ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5395/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5395/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față,

constată:

Prin

acțiunea înregistrată la 9 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, reclamanții M.P. și M.M. au chemat în judecată pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea acestuia la

restituirea prețului de piață al apartamentului, situat în București, sectorul

2 împreună cu terenul în suprafață de 62,48 mp, teren aflat sub construcție și

cota indiviză de 25,50% din părțile comune ale imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri

să fie stabilite prin expertiză și obligarea pârâtului la pliata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea acțiunii, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, cu

modificările ulterior; reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul, conform

contractului din 24 decembrie 1996, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

prin sentința civilă nr. 387 din 19 martie 2002 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, fiind obligați să lase

imobilul, astfel cum a fost individualizat, în deplină proprietate și liniștită

posesie reclamantelor D.A.V. și D.E.M.

Mai arată reclamanții că au fost

evacuați din imobil, conform procesului-verbal de evacuare din 03 septembrie 2007

- iar prin Decizia nr. 8/ A din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata

către reclamante a prețului vânzării, reactualizat.

Cu toate acestea, însă, suma nu a fost

încasată, Ministerul Finanțelor considerând creanța ca fiind prescrisă.

Prin sentința civilă nr. 1415 din 18

octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea

formulată de reclamanții M.P. și M.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul să restituie reclamanților

suma de 451.990 lei, reprezentând prețul de piață al apartamentului situat în

București, sector 2, al terenului situat sub construcție, în suprafață de 62,48

mp și al cotei indivize de 25,50% din părțile de folosință comună ale

imobilului.

A obligat pârâtul la plata către

reclamanți: a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului

de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din

24 decembrie 1996, valoarea de piață fiind de 451.990 lei, potrivit raportului

de expertiză tehnică judiciară - construcții întocmit de expertul G.V., pe care

tribunalul l-a omologat.

De asemenea, s-a constatat că, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (2)

1

și (3) din Legea nr. 10/2001,

restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de

către Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, aceste dispoziții legale

au prioritate față de normele de drept comun C. civ. privind răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune, legiuitorul instituind obligația Ministerului

Finanțelor Publice de a restitui sumele solicitate de chiriașii-cumpărători în

baza prevederilor legii speciale.

Totodată, s-a reținut faptul că prețul

vânzării actualizat, la plata căruia a fost obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin Decizia civilă nr. 8/ A din 13 ianuarie 2003 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă, nu a fost încasat de reclamanți,

astfel cum rezultă din adresele din 16 ianuarie 2008 și din 12 februarie 2010,

emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

(filele 28-29).

Față de argumentele expuse, în baza

dispozițiilor art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 1/2009, acțiunea a fost admisă, iar pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a fost obligat la restituirea către reclamanți a prețului de

piață al apartamentului situat în București, sector 2, al terenului situat sub

construcție, în suprafață de 62,48 mp și al cotei indivize de 25,50% din

părțile de folosință comună ale imobilului, în valoare de 451.990 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru helegalitate și

netemeinicie.

Au fost aduse critici privind excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și s-a

susținut că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta

produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici

dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București (prin

mandatar SC A. SA) este terț față de aceasta, având doar calitatea de depozitar

al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

În conformitate cu prevederile art. 1337,

art. 1341 și urm. C. civ. apelantul-pârât a susținut căitrebuie să se instituie

răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin

mandatar SC A. SA pentru evicțiune totală sau parțială, prin fapta unui terț și

a arătat că această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin

nicio dispoziție specială, contrară.

Nici prevederile art. 50 din Legea nr.

10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură

a determina introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și

să acorde calitatea procesuală acestuia.

Ca atare, în speță, răspunderea

contractuală pentru evicțiunea totală revine vânzătorului, Primăria

Municipiului București prin mandatar SC A. SA.

Astfel, tulburarea de (drept este de

natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a Primăriei

Municipiului București.

S-a susținut că în prezenta cauză nu

este îndeplinită niciuna dintre condițiile imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, în mod greșit a fost admisă

acțiunea formulată de reclamanți, iar în cauză nu au fost respectate

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, având în vedere că nu se

poate pune la îndoială reaua-credință, atât a vânzătorului, cât și a

cumpărătorului, reclamanții nefâcând făcut dovada existenței unei sentințe

definitive și irevocabile, prin care să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare în care aceștia sunt cumpărători.

Prin notele scrise depuse la 12

septembrie 2011 în ședință publică, intimații-reclamanți M.P. și M.M. au

solicitat respingerea apelului ca nefondat, precizând că în cauză au prioritate

dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin. (2) alin. (1)

și (3), restituirea prețului de piață al imobilelor realizându-se de către

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 678/ A din 12

septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București.

A fost obligat apelantul la plata

către intimați a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide ca atare, instanța de

control judiciar a reținut următoarele:

În ceea ce privește critica din apel

în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în

soluționarea capătului de cerere referitor la obligarea sa la plata prețului; actualizat

achitat conform contractului de vânzare - cumpărare din 24 decembrie 1996, s-a

reținut că, instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate.

Potrivit acestei norme de drept specială

în materia restituirii prețului, plata sumelor reprezentând prețul actualizat,

achitat de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza

prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În accepțiunea Legii nr. 10/2001,

desființarea unui contract de vânzare -cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, fie a

unei acțiuni în revendicare (art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Ori, în prezenta cauză, prin sentința

civilă nr. 387 din 19 martie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IlI-a civilă - fila 8 din dosarul de fond - a fost admisă acțiunea în

revendicare îndreptată împotriva reclamanților.

Buna-credință a reclamanților la

încheierea contractului și valabilitatea încheierii acestuia, nu au fost

analizate la pronunțarea sentinței civile nr. 387/2002 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, această instanță reținând că nu a fost

învestită cu analiza cerințelor de valabilitate ale contractului de vânzare

încheiat în anul 1996, ci doar cu acțiunea în revendicare promovată de

moștenitorii fostului proprietar.

Cu privire la sumele încasate din

vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995, acestea; nu au fost

însușite de unitățile administrativ-teritoriale care au avut calitatea de

vânzători în contracte - în prezenta cauză Primăria Municipiului București prin

SC A. SA - ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului

Finanțelor și Economiei, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Dispozițiile art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar

asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate, fond ce se va alimenta

în principal cu sumele obținute din vânzarea către chiriași a apartamentelor

care i s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate

și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

A mai reținut instanța de apel, că

prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la

încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act

normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci

era virat direct Ministerului Finanțelor Publice, Legea nr. 10/2001 prevăzând,

în mod expres, după cum s-a arătat mai sus, obligația de plata a prețului

reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Mai mult, atât Legea nr. 112/1995 (art.

13 alin. (6)) cât și Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (3)), reprezintă legi

speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului "specialia

generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea

îtt privința restituirii prețului, prevederile Codului Civil care reglementează

obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C.

civ.) sau principiul restabilirii situației anterioare, ca efect al nulității

actului juridic civil.

Prim urmare,Ministerul Finanțelor

Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.

Instanța de apel a făcut aplicarea

prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligându-l pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva Deciziei nr. 678/ A din 12

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,

criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reiterând motivele de apel referitoare la: lipsa calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice; la existența unei tulburări de drept de natură

a angaja răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

respectiv a Primăriei Municipiului București.

Totodată au fost susținute criticile

privind greșita menținere a obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata

prețului de piață al imobilului, față de împrejurarea că nu au fost respectate

dispozițiile Legii nr. 112/1995.

În cadrul acestui motiv, sunt

dezvoltate critici, potrivit cărora, reclamanții nu au depus minime diligente,

cu ocazia încheierii contractulului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea

titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, iar aceasta

echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea

cu bună-credință a drepturilor conferite de lege, reprezintă o condiție

intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub

imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Referitor la neîndeplinirea celei de-a

doua condiții prev. de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 astfel cum a

fost modificată, se arată că deposedarea reclamanților de imobilul ce face

obiectul litigiului de față, s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare,

contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr.

112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC

A. SA nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivăiși

irevocabilă.

O altă critică vizează greșita

obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, deoarece

acesta nu are culpă procesuală în cauză.

Recursul declarat de pârât este

nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Corect, instanțele anterioare au

reținut situația premisă care a făcut posibilă incidența dispozițiilor art. 50 alin.

(2)

1

și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum

această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, după cum urmează:

Reclamanții, al căror contract de

vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în cadrul unei

acțiuni în revendicare au chemat în judecată Statul Român, pentru restituirea

prețului de piață pentru imobilul în litigiu, întemeindu-și acțiunea pe

prevederile legii speciale, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr.

1/2009.

Ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001,

prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, în conținutul art. 50 alin. (2) alin. (1)

și (3), respectiv art. 50

1

alin. (1), că proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de; evaluare, restituirea acestor sume

urmând a fi făcută de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul

extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Nu pot fi primite ca fondate,

susținerile recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în

materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Conform principiului

specialia generalibus derogant, norma specială norma specială înlătură de la

aplicare norma de drept comun.

În materia examinată, Legea nr. 10/2001

(lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a

celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de

plătitor, în numele și pe seama statului debitor al obligației de restituire,

aceste prevederile legale având prioritate de aplicare.

În circumstanțele cauzei, nu se poate

aprecia că reclamanții au beneficiat de efectele acțiunii în garanție pentru evicțiune,

în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceștia au

formulat doar o acțiune de restituire a prețului de piață al imobilului în

litigiu, acțiunea fiind întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 10/2001 și

nu pe dreptul comun.

Posibilitatea reală pentru reclamanții

M.P. și M.M. de a formula o acțiune de restituire a prețului de piață pentru

imobilului în litigiu, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, a

devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a dreptului la acțiune,

prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.

Deși motivele de recurs privind

incidența dreptului comun exced cadrului procesual stabilit pe tărâmul Legii nr.

10/2001, instanța fiind obligată a analiza raportul juridic dedus judecății

conform art. 129 C. proc. civ., în limite și cu respectarea obiectului

învestirii, de principiu, potrivit dreptului comun, se poate vorbi despre o

evicțiune rezultând din fapta unui terț, în raport de contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorul Municipiul București și reclamanți,

în calitate de cumpărători.

În dreptul intern, în materia supusă

analizei, instanțele au analizat corect, cu aplicare la speță,; reglementarea

specială cuprinsă în prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta din urmă

aplicându-se cu prioritate, conform principiului „specialia generalibus

derogant".

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 instituie, în mod explicit, dispozițiile speciale

derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă

obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv,, restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Prin adoptarea acestor dispoziții cu

caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir

de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului

răspunzător de garanția contra evicțiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să

regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin

acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere

de chemare în garanție, dat fiind faptul că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1005,

prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea

documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor

Publice (art. 13 alin. (6)).

Așa fiind, în baza prevederilor

legale, răspunzând criticii din recurs privind lipsa calității procesuale a

Ministerului Finanțelor Publice, înalta Curte o va respinge ca nefondată,

apreciind în argumentarea considerentelor mai sus redate, că recurentul-pârât

este titularul obligației corelative dreptului intimaților - reclamanți de a se

restitui prețul de piață al imobilului în litigiu, deci are calitate procesuală

pasivă.

Restiruirea prețului prevăzut la alin.

(2) și alin. (21) ale art. 50 se face de către Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice județene, calitatea procesuală

pasivă fiind expres stabilită de către lege, pentru acțiunile fundamentate pe

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate

reține critica privind greșita soluționare a excepției lipsei calității

procesuale pasive.

Drept urmare, va fi respinsă și

critica jprivind greșita menținere a obligării Ministerului Finanțelor Publice

la plata prețului de piață al imobilului, față de împrejurarea că nu au fost

respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Cât privește critica privind

neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare că fi fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și acesta să fi fost

desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nici aceasta

nu este fondată.

Înalta Curte, constată că, în speță,

dispoziția cuprinsă în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 a primit o

corectă aplicare și interpretare a instanței de fond, apreciind că, în speță,

reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca efect al

admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Astfel, față de cadrul procesual

stabilit;de reclamanți, în condițiile art. 129 C. proc. civ., instanța de fond

s-a raportat, în soluționarea acțiunii, la dispozițiile normei speciale,

respectiv a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, dispoziții care sunt

derogatorii de la dreptul comun și care, stabilesc, concret și calitatea

procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, în litigiile având ca obiect

restituirea prețului de piață al imobilelor de care cumpărătorii, în condițiile

Legii nr. 112/1995 au fost evinși, cât și condițiile în care aceștia din urmă

sunt și îndreptățiți la obținerea unei valori pecuniare.

Cum însă, intimații-reclamanți au

pierdut posesia bunului prin procedura comparării titlurilor, acest aspect

fiind analizat cu putere de lucru judecat, în mod corect, tribunalul și apoi

curtea de apel au stabilit că sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Răspunzând și criticii finale privind

greșita obligare a apelantului Ministerului Finanțelor Publice la plata

cheltuielilor de judecată, este de observat că, în mod corect au fost aplicate

și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâtul căzând în pretenții, în raport

de temeiul juridic al acțiunii, în cauză neavând relevanță faptul că acesta nu

a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, acesta având calitate

procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, grefat pe dispozițiile

legii speciale.

Așa fiind, Înalta Curte va face

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și va

respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 678/ A din 12

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 septembrie 2012.