiune, nu se putea recurge la un temei juridic mixt, astfel cum procedează reclamanta (recurgând mai degrabă, la o instituție specifică dreptului public, așa numita mitior lex ) atunci când solicită suma de 600.000 Euro reprezentând sporul de valoare al imobilului pe temeiul art. 1344 C. civ., iar prețul actualizat și contravaloarea îmbunătățirilor pe temeiul art. 48 și art. 50 din Legea nr. 10/2001. În speță, nu este vorba despre situații tranzitorii cărora să li se aplice legea mai favorabilă, fie că este vorba de legea nouă, fie de cea veche. Rezultă că sub acest aspect, al calificării juridice a pretențiilor reclamantei cu referire la dispozițiile legii speciale, instanțele de fond au procedat corect, așa încât hotărârile sunt legale, iar critica formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., neîntemeiată. - Susținerea de către recurentă a incidenței motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este sprijinită de niciun argument care să se subsumeze ipotezelor avute în vedere de norma procedurală menționată. Astfel, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este caz de modificare a unei hotărâri, atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății (în înțelesul material al acestuia, de negotium iuris ) i-a schimbat natura ori înțelesul, denaturându-i clauzele clare și neechivoce. Or, în speță, fără să facă referire la un asemenea act care să fi fost dedus judecății, recurenta analizează maniera în care instanța de apel a reținut aspectul vizând atitudinea subiectivă a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la considerentele hotărârilor pronunțate în acțiunea în nulitate.

Acestea sunt însă elemente de fapt deduse din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv referirea la hotărârile judecătorești anterioare realizându-se din punct de vedere al valorii probatorii, ca prezumție absolută, în sensul art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ (referirea instanței vizând nu numai sentința de primă instanță în care s-a reținut că nu se mai pune problema ocrotirii bunei-credințe și aceasta nu va mai face obiect de analiză, ci și hotărârile din căile de atac; or, în decizia nr. 1074/A din 31 mai 2006 a Tribunalului București,secția a IV-a, dată în soluționarea apelului s-a reținut expres că ambele părți contractante au fost de rea-credință).

Așadar, se va constata că argumentele aduse în susținerea criticii nu se subsumează motivului de recurs invocat și nici nu fac posibilă încadrarea în vreun alt motiv, vizând în realitate elemente de fapt ale pricinii. 2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice aduce în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a acestei părți, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și art. 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării. Critica este nefondată având în vedere că se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, potrivit considerentelor expuse anterior, materia este reglementată de legea specială.

În acest sens, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se statuează că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice”. Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând încă o dată problema raportului dintre norma generală și cea specială. - În ce privește soluția dată asupra cererii de chemare în garanție, recurentul susține că, în condițiile în care a fost menținută obligația sa de plată a prețului actualizat, ar fi trebuit admisă și solicitarea sa de obligare a SC C. SA la restituirea comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Singura susținere a acestei critici s-a făcut cu referire la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, text potrivit căruia unitățile specializate în înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligația să rețină comisionul de 1% după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului. Recurentul nu combate în niciun fel considerentul instanței, conform căruia plata comisionului a reprezentat contravaloarea muncii prestate de mandatar, iar desființarea contractului de vânzare-cumpărare nu înseamnă implicit și desființarea contractului de mandat, prin argumente care să poată fi supuse analizei în recurs. Simpla referire la un text din Normele metodologice nu este de natură să susține o critică de nelegalitate.

Dimpotrivă, din textul evocat rezultă obligația pentru unitățile specializate de a reține comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui mandat legal în temeiul căruia s-a acționat și a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare. - Critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut tot cu referire la dispozițiile art. 1337 C. civ., așa încât pentru considerentele expuse anterior vizând temeiul răspunderii, nici aceasta nu poate fi primită. În consecință, toate aspectele de nelegalitate din recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice au fost găsite neîntemeiate. 3. Recursul pârâtului I.P. conține, de asemenea, critici nefondate.

În primul rând, sub aspectul pretinsei lipse a calității sale procesuale pasive, această critică a fost susținută de către recurent cu referire la normele dreptului comun și la faptul că răspunderea trebuie să aparțină vânzătorului. Conform motivării anterioare, temeiul juridic fiind lămurit în condițiile legii speciale, în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 referitoare la suportarea despăgubirilor constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse de chiriași (imobilelor în privința cărora au fost desființate contractele de vânzare-cumpărare). - În privința cuantumului despăgubirilor, recurentul a pretins că instanța nu ar fi dat dovadă de suficient rol activ soluționând apelul doar prin raportare la expertiza administrată la fond.

Or, sub acest aspect instanța de apel a reținut că va avea în vedere probatoriul administrat în primă instanță - care a demonstrat existența și cuantumul lucrărilor de îmbunătățire, expertiza nefiind contestată de către pârât, în condițiile în care în faza apelului nu s-au suplimentat probele (dimpotrivă, apelantul - pârât precizând că își susține criticile cu probele ce au fost administrate deja – conform încheierii de dezbateri din 26 ianuarie 2010). Chiar dacă apelul este o cale de atac devolutivă, limitele devoluțiunii sunt fixate, în virtutea principiului disponibilității, de către parte. În aplicarea aceluiași principiu, instanța poate încuviința refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță [art. 295 alin. (2) C. proc.

civ.], dar cum o astfel de solicitare de refacere sau completare a probatoriului nu a fost formulată, pârâtul nu poate reproșa, pe calea recursului, faptul că stabilirea situației de fapt în apel s-a realizat pe baza probatoriului deja administrat la prima judecată a fondului. - Referitor la caracterul necesar și util al îmbunătățirilor, recurentul a pretins că nu ar fi existat niciun fel de dovadă care să demonstreze această natură a lucrărilor. Instanța de apel a constatat însă, că prima instanță a stabilit în mod corect existența unui asemenea caracter lucrărilor efectuate și că în apel nu a fost combătută situația de fapt astfel determinată. Enumerarea acestor îmbunătățiri prin motivele de recurs și contestarea caracterului lor necesar și util nu se poate circumscrie unor aspecte de nelegalitate, cenzurabile în calea extraordinară de atac.

În realitate, este vorba de elemente de fapt, a căror stabilire intră în competența exclusivă a instanțelor fondului, nefiind susceptibilă examinarea lor din perspectiva motivelor de nelegalitate strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Față de toate aceste considerente și criticile deduse judecății în recursul pârâtului I.P. au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamata R.I.M.C., pârâții I.P. și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. București împotriva deciziei civile nr. 120 A din 16 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.