ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2476/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2476/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 17 februarie 2009, reclamantul M.Ș. a chemat în judecată pe

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la restituirea prețului, la

valoarea de piață a apartamentului, cumpărat de reclamant în baza unui contract

de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterior desființat printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin sentința civilă

nr. 1324 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamant și a respins cererea privind acordarea cheltuielilor

de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Analizând cu prioritate

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată, Tribunalul

a apreciat că excepția este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept al cererii de

chemare în judecată care determină cauza juridică a cererii de chemare în judecată

este dat de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Instanța a apreciat că

cererea se soluționează de către instanța de judecată prin raportare la dispozițiile

Legii nr. 10/2001 care instituie o răspundere specială a Ministerul Finanțelor Publice.

Dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. care instituie răspunderea civilă pentru

evicțiune a vânzătorului nu s-ar fi putut reține decât în situația în care instanța

de judecată ar fi fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă pentru evicțiune

a vânzătorului.

Analizând cererea de chemare

în judecată pe fond s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât prin sentința

civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București

și cumpărătoarea M.E.

La pronunțarea acestei

hotărâri s-a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nesocotește

atât dispozițiile de drept comun privind validitatea cauzei oricărui contract, cât

și dispozițiile speciale ale Legii nr. 112/1995, lege care exceptează de la vânzare

imobilele trecute în proprietatea statului fără titlu.

Tribunalul a apreciat

că, în aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul M.Ș., iar prin decizia nr. 181A din 11 martie 2010,

Curtea de Apel București a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința

apelată în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice la plata către reclamant a sumei de 2.794,0027 RON, sumă ce va fi reactualizată

în funcție de rata inflației și momentul efectiv al plății prețului.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a învestit

instanța cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea acestuia la restituirea prețului de 27.940.027 ROL

actualizat la valoarea de piață a apartamentului nr. 11 situat la etajul 3 al imobilului

din București, Calea D. Deși puțin deficitară cererea de chemare în judecată în

ce privește demersul judiciar al reclamantului, se poate deduce că acesta a solicitat

prețul apartamentului actualizat în funcție de rata inflației, respectiv valoarea

de piață a imobilului.

Imobilul a fost dobândit

de autoarea reclamantului prin actul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 de la

Primăria Municipiului București, cumpărătoarea achitând pentru acesta prețul de

27.940.027 ROL, la data perfectării contractului achitându-se suma de 9.940.027

ROL.

Prin cererea înregistrată

sub nr. 1452/2004 pe rolul Judecătoriei sector 1 București, s-a solicitat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare sus-indicat și obligarea părților contractante

la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului în litigiu.

Cererea a fost soluționată

prin sentința civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și cumpărătoarea

M.E. și a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac declarate.

În considerentele acestei

sentințe s-a reținut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare încalcă atât

dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 948 pct. 4 C. civ., cât și dispozițiile

Legii nr. 112/1995.

Temeiul de drept invocat

de către reclamant este art. 50 din Legea nr. 10/2001, completată cu Legea nr. 1/2009.

Având în vedere cele reținute

mai sus, referitor la desființarea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit

titlul de proprietate al autoarei reclamantului, Curtea de Apel a constatat că aplicabil

în cauză este art. 50 alin. (3) din actul normativ sus-menționat.

Apelantul a susținut că

instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 1/2009, respectiv

că interpretarea dată acestui act normativ, în sensul în care a fost făcută de Judecătoria

fondului în sentința civilă nr. 1324/2009, duce inevitabil la anularea acestei legi.

Curtea de Apel a apreciat

ca nefondată această susținere având în vedere că instanța de fond, reținând situația

de fapt, a făcut aplicarea textului de lege incident, respectiv Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009, în privința art. 50.

Din această perspectivă,

în mod greșit a susținut apelantul că instanța de fond nu a pus în discuția părților

excepția neaplicării acestei legi, nefiind vorba de o inaplicare a legii, instanța

de fond aplicând-o în limitele în care a apreciat că se impune prin raportare la

situația de fapt.

Curtea de Apel a înlăturat

susținerea apelantului în sensul că orice instanță care a constatat nulitatea unui

contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 trebuie să-și

motiveze hotărârea obligatoriu pe încălcarea sau nerespectarea unei prevederi din

această lege, și nu pe alte cauze legale de nulitate a contractelor civile.

Instanța de apel a apreciat

sub acest aspect că, după cum este redactat textul de lege cuprins în art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a considerat suficient ca

partea să se găsească în ipoteza desființării contractului de vânzare-cumpărare

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. De altfel, interpretarea

gramaticală a acestui text, conduce spre ideea existenței unei asemenea hotărâri

obținute anterior procesului prin care partea solicită un asemenea preț.

Considerând îndreptățit

reclamantul la plata prețului actualizat, așa cum dispune art. 50 din Legea nr.

10/2001, instanța a apreciat că acest preț va putea fi calculat și în faza de executare,

ceea ce conduce la scutirea părții interesate de administrarea unei probe cu expertiză

în această procedură judiciară.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamantul M.Ș., cât și pârâtul

Ministerul Finanțelor.

reclamantul formulează următoarele critici pe care le încadrează în drept în dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel nu a

argumentat de ce Legea nr. 1/2009 nu este aplicată în acest caz și nu a pus în discuția

părților aplicarea acestui act normativ.

În mod nelegal Curtea

de Apel schimbă temeiul juridic al cererii reclamantului M.Ș. din art. 50

1

alin. (1) și (2) (introdus prin Legea nr. 1/2009), menționat expres în acțiune în

art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 și nu arată care sunt motivele pentru

care în cauză nu ar fi aplicabile prevederile art. 50

1

alin. (1) și (2)

din Legea nr. 1/2009.

Se mai arată că nu poate

exista un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 pe care instanța să-l poată desființa prin hotărâre definitivă și irevocabilă

decât dacă o astfel de hotărâre are ca temei încălcarea unor prevederi cuprinse

în această lege.

Finanțelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate ale deciziei recurate:

Hotărârea pronunțată a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

deoarece prin obligarea recurentului la restituirea prețului în condițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 a fost încălcat principiul relativității efectelor contractului,

Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Dispoziția de drept comun

prevăzută în art. 1337-1341 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară.

Deposedarea reclamantului

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări

de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze

răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului

București prin mandatar SC H.N. SA.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

cauză că apartamentul nr. 11 situat în București, Calea D., a fost dobândit de autoarea

reclamantului M.Ș. prin actul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat cu

Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă

nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 407 din 26 martie 2007 a Tribunalului

București, secția a III-a, și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1585 din 08 octombrie

2007 a Curții de Apel București, secția a III-a, a fost constatată nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului

București și cumpărătoarea M.E., reținându-se că au fost încălcate atât dispozițiile

de drept comun privind validitatea cauzei oricărui contract, cuprinse în art. 948

pct. 4 C. civ., cât și dispozițiile reglementării speciale în temeiul căreia s-a

perfectat vânzarea - Legea nr. 112/1995.

Pornind de la situația

de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor

legale incidente în cauză.

Constatarea făcută de

instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 s-a făcut cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând

fi cenzurată. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești

definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.

Totodată, dezlegările

anterioare al instanțelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001, deoarece restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior,

în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit

prin prevederile art. 50-50

1

din Legea nr. 10/2001, legea distingând

între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia.

Deși recurentul a indicat,

într-adevăr, în cuprinsul cererii de chemare în judecată prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea deciziei

recurate dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Lege.

Această împrejurare nu

atrage însă nelegalitatea deciziei recurate, având în vedere dispozițiile art. 84

C. proc. civ. și faptul că instanța a arătat în cuprinsul hotărârii sale care sunt

argumentele pentru care a făcut aplicarea prevederilor legale menționate și nu a

celor indicate de reclamant.

Argumente instanței s-au

fundamentat pe considerentele în temeiul cărora, în litigiile anterioare, s-a invalidat

contractul de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat de autoarea reclamantului

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Stabilindu-se cu putere

de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute

de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea prețului plătit de chiriași

în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995,

iar nu dispozițiile art. 50

1

din aceeași Lege care au în vedere ipoteza

unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr.

112/1995.

Pe de altă parte, făcând

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în modalitatea în care acestea au fost

modificate prin Legea nr. 1/2009, nu se poate susține că instanța de apel nu a aplicat

Legea nr. 1/2009. Nu se impunea totodată a fi pusă în discuție aplicarea acestei

legi, așa cum se arată prin motivele de recurs, întrucât incidența normelor cuprinse

în Legea nr. 1/2009 a fost invocată de reclamant prin chiar cererea de chemare în

judecată și prin motivele de apel, fiind adusă la cunoștința părților adverse prin

comunicarea acestor acte de procedură.

Susținerile vizând încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 nu pot fi cenzurate în prezentul litigiu. Valabilitatea acestui

act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre

sub aspectul menționat se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, nefondat.

Se susține prin acest

recurs că, dat fiind principiul relativității efectelor actului juridic, împrejurarea

că reclamantul a fost evins din dreptul său de proprietate dobândit asupra imobilului,

și norma generală cuprinsă în art. 1337-1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat

la plata prețului stabilit, instanța de apel făcând o greșită aplicare a prevederilor

art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Critica nu este întemeiată.

Printr-o normă specială

cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma

generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația

de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Constatând că, în cauză,

situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei

speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași art. și a stabilit în sarcina recurentei

obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate,

ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul M.Ș. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 181/A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.