ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7005/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia 2476 din 17 martie 2011, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.Ș. și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 181/A din 11 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17 februarie 2009,

reclamantul M.Ș. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului la restituirea prețului, la valoarea de piață a

apartamentului, cumpărat de reclamant în baza unui contract de vânzare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterior desființat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin Sentința civilă

nr. 1324 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant și a respins cererea privind

acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Instanța a apreciat

că cererea se soluționează de către instanța de judecată prin raportare la

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care instituie o răspundere specială a

Ministerul Finanțelor Publice. Dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. care

instituie răspunderea civilă pentru evicțiune a vânzătorului nu s-ar fi putut

reține decât în situația în care instanța de judecată ar fi fost învestită cu o

acțiune în răspundere civilă pentru evicțiune a vânzătorului.

Analizând cererea de

chemare în judecată, pe fond, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată

întrucât prin Sentința civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a

constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie

1997 încheiat între Primăria Municipiului București și cumpărătoarea M.E.

Tribunalul a apreciat

că, în aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul M.Ș., iar prin Decizia nr. 181 A din 11

martie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul declarat și a schimbat în

parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea și a obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.794,0027

RON, sumă ce va fi reactualizată în funcție de rata inflației și momentul

efectiv al plății prețului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a

învestit instanța cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la restituirea

prețului de 27.940.027 ROL actualizat la valoarea de piață a apartamentului nr.

X situat la etajul 3 al imobilului din București, C.D., sector 1.

Având în vedere cele

reținute mai sus, referitor la desființarea contractului de vânzare-cumpărare

ce a constituit titlul de proprietate al autoarei reclamantului, curtea de apel

a constatat că aplicabil în cauză este art. 50 alin. (3) din actul normativ sus-menționat.

Apelantul a susținut

că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr.

1/2009, respectiv că interpretarea dată acestui act normativ, în sensul în care

a fost făcută de judecătoria fondului în Sentința civilă nr. 1324/2009, duce

inevitabil la anularea acestei legi.

Curtea de apel a

apreciat ca nefondată această susținere având în vedere că instanța de fond,

reținând situația de fapt, a făcut aplicarea textului de lege incident,

respectiv Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009, în

privința art. 50.

Curtea de apel a

înlăturat susținerea apelantului în sensul că orice instanță care a constatat

nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995 trebuie să-și motiveze hotărârea obligatoriu pe încălcarea sau

nerespectarea unei prevederi din această lege, și nu pe alte cauze legale de

nulitate a antractelor civile.

Instanța de apel a

apreciat sub acest aspect că, după cum este redactat textul de lege cuprins în

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a considerat

suficient ca partea să se găsească în ipoteza desființării contractului de

vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. De

altfel, interpretarea gramaticală a acestui text conduce spre ideea existenței

unei asemenea hotărâri obținute anterior procesului prin care partea solicită

un asemenea preț.

Considerând

îndreptățit reclamantul la plata prețului actualizat, așa cum dispune art. 50

din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că acest preț va putea fi calculat

și în faza de executare, ceea ce conduce la scutirea părții interesate de

administrarea unei probe cu expertiză în această procedură judiciară.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamantul M.Ș.,

cât și pârâtul Ministerul Finanțelor.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a

constatat că recursurile nu sunt fondate, fiind respinse pentru următoarele

considerente:

Pornind de la

situația de fapt reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

prevederilor legale incidente în cauză.

Constatarea făcută de

instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate, în sensul că

încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 s-a făcut cu

încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu

putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată. În caz contrar, ar fi

nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o

dezlegare sub acest aspect.

Totodată, dezlegările

anterioare ale instanțelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001, deoarece restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul

care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului

este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 50

1

din Legea

nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu

eludarea dispozițiilor acesteia.

Stabilindu-se cu

putere de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate

normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile

art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea

prețului plătit de chiriași în cazul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu dispozițiile art. 50

1

din aceeași lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995.

Pe de altă parte,

făcând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în modalitatea în care acestea

au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu se poate susține că instanța de

apel nu a aplicat Legea nr. 1/2009. Nu se impunea totodată a fi pusă în

discuție aplicarea acestei legi, așa cum se arată prin motivele de recurs,

întrucât incidența normelor cuprinse în Legea nr. 1/2009 a fost invocată de

reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel,

fiind adusă la cunoștința părților adverse prin comunicarea acestor acte de

procedură.

Recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat, de asemenea, ca

nefondat.

Critica pârâtului nu

a fost primită, deoarece printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a

stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui

prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Constatând că, în cauză,

situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în

sarcina recurentei obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a

respins, ca nefondate, ambele recursuri.

Împotriva Deciziei

nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat

contestație în anulare contestatorul M.Ș., care a susținut următoarele motive:

În motivarea Deciziei

nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța

omite a se pronunța asupra elementelor esențiale cuprinse în criticile aduse

prin motivele de recurs, și anume nu a pus în discuție critica privind

aplicabilitatea art. 50

1

alin. (1) și 26 din Legea nr. 10/2001,

precum și pe aceea a schimbării temeiului juridic al acțiunii.

S-a mai arătat că

Actul de vânzare-cumpărare nr. Y/1997 a fost desființat prin Sentința nr.

6847/2004 pe calea acțiunii în revendicare.

Analizând contestația

în anulare prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație

și Justiție o va respinge pentru următoarele considerente:

Niciunul din motivele

formulate nu se încadrează în dispozițiile art. 317 sau art. 318 C. proc. civ.

pentru a atrage anularea deciziei contestate.

Dispozițiile art. 318

teza I C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate

cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale esențiale, determinante pentru soluția pronunțată.

Textul de lege

vizează deci, acele greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea

unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare,

comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.

Motivul invocat de

contestatorul M.Ș., și anume nepronunțarea pe asemenea "aspecte" nu

constituie o astfel de greșeală materială care să atragă incidența art. 318 C.

proc. civ. Criticile formulate vizează exclusiv fondul cauzei, în legătură cu

soluția pronunțată de instanță, critici ce nu pot fi primite, întrucât

contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea

probelor.

Nici teza a II-a a

art. 318 alin. (1) C. proc. civ. nu este incident în cauză. Aceasta operează în

situația în care instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Or, susținerile

contestatorului cu privire la omisiunea instanței de a se pronunța cu privire

la aspectele invocate nu constituie necercetarea vreunui motiv de recurs, care

de altfel au fost analizate de instanța de recurs în mod corespunzător.

Pentru aceste

considerente, se va respinge contestația în anulare formulată împotriva

Deciziei civile nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

formulată de contestatorul M.Ș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ