ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6312/2012

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 august 2010,

reclamanții I.B.O. și I.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța

să fie obligat pârâtul la plata sumei de 513.744 euro, în RON, la cursul din

data plății, reprezentând despăgubiri - contravaloarea prețului de piața

actualizat al imobilului situat in București, sector 2.

În motivarea acțiunii,

au arătat că în anul 1996, în calitate de foști chiriași, au achiziționat in temeiul

Legii nr. 112/1995, imobilul situat la adresa menționată, potrivit contractului

de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 încheiat cu SC A. SA. Ulterior, în anul

1998 reclamanții au fost acționați în judecată de către H.M.A., beneficiara unui

testament al fostului proprietar, iar prin sentința civilă nr. 2207/2001 pronunțată

de Judecătoria Sector 2, rămasă definitivă și irevocabilă și pusă în executare silită,

au fost evacuați din imobil la data de 19 octombrie 2007.

Prin sentința

civilă nr. 482 din 16 martie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis cererea formulată și a obligat pârâtul la restituirea către reclamanți a prețului

de piață al imobilului situat în București, sector 2, stabilit la suma de 1.795.728,68

RON (422.594 euro) prin raportul de expertiză.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la

30 septembrie 1996, reclamanții au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul

situat în București sector 2, pe care îl dețineau în calitate de chiriași, pentru

prețul de 27.219.224 RON. Prin decizia nr. 1380 din 27 mai 2003, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată

de reclamantul H.C., iar pârâții (reclamanții din prezenta cauză) au fost obligați

să lase în deplină proprietate și posesie partea de imobil ce a format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia.

S-a reținut că,

în speță, sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

și alin.

(3) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situația în

care au fost admise acțiunile în revendicare, iar cumpărătorii au pierdut posesia

imobilelor ca urmare a comparării titlurilor, aceștia sunt îndreptățiți la plata

prețului de piață al bunului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

care a arătat că în mod greșit s-a apreciat că îi este justificată calitatea procesuală

în cauză, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora restituirea prețului prevăzut se face de către Ministerul Finanțelor Publice

dintr-un fond extrabugetar.

S-a susținut că

instanța de fond a făcut o confuzie între cele două instituții, respectiv Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice

în nume propriu.

În măsura în care

se va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că soluția

nu este corectă nici pe fondul ei, deoarece reclamanții nu au încheiat contractul

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, având în vedere decizia nr.

1380 din 27 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, unde s-a

reținut faptul că imobilul a fost preluat abuziv și, prin urmare, nu putea face

obiectul unui contract încheiat în temeiul actului normativ menționat. Nu există

nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanții ar fi fost

de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceștia nedepunând

minime diligențe, înainte de cumpărare, pentru a afla care este titlul în baza căruia

statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze.

Prin decizia civilă

nr. 809 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă,

a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința, în sensul că a respins

acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut caracterul întemeiat al criticii referitoare

la cadrul procesual pasiv, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 care statuează că plata prețului reactualizat sau de piață [stabilit în

funcție de distincțiile prevăzute de dispozițiile alin. (2) și respectiv alin. (2)

1

ale aceluiași text de lege] se plătește de către Ministerul Finanțelor Publice,

din fondul extrabugetar constituit conform prevederilor art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995.

Din această perspectivă,

au fost apreciate ca justificate susținerile pârâtului în sensul că Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, este o entitate juridică distinctă

față de Ministerul Finanțelor Publice, căruia i-a fost conferită legitimitate procesuală

pasivă în nume propriu în astfel de cauze, nu în calitate de reprezentant al statului.

Reținând că una

dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile este calitatea procesuală care

trebuie să existe atât sub aspect activ, cât și sub aspect pasiv, reclamantului

revenindu-i obligația de a justifica legitimitatea procesuală și a pârâtului, și,

făcând aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/200, Curtea a

constatat că această condiție nu este îndeplinită în cauză.

Împotriva deciziei

au declarat recurs reclamanții care au susținut următoarele aspecte de nelegalitate:

- Instanța de

apel a reținut în mod greșit lipsa calității procesuale pasive a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că această din urmă instituție

nu stă în proces în nume propriu.

În realitate,

Statul Român este acela care, înainte de 1989, a preluat în mod abuziv imobilele

aparținând unor persoane fizice și, ulterior, le-a înstrăinat conform Legii nr.

112/1995.

Ca atare, este

firesc ca foștii cumpărători, care au pierdut bunul prin admiterea acțiunilor în

revendicare ale foștilor proprietari, să obțină restituirea prețului de la cel care

le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal Ministerul Finanțelor

Publice.

În această situație,

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reprezentarea statului se face

de către Ministerul Finanțelor Publice, această din urmă instituție fiind doar cea

care plătește sumele de bani în numele statului, iar nu în nume propriu.

Același aspect

rezultă din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora, atunci

când participă, ca subiect de drepturi și obligații, în raporturi juridice, statul

este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop.

Deci, cu excepția

unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

inclusiv în situația în care se pune problema restituirii prețului reactualizat

către cumpărătorii care au pierdut imobilul ca urmare a demersului fostului proprietar

[conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].

- Pe de altă parte,

admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, înseamnă că, implicit, instanța a apreciat că

ar avea calitate procesuală pasivă doar Ministerul Finanțelor Publice, situație

în care trebuia să „caseze” cu trimitere spre rejudecare, în contradictoriu cu acest

din urmă pârât.

În felul acesta,

nu ar fi fost încălcat nici principiul disponibilității, având în vedere că reclamanții

au intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată.

Criticile reclamanților,

neîncadrate în drept, urmează să fie analizate [în condițiile art. 306 alin.

(3) C. proc. civ., care permit încadrarea juridică, atunci când dezvoltarea motivelor

face posibil acest lucru] din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ., ținând seama de faptul că se invocă nesocotirea unei norme de procedură

în desfășurarea judecății.

Recursul este

fondat, având în vedere următoarele considerente:

- Apreciind că

a fost greșit determinat cadrul procesual, întrucât entitatea care are legitimare

procesuală pasivă în asemenea litigii este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu

Statul Român, instanța de apel procedează la o distincție formală între cele două

subiecte de drept, ignorând calitatea de reprezentant legal al statului care revine

Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care legea nu stabilește anume alte

organe care să aibă funcție de reprezentare.

Astfel, prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită

o răspundere specială în sarcina statului, pentru situația evicțiunilor produse

față de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995.

Împrejurarea că,

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat

sau a prețului de piață al imobilului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicțiunile

produse, și, de aceea, trebuie, în caz de admitere a acțiunilor, să efectueze plățile

respective.

O astfel de răspundere

în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor

ce țin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual, s-ar repercuta

în verificarea legitimării procesuale a acestei instituții în nume propriu).

În realitate,

dispozițiile legale menționate anterior au reglementat modalitatea de executare

a obligațiilor de plată în sarcina ministerului - care nu este însă debitor pentru

că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar

instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama

statului.

Este vorba aici,

de un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

aplicabil illo tempore cauzei („Statul este persoană juridică în raporturile în

care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”).

Cum în această

materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod

abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși), rezultă că statul

este și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor acționează

ca reprezentant al acestuia în puterea legii.

Ca atare, distincția

pe care a făcut-o instanța de apel între Ministerul Finanțelor Publice și Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, este pur formală și nu justifică

necercetarea fondului cauzei.

Împrejurarea că

reclamanții nu au indicat ca pârât pe Ministerul Finanțelor Publice, ci pe Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu constituie un impediment

în analiza fondului pricinii, câtă vreme obligația de plată este asumată de stat,

prin lege, iar cel care trebuie să facă plata, în numele statului este Ministerul

Finanțelor Publice (care nu efectuează plățile din bugetul propriu, ci din fondul

extrabugetar constituit la dispoziția acestei instituții).

În consecință,

se va constata că judecata cauzei în apel, prin reținerea excepției lipsei calității

procesuale a pârâtului, s-a făcut în mod greșit, astfel încât recursul va fi admis.

Potrivit art.

304 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia

din apel va fi casată și trimisă cauza spre rejudecarea aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții I.B.O. și I.D. împotriva deciziei nr. 809 A din 17 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2012.