ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6773/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6773/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la data de 26 iunie 2007 și înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 13623/299/2007, reclamanții S.C.Ș.

și S.S. au chemat în judecată pe pârâții Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului

București, SC H.N. SA, Consiliul Local al municipiului București și Primăria

Sectorului 1 București, solicitând să se dispună obligarea acestora la

restituirea sumei de 6.000 RON actualizată cu rata inflației, reprezentând

prețul apartamentului din str. P.B.I., sector 1, cumpărat conform contractului

de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997, obligarea pârâtelor la

despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare

a evicțiunii, prejudiciu pe care îl evaluează la suma de 100.000 RON și

obligarea pârâtelor la plata comisionului de 1% încasat de SC H.N. SA;

obligarea pârâtelor la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând investiții la

imobilul menționat mai sus și obligarea pârâtelor la plata daunelor de 5.000

RON, reprezentând cheltuieli cu onorarii de avocat și expert pe care a fost

obligat să le efectueze în urma proceselor intentate de moștenitoarea

proprietarului. S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei Consiliul Local

al Municipiului București la repartizarea unei locuințe, conform Ordonanței nr.

40/1999 cu respectarea normei locative și a Legii nr. 114/1996.

Tribunalul București, secția a V a civilă,

prin sentința civilă nr. 709 din 05 aprilie 2011

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul

Finanțelor Publice ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea și a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamante a sumei de 697.310 RON,

reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Totodată, a respins cererea de chemare

în garanție a SC H.N. SA ca neîntemeiată.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ. Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să achite reclamantelor

suma de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

S-a reținut că prin contractul de vânzare

- cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București

prin mandatar SC H.N. SA, reclamanta S.S. și defunctul Ș.C.Ș. au dobândit dreptul

de proprietate asupra apartamentului, în suprafață de 171,51 mp., situat la parterul

imobilului din București, str. P.B.I., sector 1, compus din trei camere, hol, bucătărie,

baie cadă, cămară, trei oficii, vestibul, wc, cameră de serviciu, balcon, loggie,

două boxe subsol, garaj, cota indiviză de 25,96% din imobil, precum și suprafața

de 53,84 mp. teren situat sub construcție, în schimbul sumei de 41.576.128 RON.

Prin sentința civilă nr. 6564 din 05 iulie

2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, definitivă și irevocabilă

prin decizia civilă nr. 62 din 18 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta și defunctul

au fost obligați să lase numitei C.I. în deplină proprietate și posesie imobilul

ce a format obiect al contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie

1997.

Totodată, prin sentința civilă nr. 2695

din 16 aprilie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă

prin decizia civilă nr. 2180 din 30 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul București

și irevocabilă prin decizia civilă nr. 648 din 16 mai 2005 pronunțată de Curtea

de Apel București, s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare -cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997.

De pe urma defunctului S.C.Ș. au rămas

drept moștenitori reclamanții din prezenta cauză.

Referitor la excepția lipsei calității

procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin

Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prevederile legale

anterior menționate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul

a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru

evicțiune (art. 1337 și următoarele C. civ.) impunând în sarcina unei alte persoane

decât vânzătorul bunului, respectiv Ministerul Economiei și Finanțelor - în prezent

Ministerul Finanțelor Publice, obligația de restituire a prețului vânzării.

Reținând, prin urmare, că în cauză operează

o normă specială care conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanțelor

Publice, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

de acest pârât ca neîntemeiată.

Având în vedere considerentele anterioare,

potrivit cărora Legea nr. 112/1995 [art. 13 alin. (6)] și Legea nr. 10/2001 [art.

50 alin. (2) și (3)], reprezintă legi speciale care derogă de la regulile de drept

comun, conform principiului „specialia generalibus derogant" tribunalul a apreciat

că în cauză nu-și mai găsesc aplicarea prevederile C. civ. care reglementează obligația

vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341 - 1345 C. civ.), și,

în consecință, a respins în rest cererea formulată în contradictoriu cu pârâții

municipiul București și Primăria municipiului București prin primar general având

ca obiect obligarea acestora la plata contravalorii cheltuielilor efectuate în dosarul

în care s-a produs evicțiunea ca neîntemeiată. Astfel, tribunalul a reținut că nu

este permis ca, în ipoteza incidenței unei norme speciale, reclamanții să solicite

aplicarea acesteia în privința prețului imobilului și, în privința celorlalte despăgubiri

pretinse, să apeleze la regulile de drept comun din materia evicțiunii, știut fiind

că norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală, dat fiind câmpul

său de aplicare. Și cum norma specială incidență în cauză nu recunoaște reclamanților

decât posibilitatea de a obține repararea prejudiciului constând în restituirea

contravalorii imobilului în litigiu, după distincțiile realizate de dispoziția legală,

tribunalul a apreciat că restul pretențiilor invocate de reclamanți nu au suport

legal.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 826/A din 30

noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie,

a respins,

ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții S.S. și C.L.I.Ș. și I.A. și de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a reținut că pârâtul a

adus în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341

C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului

care, în speță, este Primăria municipiului București, în timp ce recurentul are

calitate de terț față de actul juridic al înstrăinării.

S-a reținut că această critică este nefondată

întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea

pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 prevede că „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale

căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor

Publice".

Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare,

în mod corect a facut-o instanța de fond, tranșând problema raportului dintre norma

generală și cea specială.

Instanța de apel a reținut că susținerea

pârâtului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 50

1

C. proc. civ. este nefondată, față de împrejurarea că în fazele

procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, contractul ar fi fost încheiat

cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind evidentă concluzia că,

menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor aceste legi, se impune acordarea

valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare

încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.

Întrucât prin sentința civilă nr. 654 din

05 iulie 2004 s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată

de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanții

din prezenta cauză -cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare - cumpărare

care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat,

însă aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de

proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari,

deplina proprietate și liniștită posesie a imobilului.

Curtea de Apel a apreciat că reclamanții

se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii

proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare - cumpărare încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilului.

În ceea ce privește apelul declarat de

reclamanți, instanța de apel a reținut că aceștia solicită atât aplicarea dispozițiilor

legii speciale, cu privire la primul capăt de cerere, privind plata despăgubirilor

pentru imobil, cât și dispozițiile dreptului comun referitoare la evicțiune în ceea

ce privește cel de al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea municipiul

București la plata cheltuieli lor de judecată pe care le-au efectuat în litigiul

cu fostul proprietar (acțiunea în revendicare).

Instanța de apel a statuat că răspunderea

pentru evicțiune în materia contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995 este reglementată de legea specială și anume Legea nr. 10/2001

și nu de normele dreptului comun, respectiv art. 1337 și 1341 C. civ.

Ca atare, s-a arătat că în mod corect a

reținut tribunalul că nu este permis ca în ipoteza incidenței unei norme speciale

reclamanții să solicite aplicarea acesteia numai în privința prețului, iar cheltuielile

de judecată să le solicite după regulile de drept comun în materia evicțiunii.

S-a arătat totodată că nu suntem în prezența

unui refuz de a judeca, așa cum susțin reclamanții, ci este vorba de a aplica principiul

priorității normei speciale față de norma generală „speciala generalibus derogant".

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a Municipiului

București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate,

pârâtul a arătat următoarele:

soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Finanțelor Publice.

Recurentul - pârât susține că Ministerul

Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă întrucât nu a fost parte

la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 dintre

reclamanți și Primăria municipiului București prin mandatar SC H.N. SA. Potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între

părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț cum este Ministerul

Finanțelor Publice în speță, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar

în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului București.

Se mai susține și faptul că nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să acorde calitate procesuală Ministerului

Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut

mâi larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce

face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept

prin fapta unui terț și este de natură sa angajeze răspunderea contractuală pentru

evicțiune totală a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului București, față

de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobil la prețul de circulație.

Astfel, nu poate fi antrenată răspunderea

Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există

culpa acestei instituții.

Instanța de apel trebuia sa aibă în vedere

dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare

cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

și, prin urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C.

civ. de garanție pentru evicțiune.

În situația evingerii cumpărătorului, prin

deposedarea acestuia de imobilul pe care l-a deținut în bază contractului de vânzare-cumpărare,

trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria

municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Se arată de către recurentul pârât faptul

că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter

procesual prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor

Publice, precum și faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod

expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat

la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Față de argumentele prezentate, recurentul

- pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerii cererii de

chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

se arată că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea

obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului,

fără a avea in vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ

situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea

prețului de piața plătit de către chiriași.

În ceea ce privește respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 arată faptul că această condiție nu este îndeplinită întrucât

prin sentința civilă nr. 375/2003 pronunțata de Tribunalul București, secția a IlI-a

civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil

astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Susține că dispozițiile art. 50

1

fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și „irevocabile" însă acest text de lege are în vedere, atunci când

reglementează plata prețului de piață, de existența unei hotărâri în care să se

rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Susține faptul că reclamanții din prezenta

acțiune, fără a depune minime diligente în sensul cunoașterii situației juridice

a imobilului, au înțeles să încheie contractul de vânzare nr. V1. din 21

ianuarie 1997 cu Primăria municipiului București, dobândind dreptul de proprietate

asupra imobilului, deși cunoșteau sau în condițiile date trebuiau să cunoască că

niciunul din criteriile incidente nu îi îndreptățea să procedeze la o asemenea cumpărare.

Arată că existența sau inexistența bunei

credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiza a respectării

sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind sa fie examinate toate cerințele

prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare

cumpărare.

Or, în speță s-a statuat prin hotărâre

judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil

astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză și prin urmare,

rezultă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecință având în vedere că reclamantul

își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea

contractului de vânzare cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept ceea

ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea

de piață.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție

prevăzută imperativ de lege, susține că deposedarea reclamantei de imobilul care

face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare,

contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997 încheiat în baza prevederilor

Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și

irevocabilă.

pronunțate în apel privește menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată

în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Recurentul - pârât apreciază că Ministerul

Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece

culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei municipiului București prin

mandatar SC H.N. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 21

ianuarie 1997, iar in lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul

Finanțelor Publice nici nu poate fi obligat pe fondul cauzei.

Se mai arată că este necesar să se facă

aplicabilitatea art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului,

având în vedere că Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau - SC

H.N. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Consideră recurentul că Ministerul Finanțelor

Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijentă, nu se face vinovat de declanșarea

litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la

plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală, principiu

consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei

legal, susține că este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Solicită admiterea recursului așa cum a

fost formulat, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii acțiunii

simulate împotriva Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată.

Recursul este nefondat, potrivit celor

ce urmează.

Analizând materialul probator administrat

în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și examinând decizia

recurată în baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele

pentru modificarea hotărârii date de instanța de apel, pe temeiul criticilor dezvoltate

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauză este incidență instituția răspunderii

pentru evicțiune, dată fiind tulburarea de drept produsă intimaților reclamanți

prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de moștenitorii proprietarilor

inițiali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii 112/1995 prin contractul

de vânzare cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie 1997.

Prin decizia civilă nr. 648 din 16 mai

2005 pronunțată de Curtea de Apel București s-a respins cererea privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 21 ianuarie

1997.

Prin această hotărâre irevocabilă, intrată

în puterea lucrului judecat, s-a constatat valabilitatea contractului de vânzare

cumpărare perfectat de reclamanți, instanța de recurs reținând buna credință a cumpărătorilor

la încheierea actului juridic și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de

către subdobânditori.

Totodată, prin decizia nr. 62 din 18 ianuarie

2007 a Curții de Apel București s-a reținut preferabilitatea titlului moștenitoarei

proprietarilor anteriori - C.I., astfel încât reclamanții din cauză de față au fost

obligați să lase acesteia în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. X1.,

din București, str. P.B.I., parter, sector 1.

Apartamentul în litigiu face parte dintre

cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de statului român.

Contrar celor susținute de către recurent, întrucât acesta a fost preluat de la

autorii proprietarei prin Decretul nr. 92/1950, cererii deduse judecății nu îi sunt

aplicabile prevederile dreptului comun referitoare la evicțiune (art. 1.337 și urm.

C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din

cuprinsul legii speciale, anume art. 50

1

și art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 vorbește despre contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate, iar nu anulate, având astfel în

vedere toate situațiile în care acestea au fost lipsite de efecte juridice, iar

nu numai situația în care a intervenit o cauză de nulitate.

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin pct. 8 din Legea nr. 1/2009,

„în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărate cu bună-credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate,

fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea

cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile

locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor".

Față de prevederile legale evocate, rezultă

că Legea nr. 10/2001 a inclus în noțiunea de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate potrivit Legii nr. 112/1995 și ipoteza în care s-a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă într-o acțiune în revendicare, așa cum este cazul în speță,

respectiv decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții de Apel București.

Obligarea reclamanților din prezenta cauză,

de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul în litigiu, obiect al

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, foștilor

proprietari, determină lipsirea de valoare juridică a actului de înstrăinare în

sensul art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situație care îi îndreptățește

pe aceștia la acordarea despăgubirilor în baza textului legal menționat.

De asemenea, contrar susținerii recurentului-pârât,

obligația de dezdăunare a cumpărătorului evins revine Ministerului Finanțelor Publice,

față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/200, iar nu primăriei care

a fost, prin mandatarul său, parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Potrivit acestor dispoziții care au caracter

special, derogator de la prevederile dreptului comun referitoare la evicțiune, Ministerului

Finanțelor Publice îi revine obligația de a restitui prețul actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Obligația de răspundere pentru evicțiune

a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și urm. C.

civ., este absorbită în această ipoteză, de obligația Ministerului Finanțelor Publice

de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului

în cauză.

Sunt nefondate, de asemenea, și susținerile

referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Obligația de plată a cheltuielilor de judecată

a fost menținută de către instanța de apel, dată fiind calitatea de parte câștigătoare

în proces a reclamantelor, conform art. 274 C. proc. civ. și a faptului că pretențiile

acestora nu au fost recunoscute până la prima zi de înfățișare, potrivit dispozițiilor

art. 275 din același cod.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, în temeiul art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 826/A din data de 30

noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.