ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7290/2012

Asupra cauzei civile de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1285 din 30 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V- a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții S.T. și P. (fostă S.) L. C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu pârâta D.A. și a respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte. A respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

A admis în parte acțiunea precizată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primar General, și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 902.449 RON, reprezentând valoarea de piață a apartamentului situat în București, sector 1, și la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin încheierea de ședință din 19 aprilie 2010 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC H.N. SA și Ministerul Economiei și că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, față de prevederile art. 50 și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă, nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 au caracter special.

În ceea ce privește fondul litigiului dedus judecății, tribunalul a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, și terenului în suprafață de 107,88 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 361/23587/1996. Prin sentința civilă nr. 7811 din 09 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia nr. 1907 din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V- a civilă, reclamanții au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari. În considerentele hotărârii s-a reținut că reclamanții au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situație care a dus la acordarea preferinței titlului exhibat de fostul proprietar, deși nu s-a reținut reaua-credință a reclamanților sau încălcarea cerințelor Legii nr. 112/1995.

În această situație, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului menționat. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, prima instanță a avut în vedere prețul de piață al apartamentului la data de 04 noiembrie 2008, din care s-a scăzut contravaloarea îmbunătățirilor, față de renunțarea la judecată în contradictoriu cu pârâta D.A. Prin decizia nr. 104/A din 06 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți. A admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, că a fost legală scăderea valorii îmbunătățirilor aduse imobilului din valoarea de circulație a apartamentului, deoarece acestea, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pot fi cerute doar de la evingător, iar reclamanții au renunțat la judecată față de acesta. Reclamanții nu au dreptul la despăgubiri pentru valoarea terenului situat sub construcție, deoarece terenul a fost dobândit în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 20/1996, fără plată.

În ceea ce privește apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dar tribunalul a respins în mod nejustificat obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice la expertiza efectuată în cauză vizând vechimea imobilului, starea structurii de rezistență, amplasarea, îmbunătățirile efectuate, deși au fost pe deplin justificate. A mai reținut instanța de apel că desființarea titlului de proprietate prin hotărâre judecătorească este echivalentă cu lipsirea de eficientă juridică a titlului de proprietate, exclus din circuitul juridic, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, astfel că reclamanții au dreptul la plata prețului de piață al imobilului.

Pentru stabilirea despăgubirilor datorate de Ministerul Finanțelor Publice, în baza unei expertize ce va trebui efectuată conform precizărilor din apel, Curtea de apel a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții S.T. și P.L.C. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece valoarea de piață a imobilului este pretinsă de proprietarii cumpărători evinși, iar nu de chiriașii care pierd folosința imobilului.

De aceea, textul de lege în discuție nu poate fi aplicat nici măcar prin analogie, deoarece art. 50 1 din lege nu face nici o distincție între cheltuielile necesare și utile. În plus, dreptul la despăgubiri privea și terenul vândut odată cu apartamentul, întrucât art. 50 1 nu distinge între cele două categorii de imobile. Recurenții au mai arătat că soluția de desființare a hotărârii primei instanțe cu trimitere spre rejudecare este nelegală, în condițiile în care prima instanță a cercetat fondul cauzei. Prin admiterea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, s-ar putea ajunge teoretic la situația stabilirii unei valori mai mici a despăgubirilor după rejudecare, ceea ce ar însemna o încălcare a principiului non reformatio in pejus.

De altfel, instanța de apel a admis în mod greșit apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și nici nu a indicat motivele pe care se sprijină soluția pronunțată, deși nu trebuia aplicată nici o corecție din cele avute în vedere de instanța de apel. Criticile formulate de reclamanți, ce permit încadrarea recursului în dispozițiile ari 304 pct 9 C. proc. civ., sunt parțial fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Prin sentința civilă nr. 1285 din 30 iunie 2011, Tribunalul București a stabilit că valoarea despăgubirilor datorate reclamanților este de 902.449 RON și reprezintă valoarea de piață a apartamentului nr. 3 situat în București, sector 1, din care s-a scăzut contravaloarea îmbunătățirilor.

Instanța de apel a reținut că acest procedeu este justificat de dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text de lege care prevede că, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățiri necesare și utile, revine persoanei îndreptățite. În ciuda susținerilor reclamanților, textul de lege în discuție este pe deplin aplicabil. Este adevărat că art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu face nici o distincție cu privire la elementele componente ale valorii de piață, dar din moment ce în conținutul legii există și dispoziții care reglementează sporul de valoare, cele două texte de lege trebuie aplicate și interpretate coroborat.

Or, din coroborarea celor două reglementări, rezultă faptul că Ministerul Finanțelor Publice este obligat să suporte despăgubirile reprezentând valoarea de piață al imobilului în structura pe care o avea la data achiziționării de către chiriași, iar proprietarul evingător este obligat să suporte sporul de valoare. Mai mult decât atât, Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 48 pct. 1, stabilesc în ce constă îmbunătățirile necesare și utile ce trebuie suportate de proprietarul evingător (introducere sau schimbare instalații apă, gaz, canalizare, electricitate, parchetare, etc.) și se constată că acestea sunt identice cu cererea reclamanților. Nefondate sunt și criticile reclamanților referitoare la faptul că în despăgubiri trebuia să se regăsească și suprafața de teren înstrăinată.

Terenul aferent construcției nu a fost dobândit de reclamanți în baza unui act juridic civil, prin plata prețului aferent acestuia, ci în virtutea legii, în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 20/1997, care dispune că în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului situat sub aceste construcții, în condițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. De altfel, prezenta acțiune în despăgubiri a fost promovată ca o consecință a sentinței civile nr. 7811 din 09 iunie 2008, rămasă definitivă și devenită irevocabilă, prin care, în urma comparării titlurilor de proprietate, reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să lase fostului proprietar în deplină proprietate și liniștită posesie construcția ce reprezintă apartamentul.

Cum acțiunea în revendicare nu a stabilit nici o obligație în sarcina reclamanților cu privire la teren, reclamanții nu pot pretinde despăgubiri pentru terenul care nu a făcut obiectul acțiunii în revendicare. Fondate sunt, în schimb, criticile reclamanților cu privire la greșita desființare a hotărârii și trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță. Astfel, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

În cauză, instanța de apel a avut în vedere, atunci când a adoptat soluția desființării cu trimitere, faptul că prima instanță a respins în mod nejustificat obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice la expertiza efectuată în cauză și faptul că nu rezultă dacă expertul a avut în vedere valoarea îmbunătățirilor efectuate de reclamanți, care nu trebuie incluse în evaluare. Or, aceste aspecte nu reprezintă necercetarea fondului, în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel fiind obligată să analizeze ea însăși aceste aspecte, în virtutea caracterului devolutiv al apelului. De aceea, recursul declarat de reclamanți va fi admis doar sub acest aspect, se va casa în parte decizia recurată, iar cauza va fi trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru motivele expuse mai sus, se va menține dispoziția din decizia atacată referitoare la respingerea apelului declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții P.L.C. și S.T. împotriva deciziei nr. 104/A din 06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Casează în parte decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice. Menține dispoziția din decizie referitoare la respingerea apelului declarat de reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.