ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7254/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7254/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul său la 13 aprilie 2010, reclamanții au chemat în judecată

pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și prin Ministerul

Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, și Primăria Municipiului

București, pentru a fi obligați ca în temeiul dispozițiilor art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001, art. 61 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1336 și urm. C.

civ. la plata prețului de piață pentru imobilul din București, sector 1, ce a

fost dobândit de ei prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996

și pe care l-au pierdut pe baza unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, pronunțată într-o acțiune în revendicare introdusă de numita Z.R.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe prevederile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

La 12 mai 2010, urmare

a obligațiilor stabilite de instanță în sarcina lor, reclamanții au făcut o precizare

cererii lor inițiale cu privire la temeiul de drept – arătând că înțeleg să-și întemeieze

cererea pe prevederile art. 1336 C. civ. și, în subsidiar, pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001 – și cu privire la cadrul procesual pasiv, chemând în judecată în calitate

de pârât și pe SC H.N. SA.

La 06 octombrie 2010,

reclamanții au făcut din nou o precizare cererii de chemare în judecată cu referire

la cadrul procesual pasiv, arătând că au calitate de pârâți Municipiul București,

prin Primarul General, și SC H.N. SA pentru evicțiune și Ministerul Finanțelor Publice

pentru cererea întemeiată pe art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare a acestei precizări,

prima instanță a considerat că nu se mai impune analizarea excepțiilor lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Economiei și Mediului de Afaceri

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă

nr. 1698 din 12 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. 18130/3/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primarul

General, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC

H.N. SA, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții P.E.

și P.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a

fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamanților îndreptată împotriva Primăriei

Municipiului București, prin Primarul General, a fost respinsă aceeași acțiune îndreptată

împotriva pârâtului SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

la plata către reclamanți a sumei de 517.000 RON cu titlu de preț de piață.

Pentru a hotărî în acest

sens, prima instanță a reținut următoarele:

Cu referire la excepția

lipsei calității procesuale pasive pârâtului Municipiul București, prin Primarul

General, invocată de acesta prin întâmpinare, raportat la cererea întemeiată pe

răspunderea pentru evicțiunea de drept comun, s-a apreciat că este neîntemeiată

în considerarea prevederilor art. 1337 și urm. C. civ., care instituie răspunderea

pentru evicțiune a vânzătorului.

Cu referire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC H.N. SA, s-a apreciat că este

întemeiată și a fost admisă, având în vedere că acest pârât a avut doar calitatea

de mandatar al vânzătorului, actele încheiate prin această societate realizându-se

în numele și pe seama vânzătorului.

În privința acțiunii formulată

de reclamanți împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primarul General,

și întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., s-a apreciat că este inadmisibilă

în condițiile în care legiuitorul a înțeles să adopte o reglementare specială în

materia răspunderii pentru evicțiune pentru cazul desființării contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, normele de drept comun fiind înlăturate

de la aplicare de normele special instituite.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut pe baza probatoriilor administrate că reclamanții au dobândit dreptul de

proprietate asupra apartamentului din imobilul situat în București, sector 1, pentru

prețul de 19.177.969 ROL, achitat cu chitanța din 13 decembrie 1996, în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996. Totodată, reclamanții au

pierdut dreptul de proprietate astfel dobândit prin decizia nr. 366/R din 05

iunie 2007 dată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin care s-a

admis acțiunea în revendicare introdusă împotriva lor de fosta proprietară, Z.R.,

reclamanții fiind obligați să-i lase acesteia în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul cumpărat.

De asemenea, prin sentința

civilă nr. 1962 din 20 martie 2003 rămasă irevocabilă, a fost respinsă acțiunea

formulată de aceeași proprietară împotriva reclamanților de astăzi, prin care se

solicitase să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și să se

pronunțe nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei în temeiul Legii

nr. 112/1995, reținându-se în acea procedură că imobilul a fost preluat de stat

cu titlu și că au fost respectate condițiile de valabilitate generale pentru încheierea

contractului, prevăzute de art. 948 C. civ., cât și dispozițiile speciale ale Legii

nr. 112/1995.

Față de această situație

juridică existentă în persoana reclamanților cu referire la apartamentul cumpărat

de ei și de a cărui proprietate au fost evinși, s-a reținut incidența în cauză a

prevederilor art. 50

1

alin. (1) și art. 50

1

alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, arătându-se că ambele condiții ale acestor prevederi legale sunt

întrunite, contractul de vânzare-cumpărare fiind desființat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să plătească reclamanților

suma de 517.000 RON cu titlu de valoare de piață pentru apartamentul ce a aparținut

reclamanților, valoarea fiind determinată pe baza expertizei întocmită în cauză

de expert C.I. și care nu a fost contestată.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin decizia nr. 103/A

din 06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele:

Critica prin care apelantul

și-a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive prin invocarea ca

argument a aplicării în cauză a principiului relativității efectelor contractului,

în care apelantul pârât nu a fost parte, și a regulilor dreptului comun în materia

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, este neîntemeiată.

Curtea reține că, deși

acțiunea introdusă de către reclamanți, prin care au solicitat obligarea apelantului

pârât la plata valorii de piață a apartamentului cumpărat de ei și pe care l-au

pierdut ca efect al admiterii acțiunii în revendicare introdusă de moștenitoarea

fostului proprietar împotriva lor constituie o acțiune în răspundere contractuală,

totuși aceasta se judecă, prin excepție de la regulă, în raport de normele speciale

ale Legii nr. 10/2001, modificată și completă prin Legea nr. 1/2009, norme edictate

anume pentru reglementarea raporturilor juridice generate prin încheierea de acte

de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterioara lor desființare

ori pierderea proprietăților dobândite de chiriași în temeiul acestora, chiar în

ipoteza menținerii contractelor, ca efect al admiterii acțiunilor în revendicare.

Aceste norme speciale,

aplicabile cu prioritate față de dreptul comun, conțin atât reglementări de drept

material, cât și de drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea

nr. 1/2009, că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) – adică

atât a celui din contract, în valoare actualizată, cât și a celui de piață – se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, devenit Ministerul Finanțelor

Publice, conform O.U.G. nr. 221/2001.

Așadar, prin derogare

de la regulile dreptului comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligația

de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desființării contractului ori a evingerii

sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată,

stabilesc că această obligația, pentru oricare dintre cele două ipoteze, aparține

Ministerului Finanțelor Publice.

Curtea nu poate considera

că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu conțin norme cu caracter

procesual și că, prin edictarea lor, s-ar fi urmărit doar determinarea sursei din

care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanți. Privită

în substanță, reglementarea supusă analizei, spune cine plătește sumele de genul

celor pretinse de reclamanții din prezenta cauză și din ce surse se vor face aceste

plăți, îndestulător pentru a răspunde la întrebarea cine stă în judecată, în calitate

de pârât, în aceste acțiuni.

Concluzionând, Curtea

apreciază că în mod corect instanța de fond a stabilit în cauză că acțiunea reclamanților

se judecă și este supusă întru totul regimului juridic special de reglementare dat

de prevederile art. 50 și art. 50

1

ale Legii nr. 10/2001, modificată

și completată prin Legea nr. 1/2009, care înlătură de la aplicare regimul juridic

de drept comun al răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, regăsită în C. civ.,

cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv în privința determinării cadrului

procesual pasiv al cauzei.

Și cea de-a doua critică

a apelului este nefondată, respectiv cea privitoare la neîntrunirea în cauza reclamanților

a celor două condiții de aplicare cuprinse în teza art. 50

1

alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Curtea apreciază, contrar

susținerilor apelantului, că datele cauzei justifică deplin aplicarea acestei norme

legale față de intimații reclamanți, având în vedere că aceștia se află în ipoteza

proprietarului al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea

Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a statuat definitiv și irevocabil prin decizia

nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. 1933/2004. Această decizie, ce a finalizat litigiul prin

care numita Z.R. a cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

din 13 decembrie 1996 prin care intimații reclamanți au cumpărat apartamentul din

București, sector 1, a admis recursul reclamanților de astăzi și a modificat decizia

instanței de apel prin respingerea apelului numitei Z.R., pe care l-a găsit nefondat,

păstrând ca valabilă și legală sentința civilă nr. 1962/2003 dată de Judecătoria

sectorului 1 București în Dosar nr. 1038/2003, ce respinsese cererea în constatarea

nulității absolute a acestui contract.

În considerentele acestei

decizii s-a arătat că „situația juridică a imobilului era clară, din moment ce imobilul

era considerat în perioada anului 1996, ca fiind preluat de stat cu titlu, titlul

statului nu era contestat în justiție și nici măcar prin cererea depusă de reclamantă

în temeiul Legii nr. 112/1995, iar pârâții cumpărători îndeplineau toate condițiile

prevăzute de lege pentru a cumpăra apartamentul pe care îl dețineau în calitate

de chiriași.

Simpla cerere de restituire,

în cuprinsul căreia reclamanta preciza că dorește ca stabilirea eventualelor despăgubiri

să se facă de Comisia Municipiului București și că imobilul a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950 nu era de natură să infirme prezumția de

bună-credință a părților contractante, să genereze eventuale neclarități cu privire

la situația juridică a imobilului sau să justifice refuzul Primăriei Municipiului

București de a încheia contractul de vânzare-cumpărare la cererea titularului contractului

de închiriere.

În consecință, instanța

de recurs a concluzionat că greșit a reținut instanța de apel că ar fi fost încălcate

prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 la încheierea acestui contract.

Ulterior finalizării acestui

litigiu, respectiv la 13 iulie 2005, numita Z.R. a promovat o nouă acțiune împotriva

reclamanților de astăzi, de data aceasta având ca obiect revendicarea prin compararea

de titluri, acțiune a cărei cercetare și soluționare a pornit chiar de la ipoteza

a două titluri valabile concurente, consecință și a celor dezlegate irevocabil prin

decizia anterior evocată, respectiv cel al succesoarei fostei proprietare și cel

al numiților P.E. și P.M.

Soluționând acest litigiu

prin decizia nr. 366/R din 05 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă, s-a dat câștig de cauză numitei Z.R., reclamanții P.E. și P.M. fiind evinși

urmare a obligării lor să-i lase acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul cumpărat de ei în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 13

decembrie 1996 pentru argumente întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. și

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, apreciindu-se că succesoarea

fostului proprietar este titulara unui bun în sensul normei convenționale, dedus

din titlul său de proprietate anterior și din conținutul dispozițiilor art. 2

alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că în considerentele

acestei decizii s-a statuat asupra faptului că imobilul din care face parte și apartamentul

ce fusese cumpărat de reclamanți cu contractul de vânzare-cumpărare din 13

decembrie 1996 a fost preluat de stat cu titlu, nu poate schimba soluția definitivă

și irevocabilă a deciziei civile nr. 480 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin care s-a apreciat asupra legalității încheierii acestuia,

neputându-se deduce din acest considerent secundar și colateral problemei valabilității

contractului în discuție, împotriva unei statuări exprese a unei instanțe asupra

a chiar problemei legalității încheierii acestuia, o împrejurare contrară, respectiv

aceea a nevalabilității contractului.

Aceeași situație este

valabilă și în cazul celui de-al doilea considerent citat de apelantul pârât din

cuprinsul deciziei nr. 366/R din 05 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă, care face trimitere la existența unei cereri de restituire a imobilului

din partea succesoarei fostei proprietare, adresată la 30 aprilie 1996 Comisiei

de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1.

Decizia civilă nr.

480 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, constituie

o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care se bucură de putere de

lucru judecat și este prezumată că exprimă adevărul.

În plus, Curtea observă

că argumentul legat de formularea unei cereri din partea succesoarei fostei proprietare,

întemeiată pe Legea nr. 112/1995 și adresată Comisiei de aplicare a acestei legi

de pe lângă Consiliul Local Sector 1, a fost avut în vedere la pronunțarea acestei

hotărâri ce a analizat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, apreciindu-se

însă că el este nerelevant în economia acelui litigiu.

Și cea de-a doua condiție

înscrisă în cuprinsul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este întrunită în

cauză, respectiv cea privitoare la desființarea contractului printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

Curtea reține că ipoteza

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care vorbește despre „contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare

(…) desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (…)”, vizează

chiar cazul acelor proprietari, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, aflați

în situația reclamanților, anume care au fost evinși de proprietățile lor legal

dobândite prin efectul admiterii acțiunii în revendicare introduse de fostul proprietar,

acesta fiind singurul caz în care astfel de acte de dobândire a proprietății, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pot fi desființate prin hotărâri

judecătorești.

Cei care nu se încadrează

în această ipoteză, pentru că în privința lor s-au pronunțat hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru argumentul eludării acestora – așa

după cum în mod eronat a pretins apelantul-pârât că le-ar fi necesar intimaților-reclamanți

pentru recunoașterea dreptului la a obține valoarea de piață a apartamentului deținut,

intimații reclamanți neaflându-se în această situație, după cum s-a argumentat –

devin subiecte ce intră în sfera de aplicare a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

fiind îndreptățiți la a obține doar prețul din contract în valoare actualizată,

ceea ce nu s-a pretins de către reclamanți prin acțiunea de față.

Pentru toate aceste considerente,

apreciind că prima instanță a făcut o legală și corectă aplicare în cauză a prevederilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în raport cu situația juridică în care

intimații reclamanți au demonstrat că se situează în privința bunului care le-a

aparținut și de care au fost evinși, recunoscând acestora dreptul la a primi despăgubiri

la nivelul valorii de piață a acestui bun, astfel cum a fost ea determinată prin

raportul de expertiză administrat în cauză, Curtea va respinge ca nefondat apelul

declarat.

Împotriva deciziei menționate

anterior a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele:

Ministerul Finanțelor

Publice nu are legitimare procesuală pasivă având în vedere în primul rând, că potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între

părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

din 13 decembrie 1996 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin

mandatar SC H.N. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar

al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

București.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestor

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări

de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natura să angajeze

răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv

Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii

prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație. Nu poate fi antrenată

răspunderea a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune

nu există culpă acestor instituții.

Mai mult, instanța de

fond, cât și cea de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm.

C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și prin urmare este în

vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de garanție pentru evicțiune.

În această situație calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv

Primăria Municipiului București, prin Primar General. În situația evingerii cumpărătorilor,

prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului

de vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune

a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile

art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin

nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile

din prezentul litigiu.

Prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să

se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Dispozițiile

Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul

Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

Or, în speța dedusă judecății,

dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu

există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus încheiat între reclamanți și Primăria

Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC H.N. SA.

Nici în urma modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu are calitate procesuală pasivă

întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca Ministerul

Finanțelor Publice și nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să poată

fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă

a două condiții, și anume contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și acest contract de

vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or având în vedere că

în acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 13

decembrie 1996 încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, prin mandatar

SC H.N. SA, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice.

Față de argumentele prezentate,

consideră că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în

această cauză și pe cale de consecință solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale

pasive și respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În subsidiar, pe fondul

cauzei în ceea ce privește restituirea prețului de piața al imobilului în litigiu,

recurenta a arătat următoarele.

Hotărârea instanței de

apel este criticabila în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului Finanțelor

Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără a avea in vedere dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 1/2009, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor

Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

Astfel, pentru a fi aplicabile

dispozițiile legale menționate mai sus și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice

să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza

contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie

întrunite cumulativ două condiții, și anume încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua

condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare

să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Totodată, dispozițiile

art. 50

1

fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, însă acest text de lege are în

vedere atunci când reglementează plata prețului de piață existența unei hotărâri

în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea

imobilului. În caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 condițiile

pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea

prețului la valoarea de circulație. Or, în speță, nici una din condițiile impuse

de lege nu sunt respectate.

În ceea ce privește respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiție nu este îndeplinită întrucât prin

decizia civila nr. 366/R din 05 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a reținut

faptul că „deși reclamanta recurentă Z.R. a adresat la data de 30 aprilie 1996 Comisiei

de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 București,

o cerere de restituire a imobilului, statul a vândut apartamentul în litigiu către

intimații P.E. și P.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13

decembrie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995”. Astfel, din cele reținute de Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

prin decizia civilă nr. 366/R din 05 iunie 2007 rezultă fără putință de tăgadă că

ambele părți contractante au fost de rea credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

De asemenea, un argument

în plus care învederează nerespectarea prevederilor Legii 112/1995 îl reprezintă

faptul că prin aceeași decizie, respectiv decizia civilă nr. 366/R din 05 iunie

2007 s-a reținut faptul că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a realizat

fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente

în cauză.

Mai mult, existența sau

inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu

de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind

să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea

valabilă a contactului de vânzare-cumpărare. Or, în speța de față s-a statuat prin

hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu

valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta

cauza și, prin urmare, rezultă fără putință de tăgadă că încheierea contractului

de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecință, având în vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine, și

anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceștia nu

pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În ceea ce privește cea

de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, în speța de față deposedarea reclamanților

de imobilul care face obiectul prezentului litigiu, s-a realizat în urma unei acțiuni

în revendicare contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 încheiat în

baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București,

prin mandatar SC H.N. SA, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă.

Analizând actele și

lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte a constatat

nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Înalta Curte

a constatat nefondat

primul motiv de recurs prin care se susține lipsa calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile

art. 50

1

coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2

1

) și (3),

potrivit cărora restituirea prețului, în cazul cererilor sau acțiunilor în justiție

având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Or, obiectul prezentei

acțiuni îl constituie restituirea prețului de piață al imobilului, dobândit în baza

unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pe care reclamanții l-au pierdut

prin admiterea unei acțiuni în revendicare formulată împotriva lor de către fostul

proprietar al imobilului.

Susținerile recurentului

legate de posibilele temeiuri ale acțiunii, principiul relativității efectelor

contractului, îndeplinirea condițiilor referitoare la răspunderea pentru evicțiune,

sunt pur teoretice, fără legătură cu cauza juridică a litigiului. De asemenea, recurentul

ignoră principiul potrivit căruia dispozițiile speciale derogă de la normele

generale, la care acesta face trimitere în motivarea apelului.

În ceea ce privește motivele

de recurs legate de fondul litigiului,

Înalta Curte

le-a constatat nefondate, având în vedere

că potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Aparent acest text de

lege nu este foarte clar, părând a exista o contradicție între faptul că un

contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și

totuși desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În mod evident nu poate avea în vedere decât situația contractelor cu privire

la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulității absolute în termenul

prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deși formulată,

a fost respinsă ca neîntemeiată, și care, deși valabile, nu au fost considerate

preferabile titlurilor foștilor proprietari ale căror imobile au fost naționalizate

fără titlu valabil, în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Această interpretare este

evidentă întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin. (2) situația

contractelor

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în cazul

cărora cumpărătorii nu au dreptul decât la restituirea prețului actualizat, normă

care, de altfel, reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situația

anterioară, ca efect al constatării nulității contractului.

Recurentul susține

că acțiunea este neîntemeiată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile

alin. (1) al art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda despăgubiri

la valoarea de piață, în sensul că nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995

contractul de vânzare-cumpărare și că nu există o hotărâre irevocabilă în ceea ce

privește constatarea nulității contractului.

Este nefondată susținerea

în sensul că reclamanta trebuia să facă dovada existenței unei hotărâri irevocabile

în ceea ce privește constatarea nulității contractului pentru a fi aplicabil

alin. (1) al art. 50

1

, pentru argumentele menționate anterior. Reclamantul

trebuia să facă dovada că a pierdut imobilul ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

formulată de fostul proprietar împotriva sa și că actul său de proprietate nu a

fost constatat nul.

În acest mod contractul

său, deși valabil (nu a fost constatat nul), a devenit ineficace, deci, în concepția

legiuitorului, a fost desființat.

Constatarea nulității

prin definiție nu poate interveni decât în cazul unui contract încheiat cu eludarea

dispozițiilor legale și nu dacă a fost încheiat cu respectarea acestora.

În ceea ce privește

susținerile recurentului în sensul că nu se poate reține încheierea contractului

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât prin decizia pronunțată

în cadrul soluționării acțiunii în revendicare s-a reținut că

deși reclamanta recurenta

Z.R. a adresat la data de 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995

de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 București o cerere de restituire a imobilului,

statul a vândut apartamentul în litigiu către intimații P.E. și P.M., în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995 și

că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a realizat fără titlu valabil,

ceea ce ar însemna că la încheierea contractului nu au fost respectate dispozițiile

Legii nr. 112/1995 și că părțile au fost de rea credință, Înalta

Curte le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente:

Valabilitatea contractului

reclamanților și atitudinea subiectivă a acestora la data încheierii contractului

a fost analizată în cadrul litigiului care a avut ca obiect constatarea nulității

contractului acestora finalizat prin decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1933/2004, care

a confirmat soluția dată de către prima instanță de fond de respingere

a cererii de constatare a nulității contractului ca neîntemeiată. La această

soluție s-a ajuns ca urmare a constatării încheierii contractului cu respectarea

prevederilor legale la data cumpărării și cu bună credință, așa cum

a reținut instanța de apel din analizarea considerentelor acestei hotărâri,

care se bucură de putere de lucru judecat.

Analizarea dacă un contract

a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale de la data încheierii sale este

în directă legătură cu posibilitatea de a cere constatarea nulității acelui

contract.

În speță

se pune problema dacă,

referitor la un contract cu privire la care s-a respins o acțiune de constatare

a nulității formulată conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se mai

poate verifica dacă a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

în cadrul unei acțiuni ulterioare.

Din analiza art. 45 din

Legea

nr. 10/2001 rezultă că potrivit art. 45 alin. (1) actele juridice de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile

care cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate

cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (2),

(4) se poate constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având

ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, doar dacă,

în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil actul a fost încheiat cu rea credință

(Legea nr. 112/1995 privind doar imobilele preluate cu titlu, buna credință

presupunea necunoașterea nevalabilității titlului statului), iar în cazul

imobilelor preluate cu titlu valabil, actul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Conform art. 45 alin.

(5) prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul

la acțiune se prescrie în termen de un an (ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a acestei

legi.

Atât timp cât s-a prescris

dreptul de a cere constatarea nulității pe motiv că a fost încheiat contractul

cu încălcarea (eludarea) prevederilor Legii nr. 10/2001, apreciem că nu se mai poate

cere acest lucru nici pe cale de excepție, în cadrul unei acțiuni cum

este cea de față, prin care se încearcă obținerea despăgubirilor pentru

pierderea dreptului de proprietate.

În ceea ce privește

cele reținute în cadrul acțiunii în revendicare în sensul trecerii imobilului

în proprietatea statului fără titlu și a existenței unei cereri de restituire

a imobilului din partea succesoarei fostei proprietare, adresată la 30 aprilie 1996

Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului

1, acestea au fost elementele avute în vedere de către instanță pentru a aprecia

titlul fostului proprietar ca preferabil, iar nu pentru a reține nevalabilitatea

titlului reclamanților în cauză, știut fiind că în cadrul acțiunii

în revendicare se pornește de la premisa existenței a două titluri valabile,

urmând a se compara titlurile autorilor și a se da preferabilitate celui mai

caracterizat.

Astfel, date fiind cele

reținute anterior, susținerile recurentului referitoare la invocarea de

către reclamantă a propriei turpitudini, și anume încălcarea dispozițiilor legale

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui

drept constând în valoarea de piață a imobilului, sunt neavenite.

În consecință, în temeiul

art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând legală

decizia atacată,

Înalta

Curte

va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 103/A din

06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2012.