ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8274/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față reține următoarele; Prin cererea formulată la data de 20 noiembrie 2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 46136/3/2009, reclamanții C.R.N. și C.A. au chemat în judecată Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligat la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului situat în București, Str. P, sector 1, dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 459/23590 din 04 noiembrie 1996, în sumă de 360.683 de euro, respectiv, 1.550.215,534 RON, având în vederea evicțiunea care a intervenit prin pronunțarea Sentinței civile nr. 17204 din 06 octombrie 2000 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, definitivă și irevocabilă, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1484 din 27 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și cererea reclamantei. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 548 din 30 mai 2011 a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în parte sentința în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 280.255 euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, str. P, sector 1, precum și la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată pentru considerentele de mai jos.

Apelanții-reclamanți, cumpărători ai imobilului din litigiu, în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995, au formulat acțiunea pendinte împotriva Ministerului de Finanțe, acțiune ce are drept cauză juridică dispoziția art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziție legală aplicabilă în cauză, față de data formulării acțiunii, respectiv, 20 noiembrie 2009. Prin Sentința civilă nr. 17204 din 06 octombrie 2000, Judecătoria Sectorului 1 București a admis, în parte, cererea reclamantei S.C. și a constatat că preluarea imobilului în patrimoniul statului s-a făcut fără titlu valabil, a obligat pârâții C.G.M.B, SC H.N., C.R. și C.A.

să lase imobilul în deplină proprietate și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 459/23590/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 reținându-se, cu privire la acest din urmă capăt de cerere, că nu s-a arătat cauza care atrage nulitatea absolută a vânzării și nici nu s-a dovedit o astfel de cauză. În compararea titlurilor părților, acțiune în cadrul căreia, instanța de recurs, a ținut seama de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, întrucât acesta era titlul de proprietate al pârâților, s-a acordat preferință titlului reclamantei, fiind mai bine caracterizat, față de modalitatea în care bunul a fost preluat de stat și de faptul că buna-credință a chiriașilor cumpărători nu prezintă relevanță în contextul comparării titlurilor de proprietate.

Prin urmare, titlul apelanților-pârâți a fost desființat ca urmare a soluției de admitere a acțiunii în revendicare, soluție care a lipsit, practic, de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare, aceștia fiind obligați să respecte dreptul de proprietate al fostului proprietar al imobilului. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, în esență, respingerea acțiunii formulate. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se invocă lipsa calității sale procesuale pasive ca urmare a inexistenței unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995.

Pe fondul cauzei se arată că ambele părți contractante au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare deoarece vânzătoarea, Primăria municipiului București, a înstrăinat bunul cu toate că exista cerere de retrocedare, iar cumpărătorii aveau obligația să efectueze minime diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Se apreciază că era necesar ca în cauză să se facă aplicarea dispozițiilor art. 1337 C. civ. față de împrejurarea că Primăria municipiului București, prin SC H.N. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Neexistând culpă procesuală, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este nelegală. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Legiuitorul, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, a reglementat un caz special de răspundere pentru evicțiune sub aspectul restituirii prețului, derogând de la principiul relativității efectelor contractelor, în sensul că obligația de restituire a prețului nu revine vânzătorului bunului, ci Ministerului Finanțelor Publice. Prin art. 20 alin. (2) din acest act normativ, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cauza de față reclamanții au pierdut bunul în urma unei acțiuni în revendicare prin compararea de titluri, acțiune ce are drept permisă coliziunea a două titluri de proprietate valabile pentru unul și același bun.

Condiția cerută de lege și anume existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se regăsește în Decizia civilă nr. 2392 din 18 septembrie 2001. Susține recurentul că reclamanții nu au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Numai că, urmare a pronunțării Sentinței civile nr. 17204 din 6 octombrie 2000 a Judecătoriei Sectorului 1, definitivă prin Decizia nr. 724 din 20 martie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 2392 din 18 septembrie 2001, soluția referitoare la cererea de constatare a nulității vânzării a intrat în puterea lucrului judecat, în sensul reținerii bunei-credințe a compărătorilor, reclamanți în prezenta cauză, la încheierea contractului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Drept urmare, criticile privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1337 C. civ. sunt nefondate. Nefondată este și critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin simplul fapt că acesta a pierdut procesul. În speță, reclamanții au avut calitatea de parte câștigătoare în proces așa încât soluția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă.

Înalta Curte, față de cele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 548/30 mai 2011 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2011. PREȘEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR Doina PopescuCristina LuzescuAurelia Rusu

MAGISTRAT ASISTENT

Monica Boboc Red.DP Tehnored.TD/data Judecători apel: Ioana Buzea /Doinița Mihalcea