ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2476/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17 februarie 2009, reclamantul M.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la restituirea prețului, la valoarea de piață a apartamentului, cumpărat de reclamant în baza unui contract de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterior desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Prin sentința civilă nr. 1324 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant și a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată, Tribunalul a apreciat că excepția este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept al cererii de chemare în judecată care determină cauza juridică a cererii de chemare în judecată este dat de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Instanța a apreciat că cererea se soluționează de către instanța de judecată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 care instituie o răspundere specială a Ministerul Finanțelor Publice. Dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. care instituie răspunderea civilă pentru evicțiune a vânzătorului nu s-ar fi putut reține decât în situația în care instanța de judecată ar fi fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă pentru evicțiune a vânzătorului.

Analizând cererea de chemare în judecată pe fond s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât prin sentința civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și cumpărătoarea M.E. La pronunțarea acestei hotărâri s-a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nesocotește atât dispozițiile de drept comun privind validitatea cauzei oricărui contract, cât și dispozițiile speciale ale Legii nr. 112/1995, lege care exceptează de la vânzare imobilele trecute în proprietatea statului fără titlu.

Tribunalul a apreciat că, în aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.Ș., iar prin decizia nr. 181A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.794,0027 RON, sumă ce va fi reactualizată în funcție de rata inflației și momentul efectiv al plății prețului.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul a învestit instanța cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la restituirea prețului de 27.940.027 ROL actualizat la valoarea de piață a apartamentului nr. 11 situat la etajul 3 al imobilului din București, Calea D. Deși puțin deficitară cererea de chemare în judecată în ce privește demersul judiciar al reclamantului, se poate deduce că acesta a solicitat prețul apartamentului actualizat în funcție de rata inflației, respectiv valoarea de piață a imobilului. Imobilul a fost dobândit de autoarea reclamantului prin actul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 de la Primăria Municipiului București, cumpărătoarea achitând pentru acesta prețul de 27.940.027 ROL, la data perfectării contractului achitându-se suma de 9.940.027 ROL.

Prin cererea înregistrată sub nr. 1452/2004 pe rolul Judecătoriei sector 1 București, s-a solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sus-indicat și obligarea părților contractante la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului în litigiu. Cererea a fost soluționată prin sentința civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și cumpărătoarea M.E. și a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac declarate. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare încalcă atât dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 948 pct. 4 C. civ., cât și dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Temeiul de drept invocat de către reclamant este art. 50 din Legea nr. 10/2001, completată cu Legea nr. 1/2009. Având în vedere cele reținute mai sus, referitor la desființarea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al autoarei reclamantului, Curtea de Apel a constatat că aplicabil în cauză este art. 50 alin. (3) din actul normativ sus-menționat. Apelantul a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 1/2009, respectiv că interpretarea dată acestui act normativ, în sensul în care a fost făcută de Judecătoria fondului în sentința civilă nr. 1324/2009, duce inevitabil la anularea acestei legi.

Curtea de Apel a apreciat ca nefondată această susținere având în vedere că instanța de fond, reținând situația de fapt, a făcut aplicarea textului de lege incident, respectiv Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009, în privința art. 50. Din această perspectivă, în mod greșit a susținut apelantul că instanța de fond nu a pus în discuția părților excepția neaplicării acestei legi, nefiind vorba de o inaplicare a legii, instanța de fond aplicând-o în limitele în care a apreciat că se impune prin raportare la situația de fapt. Curtea de Apel a înlăturat susținerea apelantului în sensul că orice instanță care a constatat nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 trebuie să-și motiveze hotărârea obligatoriu pe încălcarea sau nerespectarea unei prevederi din această lege, și nu pe alte cauze legale de nulitate a contractelor civile.

Instanța de apel a apreciat sub acest aspect că, după cum este redactat textul de lege cuprins în art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a considerat suficient ca partea să se găsească în ipoteza desființării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. De altfel, interpretarea gramaticală a acestui text, conduce spre ideea existenței unei asemenea hotărâri obținute anterior procesului prin care partea solicită un asemenea preț. Considerând îndreptățit reclamantul la plata prețului actualizat, așa cum dispune art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că acest preț va putea fi calculat și în faza de executare, ceea ce conduce la scutirea părții interesate de administrarea unei probe cu expertiză în această procedură judiciară.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamantul M.Ș., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor. 1. Prin motivele de recurs, reclamantul formulează următoarele critici pe care le încadrează în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: Instanța de apel nu a argumentat de ce Legea nr. 1/2009 nu este aplicată în acest caz și nu a pus în discuția părților aplicarea acestui act normativ. În mod nelegal Curtea de Apel schimbă temeiul juridic al cererii reclamantului M.Ș. din art. 50 1 alin. (1) și (2) (introdus prin Legea nr. 1/2009), menționat expres în acțiune în art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 și nu arată care sunt motivele pentru care în cauză nu ar fi aplicabile prevederile art. 50 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2009.

Se mai arată că nu poate exista un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pe care instanța să-l poată desființa prin hotărâre definitivă și irevocabilă decât dacă o astfel de hotărâre are ca temei încălcarea unor prevederi cuprinse în această lege. 2. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate ale deciziei recurate: Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece prin obligarea recurentului la restituirea prețului în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost încălcat principiul relativității efectelor contractului, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Dispoziția de drept comun prevăzută în art. 1337-1341 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară. Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. Este necontestat în cauză că apartamentul nr. 11 situat în București, Calea D., a fost dobândit de autoarea reclamantului M.Ș.

prin actul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 407 din 26 martie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1585 din 08 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și cumpărătoarea M.E., reținându-se că au fost încălcate atât dispozițiile de drept comun privind validitatea cauzei oricărui contract, cuprinse în art. 948 pct. 4 C. civ., cât și dispozițiile reglementării speciale în temeiul căreia s-a perfectat vânzarea - Legea nr. 112/1995.

Pornind de la situația de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză. Constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.

Totodată, dezlegările anterioare al instanțelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-50 1 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia. Deși recurentul a indicat, într-adevăr, în cuprinsul cererii de chemare în judecată prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea deciziei recurate dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Lege.

Această împrejurare nu atrage însă nelegalitatea deciziei recurate, având în vedere dispozițiile art. 84 C. proc. civ. și faptul că instanța a arătat în cuprinsul hotărârii sale care sunt argumentele pentru care a făcut aplicarea prevederilor legale menționate și nu a celor indicate de reclamant. Argumente instanței s-au fundamentat pe considerentele în temeiul cărora, în litigiile anterioare, s-a invalidat contractul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea prețului plătit de chiriași în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu dispozițiile art. 50 1 din aceeași Lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995. Pe de altă parte, făcând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în modalitatea în care acestea au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu se poate susține că instanța de apel nu a aplicat Legea nr. 1/2009.

Nu se impunea totodată a fi pusă în discuție aplicarea acestei legi, așa cum se arată prin motivele de recurs, întrucât incidența normelor cuprinse în Legea nr. 1/2009 a fost invocată de reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel, fiind adusă la cunoștința părților adverse prin comunicarea acestor acte de procedură. Susținerile vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectul menționat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, nefondat. Se susține prin acest recurs că, dat fiind principiul relativității efectelor actului juridic, împrejurarea că reclamantul a fost evins din dreptul său de proprietate dobândit asupra imobilului, și norma generală cuprinsă în art. 1337-1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat la plata prețului stabilit, instanța de apel făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Critica nu este întemeiată. Printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași art. și a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.Ș. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 181/A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.