ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7005/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia 2476 din 17 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.Ș. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 181/A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17 februarie 2009, reclamantul M.Ș.

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la restituirea prețului, la valoarea de piață a apartamentului, cumpărat de reclamant în baza unui contract de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterior desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Prin Sentința civilă nr. 1324 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant și a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Instanța a apreciat că cererea se soluționează de către instanța de judecată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, care instituie o răspundere specială a Ministerul Finanțelor Publice. Dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. care instituie răspunderea civilă pentru evicțiune a vânzătorului nu s-ar fi putut reține decât în situația în care instanța de judecată ar fi fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă pentru evicțiune a vânzătorului. Analizând cererea de chemare în judecată, pe fond, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât prin Sentința civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și cumpărătoarea M.E.

Tribunalul a apreciat că, în aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.Ș., iar prin Decizia nr. 181 A din 11 martie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul declarat și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.794,0027 RON, sumă ce va fi reactualizată în funcție de rata inflației și momentul efectiv al plății prețului.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul a învestit instanța cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la restituirea prețului de 27.940.027 ROL actualizat la valoarea de piață a apartamentului nr. X situat la etajul 3 al imobilului din București, C.D., sector 1. Având în vedere cele reținute mai sus, referitor la desființarea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al autoarei reclamantului, curtea de apel a constatat că aplicabil în cauză este art. 50 alin. (3) din actul normativ sus-menționat. Apelantul a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 1/2009, respectiv că interpretarea dată acestui act normativ, în sensul în care a fost făcută de judecătoria fondului în Sentința civilă nr. 1324/2009, duce inevitabil la anularea acestei legi.

Curtea de apel a apreciat ca nefondată această susținere având în vedere că instanța de fond, reținând situația de fapt, a făcut aplicarea textului de lege incident, respectiv Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009, în privința art. 50. Curtea de apel a înlăturat susținerea apelantului în sensul că orice instanță care a constatat nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 trebuie să-și motiveze hotărârea obligatoriu pe încălcarea sau nerespectarea unei prevederi din această lege, și nu pe alte cauze legale de nulitate a antractelor civile. Instanța de apel a apreciat sub acest aspect că, după cum este redactat textul de lege cuprins în art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a considerat suficient ca partea să se găsească în ipoteza desființării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

De altfel, interpretarea gramaticală a acestui text conduce spre ideea existenței unei asemenea hotărâri obținute anterior procesului prin care partea solicită un asemenea preț. Considerând îndreptățit reclamantul la plata prețului actualizat, așa cum dispune art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că acest preț va putea fi calculat și în faza de executare, ceea ce conduce la scutirea părții interesate de administrarea unei probe cu expertiză în această procedură judiciară. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamantul M.Ș., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursurile nu sunt fondate, fiind respinse pentru următoarele considerente: Pornind de la situația de fapt reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.

Constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate, în sensul că încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.

Totodată, dezlegările anterioare ale instanțelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 50 1 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia.

Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea prețului plătit de chiriași în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu dispozițiile art. 50 1 din aceeași lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995. Pe de altă parte, făcând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în modalitatea în care acestea au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu se poate susține că instanța de apel nu a aplicat Legea nr. 1/2009.

Nu se impunea totodată a fi pusă în discuție aplicarea acestei legi, așa cum se arată prin motivele de recurs, întrucât incidența normelor cuprinse în Legea nr. 1/2009 a fost invocată de reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel, fiind adusă la cunoștința părților adverse prin comunicarea acestor acte de procedură. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat, de asemenea, ca nefondat. Critica pârâtului nu a fost primită, deoarece printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, ambele recursuri.

Împotriva Deciziei nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare contestatorul M.Ș., care a susținut următoarele motive: În motivarea Deciziei nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța omite a se pronunța asupra elementelor esențiale cuprinse în criticile aduse prin motivele de recurs, și anume nu a pus în discuție critica privind aplicabilitatea art. 50 1 alin. (1) și 26 din Legea nr. 10/2001, precum și pe aceea a schimbării temeiului juridic al acțiunii. S-a mai arătat că Actul de vânzare-cumpărare nr. Y/1997 a fost desființat prin Sentința nr. 6847/2004 pe calea acțiunii în revendicare. Analizând contestația în anulare prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție o va respinge pentru următoarele considerente: Niciunul din motivele formulate nu se încadrează în dispozițiile art. 317 sau art. 318 C. proc.

civ. pentru a atrage anularea deciziei contestate. Dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale esențiale, determinante pentru soluția pronunțată. Textul de lege vizează deci, acele greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Motivul invocat de contestatorul M.Ș., și anume nepronunțarea pe asemenea "aspecte" nu constituie o astfel de greșeală materială care să atragă incidența art. 318 C. proc.

civ. Criticile formulate vizează exclusiv fondul cauzei, în legătură cu soluția pronunțată de instanță, critici ce nu pot fi primite, întrucât contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Nici teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ. nu este incident în cauză. Aceasta operează în situația în care instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. Or, susținerile contestatorului cu privire la omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la aspectele invocate nu constituie necercetarea vreunui motiv de recurs, care de altfel au fost analizate de instanța de recurs în mod corespunzător.

Pentru aceste considerente, se va respinge contestația în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, formulată de contestatorul M.Ș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ