ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6312/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 august 2010, reclamanții I.B.O. și I.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 513.744 euro, în RON, la cursul din data plății, reprezentând despăgubiri - contravaloarea prețului de piața actualizat al imobilului situat in București, sector 2. În motivarea acțiunii, au arătat că în anul 1996, în calitate de foști chiriași, au achiziționat in temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat la adresa menționată, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat cu SC A. SA.

Ulterior, în anul 1998 reclamanții au fost acționați în judecată de către H.M.A., beneficiara unui testament al fostului proprietar, iar prin sentința civilă nr. 2207/2001 pronunțată de Judecătoria Sector 2, rămasă definitivă și irevocabilă și pusă în executare silită, au fost evacuați din imobil la data de 19 octombrie 2007. Prin sentința civilă nr. 482 din 16 martie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată și a obligat pârâtul la restituirea către reclamanți a prețului de piață al imobilului situat în București, sector 2, stabilit la suma de 1.795.728,68 RON (422.594 euro) prin raportul de expertiză. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 30 septembrie 1996, reclamanții au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București sector 2, pe care îl dețineau în calitate de chiriași, pentru prețul de 27.219.224 RON.

Prin decizia nr. 1380 din 27 mai 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul H.C., iar pârâții (reclamanții din prezenta cauză) au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie partea de imobil ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia. S-a reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 și alin. (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situația în care au fost admise acțiunile în revendicare, iar cumpărătorii au pierdut posesia imobilelor ca urmare a comparării titlurilor, aceștia sunt îndreptățiți la plata prețului de piață al bunului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a arătat că în mod greșit s-a apreciat că îi este justificată calitatea procesuală în cauză, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora restituirea prețului prevăzut se face de către Ministerul Finanțelor Publice dintr-un fond extrabugetar. S-a susținut că instanța de fond a făcut o confuzie între cele două instituții, respectiv Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu.

În măsura în care se va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că soluția nu este corectă nici pe fondul ei, deoarece reclamanții nu au încheiat contractul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, având în vedere decizia nr. 1380 din 27 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, unde s-a reținut faptul că imobilul a fost preluat abuziv și, prin urmare, nu putea face obiectul unui contract încheiat în temeiul actului normativ menționat. Nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceștia nedepunând minime diligențe, înainte de cumpărare, pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze.

Prin decizia civilă nr. 809 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul întemeiat al criticii referitoare la cadrul procesual pasiv, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care statuează că plata prețului reactualizat sau de piață [stabilit în funcție de distincțiile prevăzute de dispozițiile alin. (2) și respectiv alin. (2) 1 ale aceluiași text de lege] se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit conform prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Din această perspectivă, au fost apreciate ca justificate susținerile pârâtului în sensul că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, este o entitate juridică distinctă față de Ministerul Finanțelor Publice, căruia i-a fost conferită legitimitate procesuală pasivă în nume propriu în astfel de cauze, nu în calitate de reprezentant al statului. Reținând că una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile este calitatea procesuală care trebuie să existe atât sub aspect activ, cât și sub aspect pasiv, reclamantului revenindu-i obligația de a justifica legitimitatea procesuală și a pârâtului, și, făcând aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/200, Curtea a constatat că această condiție nu este îndeplinită în cauză.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții care au susținut următoarele aspecte de nelegalitate: - Instanța de apel a reținut în mod greșit lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că această din urmă instituție nu stă în proces în nume propriu. În realitate, Statul Român este acela care, înainte de 1989, a preluat în mod abuziv imobilele aparținând unor persoane fizice și, ulterior, le-a înstrăinat conform Legii nr. 112/1995. Ca atare, este firesc ca foștii cumpărători, care au pierdut bunul prin admiterea acțiunilor în revendicare ale foștilor proprietari, să obțină restituirea prețului de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal Ministerul Finanțelor Publice.

În această situație, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reprezentarea statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, această din urmă instituție fiind doar cea care plătește sumele de bani în numele statului, iar nu în nume propriu. Același aspect rezultă din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora, atunci când participă, ca subiect de drepturi și obligații, în raporturi juridice, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Deci, cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, inclusiv în situația în care se pune problema restituirii prețului reactualizat către cumpărătorii care au pierdut imobilul ca urmare a demersului fostului proprietar [conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].

- Pe de altă parte, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, înseamnă că, implicit, instanța a apreciat că ar avea calitate procesuală pasivă doar Ministerul Finanțelor Publice, situație în care trebuia să „caseze” cu trimitere spre rejudecare, în contradictoriu cu acest din urmă pârât. În felul acesta, nu ar fi fost încălcat nici principiul disponibilității, având în vedere că reclamanții au intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată. Criticile reclamanților, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care permit încadrarea juridică, atunci când dezvoltarea motivelor face posibil acest lucru] din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., ținând seama de faptul că se invocă nesocotirea unei norme de procedură în desfășurarea judecății. Recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente: - Apreciind că a fost greșit determinat cadrul procesual, întrucât entitatea care are legitimare procesuală pasivă în asemenea litigii este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Român, instanța de apel procedează la o distincție formală între cele două subiecte de drept, ignorând calitatea de reprezentant legal al statului care revine Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care legea nu stabilește anume alte organe care să aibă funcție de reprezentare. Astfel, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită o răspundere specială în sarcina statului, pentru situația evicțiunilor produse față de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995.

Împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse, și, de aceea, trebuie, în caz de admitere a acțiunilor, să efectueze plățile respective. O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor ce țin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituții în nume propriu).

În realitate, dispozițiile legale menționate anterior au reglementat modalitatea de executare a obligațiilor de plată în sarcina ministerului - care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama statului. Este vorba aici, de un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei („Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”).

Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși), rezultă că statul este și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor acționează ca reprezentant al acestuia în puterea legii. Ca atare, distincția pe care a făcut-o instanța de apel între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, este pur formală și nu justifică necercetarea fondului cauzei.

Împrejurarea că reclamanții nu au indicat ca pârât pe Ministerul Finanțelor Publice, ci pe Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu constituie un impediment în analiza fondului pricinii, câtă vreme obligația de plată este asumată de stat, prin lege, iar cel care trebuie să facă plata, în numele statului este Ministerul Finanțelor Publice (care nu efectuează plățile din bugetul propriu, ci din fondul extrabugetar constituit la dispoziția acestei instituții). În consecință, se va constata că judecata cauzei în apel, prin reținerea excepției lipsei calității procesuale a pârâtului, s-a făcut în mod greșit, astfel încât recursul va fi admis. Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia din apel va fi casată și trimisă cauza spre rejudecarea aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții I.B.O. și I.D. împotriva deciziei nr. 809 A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2012.