ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6773/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 26 iunie 2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 13623/299/2007, reclamanții S.C.Ș. și S.S. au chemat în judecată pe pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului București, SC H.N. SA, Consiliul Local al municipiului București și Primăria Sectorului 1 București, solicitând să se dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 6.000 RON actualizată cu rata inflației, reprezentând prețul apartamentului din str. P.B.I., sector 1, cumpărat conform contractului de vânzare - cumpărare nr. V1.

din 21 ianuarie 1997, obligarea pârâtelor la despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a evicțiunii, prejudiciu pe care îl evaluează la suma de 100.000 RON și obligarea pârâtelor la plata comisionului de 1% încasat de SC H.N. SA; obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând investiții la imobilul menționat mai sus și obligarea pârâtelor la plata daunelor de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli cu onorarii de avocat și expert pe care a fost obligat să le efectueze în urma proceselor intentate de moștenitoarea proprietarului. S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei Consiliul Local al Municipiului București la repartizarea unei locuințe, conform Ordonanței nr. 40/1999 cu respectarea normei locative și a Legii nr. 114/1996.

Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința civilă nr. 709 din 05 aprilie 2011 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată. A admis în parte cererea și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamante a sumei de 697.310 RON, reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu. A respins în rest cererea ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererea de chemare în garanție a SC H.N. SA ca neîntemeiată. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să achite reclamantelor suma de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. S-a reținut că prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1.

din 21 ianuarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, reclamanta S.S. și defunctul Ș.C.Ș. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului, în suprafață de 171,51 mp., situat la parterul imobilului din București, str. P.B.I., sector 1, compus din trei camere, hol, bucătărie, baie cadă, cămară, trei oficii, vestibul, wc, cameră de serviciu, balcon, loggie, două boxe subsol, garaj, cota indiviză de 25,96% din imobil, precum și suprafața de 53,84 mp. teren situat sub construcție, în schimbul sumei de 41.576.128 RON. Prin sentința civilă nr. 6564 din 05 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 62 din 18 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta și defunctul au fost obligați să lase numitei C.I.

în deplină proprietate și posesie imobilul ce a format obiect al contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997. Totodată, prin sentința civilă nr. 2695 din 16 aprilie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 2180 din 30 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 648 din 16 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997. De pe urma defunctului S.C.Ș. au rămas drept moștenitori reclamanții din prezenta cauză.

Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prevederile legale anterior menționate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și următoarele C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor - în prezent Ministerul Finanțelor Publice, obligația de restituire a prețului vânzării.

Reținând, prin urmare, că în cauză operează o normă specială care conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acest pârât ca neîntemeiată. Având în vedere considerentele anterioare, potrivit cărora Legea nr. 112/1995 [art. 13 alin. (6)] și Legea nr. 10/2001 [art. 50 alin. (2) și (3)], reprezintă legi speciale care derogă de la regulile de drept comun, conform principiului „specialia generalibus derogant" tribunalul a apreciat că în cauză nu-și mai găsesc aplicarea prevederile C. civ.

care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.), și, în consecință, a respins în rest cererea formulată în contradictoriu cu pârâții municipiul București și Primăria municipiului București prin primar general având ca obiect obligarea acestora la plata contravalorii cheltuielilor efectuate în dosarul în care s-a produs evicțiunea ca neîntemeiată. Astfel, tribunalul a reținut că nu este permis ca, în ipoteza incidenței unei norme speciale, reclamanții să solicite aplicarea acesteia în privința prețului imobilului și, în privința celorlalte despăgubiri pretinse, să apeleze la regulile de drept comun din materia evicțiunii, știut fiind că norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală, dat fiind câmpul său de aplicare.

Și cum norma specială incidență în cauză nu recunoaște reclamanților decât posibilitatea de a obține repararea prejudiciului constând în restituirea contravalorii imobilului în litigiu, după distincțiile realizate de dispoziția legală, tribunalul a apreciat că restul pretențiilor invocate de reclamanți nu au suport legal. Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 826/A din 30 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții S.S. și C.L.I.Ș. și I.A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a reținut că pârâtul a adus în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria municipiului București, în timp ce recurentul are calitate de terț față de actul juridic al înstrăinării. S-a reținut că această critică este nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a facut-o instanța de fond, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială. Instanța de apel a reținut că susținerea pârâtului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 C. proc. civ.

este nefondată, față de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind evidentă concluzia că, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor aceste legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.

Întrucât prin sentința civilă nr. 654 din 05 iulie 2004 s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanții din prezenta cauză -cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare - cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat, însă aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștită posesie a imobilului.

Curtea de Apel a apreciat că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că aceștia solicită atât aplicarea dispozițiilor legii speciale, cu privire la primul capăt de cerere, privind plata despăgubirilor pentru imobil, cât și dispozițiile dreptului comun referitoare la evicțiune în ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea municipiul București la plata cheltuieli lor de judecată pe care le-au efectuat în litigiul cu fostul proprietar (acțiunea în revendicare).

Instanța de apel a statuat că răspunderea pentru evicțiune în materia contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este reglementată de legea specială și anume Legea nr. 10/2001 și nu de normele dreptului comun, respectiv art. 1337 și 1341 C. civ. Ca atare, s-a arătat că în mod corect a reținut tribunalul că nu este permis ca în ipoteza incidenței unei norme speciale reclamanții să solicite aplicarea acesteia numai în privința prețului, iar cheltuielile de judecată să le solicite după regulile de drept comun în materia evicțiunii. S-a arătat totodată că nu suntem în prezența unui refuz de a judeca, așa cum susțin reclamanții, ci este vorba de a aplica principiul priorității normei speciale față de norma generală „speciala generalibus derogant". Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

a Municipiului București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele: 1. Primul motiv de recurs vizează greșita soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Recurentul - pârât susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă întrucât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 dintre reclamanți și Primăria municipiului București prin mandatar SC H.N. SA. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț cum este Ministerul Finanțelor Publice în speță, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București.

Se mai susține și faptul că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să acorde calitate procesuală Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mâi larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț și este de natură sa angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobil la prețul de circulație. Astfel, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Instanța de apel trebuia sa aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de garanție pentru evicțiune. În situația evingerii cumpărătorului, prin deposedarea acestuia de imobilul pe care l-a deținut în bază contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Se arată de către recurentul pârât faptul că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, precum și faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Față de argumentele prezentate, recurentul - pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără a avea in vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași. În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 arată faptul că această condiție nu este îndeplinită întrucât prin sentința civilă nr. 375/2003 pronunțata de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Susține că dispozițiile art. 50 1 fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și „irevocabile" însă acest text de lege are în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață, de existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. Susține faptul că reclamanții din prezenta acțiune, fără a depune minime diligente în sensul cunoașterii situației juridice a imobilului, au înțeles să încheie contractul de vânzare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 cu Primăria municipiului București, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului, deși cunoșteau sau în condițiile date trebuiau să cunoască că niciunul din criteriile incidente nu îi îndreptățea să procedeze la o asemenea cumpărare.

Arată că existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiza a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind sa fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare. Or, în speță s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză și prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În consecință având în vedere că reclamantul își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, susține că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă. 3. Cea de-a treia critică adusă deciziei pronunțate în apel privește menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Recurentul - pârât apreciază că Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997, iar in lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanțelor Publice nici nu poate fi obligat pe fondul cauzei. Se mai arată că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau - SC H.N. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Consideră recurentul că Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijentă, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, susține că este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii acțiunii simulate împotriva Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată. Recursul este nefondat, potrivit celor ce urmează. Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia recurată în baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele pentru modificarea hotărârii date de instanța de apel, pe temeiul criticilor dezvoltate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În cauză este incidență instituția răspunderii pentru evicțiune, dată fiind tulburarea de drept produsă intimaților reclamanți prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de moștenitorii proprietarilor inițiali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii 112/1995 prin contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997. Prin decizia civilă nr. 648 din 16 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997. Prin această hotărâre irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare perfectat de reclamanți, instanța de recurs reținând buna credință a cumpărătorilor la încheierea actului juridic și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de către subdobânditori.

Totodată, prin decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții de Apel București s-a reținut preferabilitatea titlului moștenitoarei proprietarilor anteriori - C.I., astfel încât reclamanții din cauză de față au fost obligați să lase acesteia în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. X1., din București, str. P.B.I., parter, sector 1. Apartamentul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de statului român. Contrar celor susținute de către recurent, întrucât acesta a fost preluat de la autorii proprietarei prin Decretul nr. 92/1950, cererii deduse judecății nu îi sunt aplicabile prevederile dreptului comun referitoare la evicțiune (art. 1.337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul legii speciale, anume art. 50 1 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vorbește despre contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate, iar nu anulate, având astfel în vedere toate situațiile în care acestea au fost lipsite de efecte juridice, iar nu numai situația în care a intervenit o cauză de nulitate.

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin pct. 8 din Legea nr. 1/2009, „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărate cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor". Față de prevederile legale evocate, rezultă că Legea nr. 10/2001 a inclus în noțiunea de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 și ipoteza în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă într-o acțiune în revendicare, așa cum este cazul în speță, respectiv decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții de Apel București.

Obligarea reclamanților din prezenta cauză, de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul în litigiu, obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, foștilor proprietari, determină lipsirea de valoare juridică a actului de înstrăinare în sensul art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situație care îi îndreptățește pe aceștia la acordarea despăgubirilor în baza textului legal menționat. De asemenea, contrar susținerii recurentului-pârât, obligația de dezdăunare a cumpărătorului evins revine Ministerului Finanțelor Publice, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/200, iar nu primăriei care a fost, prin mandatarul său, parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Potrivit acestor dispoziții care au caracter special, derogator de la prevederile dreptului comun referitoare la evicțiune, Ministerului Finanțelor Publice îi revine obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză, de obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului în cauză.

Sunt nefondate, de asemenea, și susținerile referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost menținută de către instanța de apel, dată fiind calitatea de parte câștigătoare în proces a reclamantelor, conform art. 274 C. proc. civ. și a faptului că pretențiile acestora nu au fost recunoscute până la prima zi de înfățișare, potrivit dispozițiilor art. 275 din același cod. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 826/A din data de 30 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.