ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5395/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin acțiunea înregistrată la 9 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții M.P. și M.M. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea acestuia la restituirea prețului de piață al apartamentului, situat în București, sectorul 2 împreună cu terenul în suprafață de 62,48 mp, teren aflat sub construcție și cota indiviză de 25,50% din părțile comune ale imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să fie stabilite prin expertiză și obligarea pârâtului la pliata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterior; reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul, conform contractului din 24 decembrie 1996, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, prin sentința civilă nr. 387 din 19 martie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, fiind obligați să lase imobilul, astfel cum a fost individualizat, în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor D.A.V. și D.E.M. Mai arată reclamanții că au fost evacuați din imobil, conform procesului-verbal de evacuare din 03 septembrie 2007 - iar prin Decizia nr. 8/ A din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata către reclamante a prețului vânzării, reactualizat.

Cu toate acestea, însă, suma nu a fost încasată, Ministerul Finanțelor considerând creanța ca fiind prescrisă. Prin sentința civilă nr. 1415 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții M.P. și M.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul să restituie reclamanților suma de 451.990 lei, reprezentând prețul de piață al apartamentului situat în București, sector 2, al terenului situat sub construcție, în suprafață de 62,48 mp și al cotei indivize de 25,50% din părțile de folosință comună ale imobilului. A obligat pârâtul la plata către reclamanți: a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996, valoarea de piață fiind de 451.990 lei, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară - construcții întocmit de expertul G.V., pe care tribunalul l-a omologat. De asemenea, s-a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 și (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, aceste dispoziții legale au prioritate față de normele de drept comun C. civ. privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, legiuitorul instituind obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui sumele solicitate de chiriașii-cumpărători în baza prevederilor legii speciale. Totodată, s-a reținut faptul că prețul vânzării actualizat, la plata căruia a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Decizia civilă nr. 8/ A din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, nu a fost încasat de reclamanți, astfel cum rezultă din adresele din 16 ianuarie 2008 și din 12 februarie 2010, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București (filele 28-29).

Față de argumentele expuse, în baza dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, acțiunea a fost admisă, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la restituirea către reclamanți a prețului de piață al apartamentului situat în București, sector 2, al terenului situat sub construcție, în suprafață de 62,48 mp și al cotei indivize de 25,50% din părțile de folosință comună ale imobilului, în valoare de 451.990 lei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru helegalitate și netemeinicie. Au fost aduse critici privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și s-a susținut că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București (prin mandatar SC A. SA) este terț față de aceasta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu prevederile art. 1337, art. 1341 și urm. C. civ. apelantul-pârât a susținut căitrebuie să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar SC A. SA pentru evicțiune totală sau parțială, prin fapta unui terț și a arătat că această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială, contrară. Nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură a determina introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitatea procesuală acestuia.

Ca atare, în speță, răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală revine vânzătorului, Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA. Astfel, tulburarea de (drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune a Primăriei Municipiului București. S-a susținut că în prezenta cauză nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, în mod greșit a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți, iar în cauză nu au fost respectate prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că nu se poate pune la îndoială reaua-credință, atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorului, reclamanții nefâcând făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile, prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare în care aceștia sunt cumpărători.

Prin notele scrise depuse la 12 septembrie 2011 în ședință publică, intimații-reclamanți M.P. și M.M. au solicitat respingerea apelului ca nefondat, precizând că în cauză au prioritate dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, respectiv art. 50 alin. (2) alin. (1) și (3), restituirea prețului de piață al imobilelor realizându-se de către Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia nr. 678/ A din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. A fost obligat apelantul la plata către intimați a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide ca atare, instanța de control judiciar a reținut următoarele: În ceea ce privește critica din apel în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în soluționarea capătului de cerere referitor la obligarea sa la plata prețului; actualizat achitat conform contractului de vânzare - cumpărare din 24 decembrie 1996, s-a reținut că, instanța de fond a aplicat corect prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate. Potrivit acestei norme de drept specială în materia restituirii prețului, plata sumelor reprezentând prețul actualizat, achitat de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

În accepțiunea Legii nr. 10/2001, desființarea unui contract de vânzare -cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare (art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001). Ori, în prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 387 din 19 martie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă - fila 8 din dosarul de fond - a fost admisă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva reclamanților. Buna-credință a reclamanților la încheierea contractului și valabilitatea încheierii acestuia, nu au fost analizate la pronunțarea sentinței civile nr. 387/2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, această instanță reținând că nu a fost învestită cu analiza cerințelor de valabilitate ale contractului de vânzare încheiat în anul 1996, ci doar cu acțiunea în revendicare promovată de moștenitorii fostului proprietar.

Cu privire la sumele încasate din vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995, acestea; nu au fost însușite de unitățile administrativ-teritoriale care au avut calitatea de vânzători în contracte - în prezenta cauză Primăria Municipiului București prin SC A. SA - ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor și Economiei, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obținute din vânzarea către chiriași a apartamentelor care i s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

A mai reținut instanța de apel, că prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice, Legea nr. 10/2001 prevăzând, în mod expres, după cum s-a arătat mai sus, obligația de plata a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Mai mult, atât Legea nr. 112/1995 (art. 13 alin. (6)) cât și Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (3)), reprezintă legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea îtt privința restituirii prețului, prevederile Codului Civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.) sau principiul restabilirii situației anterioare, ca efect al nulității actului juridic civil. Prim urmare,Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză. Instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligându-l pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva Deciziei nr. 678/ A din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterând motivele de apel referitoare la: lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice; la existența unei tulburări de drept de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București. Totodată au fost susținute criticile privind greșita menținere a obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, față de împrejurarea că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

În cadrul acestui motiv, sunt dezvoltate critici, potrivit cărora, reclamanții nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractulului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, iar aceasta echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege, reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Referitor la neîndeplinirea celei de-a doua condiții prev. de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată, se arată că deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul litigiului de față, s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivăiși irevocabilă. O altă critică vizează greșita obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, deoarece acesta nu are culpă procesuală în cauză.

Recursul declarat de pârât este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Corect, instanțele anterioare au reținut situația premisă care a făcut posibilă incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, după cum urmează: Reclamanții, al căror contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în cadrul unei acțiuni în revendicare au chemat în judecată Statul Român, pentru restituirea prețului de piață pentru imobilul în litigiu, întemeindu-și acțiunea pe prevederile legii speciale, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, în conținutul art. 50 alin. (2) alin. (1) și (3), respectiv art. 50 1 alin. (1), că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de; evaluare, restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Nu pot fi primite ca fondate, susținerile recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun. În materia examinată, Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea Ministerului Finanțelor Publice de plătitor, în numele și pe seama statului debitor al obligației de restituire, aceste prevederile legale având prioritate de aplicare. În circumstanțele cauzei, nu se poate aprecia că reclamanții au beneficiat de efectele acțiunii în garanție pentru evicțiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, întrucât aceștia au formulat doar o acțiune de restituire a prețului de piață al imobilului în litigiu, acțiunea fiind întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 10/2001 și nu pe dreptul comun.

Posibilitatea reală pentru reclamanții M.P. și M.M. de a formula o acțiune de restituire a prețului de piață pentru imobilului în litigiu, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, a devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a dreptului la acțiune, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009. Deși motivele de recurs privind incidența dreptului comun exced cadrului procesual stabilit pe tărâmul Legii nr. 10/2001, instanța fiind obligată a analiza raportul juridic dedus judecății conform art. 129 C. proc. civ., în limite și cu respectarea obiectului învestirii, de principiu, potrivit dreptului comun, se poate vorbi despre o evicțiune rezultând din fapta unui terț, în raport de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorul Municipiul București și reclamanți, în calitate de cumpărători.

În dreptul intern, în materia supusă analizei, instanțele au analizat corect, cu aplicare la speță,; reglementarea specială cuprinsă în prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta din urmă aplicându-se cu prioritate, conform principiului „specialia generalibus derogant". Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie, în mod explicit, dispozițiile speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv,, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind faptul că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1005,

prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (6)). Așa fiind, în baza prevederilor legale, răspunzând criticii din recurs privind lipsa calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice, înalta Curte o va respinge ca nefondată, apreciind în argumentarea considerentelor mai sus redate, că recurentul-pârât este titularul obligației corelative dreptului intimaților - reclamanți de a se restitui prețul de piață al imobilului în litigiu, deci are calitate procesuală pasivă.

Restiruirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (21) ale art. 50 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice județene, calitatea procesuală pasivă fiind expres stabilită de către lege, pentru acțiunile fundamentate pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reține critica privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive. Drept urmare, va fi respinsă și critica jprivind greșita menținere a obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, față de împrejurarea că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Cât privește critica privind neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare că fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și acesta să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nici aceasta nu este fondată. Înalta Curte, constată că, în speță, dispoziția cuprinsă în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a primit o corectă aplicare și interpretare a instanței de fond, apreciind că, în speță, reclamanții au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Astfel, față de cadrul procesual stabilit;de reclamanți, în condițiile art. 129 C. proc. civ., instanța de fond s-a raportat, în soluționarea acțiunii, la dispozițiile normei speciale, respectiv a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dispoziții care sunt derogatorii de la dreptul comun și care, stabilesc, concret și calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, în litigiile având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor de care cumpărătorii, în condițiile Legii nr. 112/1995 au fost evinși, cât și condițiile în care aceștia din urmă sunt și îndreptățiți la obținerea unei valori pecuniare. Cum însă, intimații-reclamanți au pierdut posesia bunului prin procedura comparării titlurilor, acest aspect fiind analizat cu putere de lucru judecat, în mod corect, tribunalul și apoi curtea de apel au stabilit că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Răspunzând și criticii finale privind greșita obligare a apelantului Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, este de observat că, în mod corect au fost aplicate și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâtul căzând în pretenții, în raport de temeiul juridic al acțiunii, în cauză neavând relevanță faptul că acesta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, acesta având calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, grefat pe dispozițiile legii speciale. Așa fiind, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 678/ A din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.