ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7254/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul său la 13 aprilie 2010, reclamanții au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și prin Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, și Primăria Municipiului București, pentru a fi obligați ca în temeiul dispozițiilor art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, art. 61 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1336 și urm. C. civ. la plata prețului de piață pentru imobilul din București, sector 1, ce a fost dobândit de ei prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 și pe care l-au pierdut pe baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțată într-o acțiune în revendicare introdusă de numita Z.R.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. La 12 mai 2010, urmare a obligațiilor stabilite de instanță în sarcina lor, reclamanții au făcut o precizare cererii lor inițiale cu privire la temeiul de drept – arătând că înțeleg să-și întemeieze cererea pe prevederile art. 1336 C. civ. și, în subsidiar, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 – și cu privire la cadrul procesual pasiv, chemând în judecată în calitate de pârât și pe SC H.N. SA. La 06 octombrie 2010, reclamanții au făcut din nou o precizare cererii de chemare în judecată cu referire la cadrul procesual pasiv, arătând că au calitate de pârâți Municipiul București, prin Primarul General, și SC H.N.

SA pentru evicțiune și Ministerul Finanțelor Publice pentru cererea întemeiată pe art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Ca urmare a acestei precizări, prima instanță a considerat că nu se mai impune analizarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Economiei și Mediului de Afaceri și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin sentința civilă nr. 1698 din 12 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 18130/3/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primarul General, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC H.N.

SA, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții P.E. și P.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamanților îndreptată împotriva Primăriei Municipiului București, prin Primarul General, a fost respinsă aceeași acțiune îndreptată împotriva pârâtului SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 517.000 RON cu titlu de preț de piață.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, invocată de acesta prin întâmpinare, raportat la cererea întemeiată pe răspunderea pentru evicțiunea de drept comun, s-a apreciat că este neîntemeiată în considerarea prevederilor art. 1337 și urm. C. civ., care instituie răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului. Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC H.N. SA, s-a apreciat că este întemeiată și a fost admisă, având în vedere că acest pârât a avut doar calitatea de mandatar al vânzătorului, actele încheiate prin această societate realizându-se în numele și pe seama vânzătorului.

În privința acțiunii formulată de reclamanți împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primarul General, și întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., s-a apreciat că este inadmisibilă în condițiile în care legiuitorul a înțeles să adopte o reglementare specială în materia răspunderii pentru evicțiune pentru cazul desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, normele de drept comun fiind înlăturate de la aplicare de normele special instituite.

Pe fondul cauzei, s-a reținut pe baza probatoriilor administrate că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din imobilul situat în București, sector 1, pentru prețul de 19.177.969 ROL, achitat cu chitanța din 13 decembrie 1996, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996. Totodată, reclamanții au pierdut dreptul de proprietate astfel dobândit prin decizia nr. 366/R din 05 iunie 2007 dată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin care s-a admis acțiunea în revendicare introdusă împotriva lor de fosta proprietară, Z.R., reclamanții fiind obligați să-i lase acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul cumpărat.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 1962 din 20 martie 2003 rămasă irevocabilă, a fost respinsă acțiunea formulată de aceeași proprietară împotriva reclamanților de astăzi, prin care se solicitase să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și să se pronunțe nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se în acea procedură că imobilul a fost preluat de stat cu titlu și că au fost respectate condițiile de valabilitate generale pentru încheierea contractului, prevăzute de art. 948 C. civ., cât și dispozițiile speciale ale Legii nr. 112/1995.

Față de această situație juridică existentă în persoana reclamanților cu referire la apartamentul cumpărat de ei și de a cărui proprietate au fost evinși, s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 alin. (1) și art. 50 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, arătându-se că ambele condiții ale acestor prevederi legale sunt întrunite, contractul de vânzare-cumpărare fiind desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Prin urmare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat să plătească reclamanților suma de 517.000 RON cu titlu de valoare de piață pentru apartamentul ce a aparținut reclamanților, valoarea fiind determinată pe baza expertizei întocmită în cauză de expert C.I.

și care nu a fost contestată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 103/A din 06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: Critica prin care apelantul și-a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive prin invocarea ca argument a aplicării în cauză a principiului relativității efectelor contractului, în care apelantul pârât nu a fost parte, și a regulilor dreptului comun în materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, este neîntemeiată.

Curtea reține că, deși acțiunea introdusă de către reclamanți, prin care au solicitat obligarea apelantului pârât la plata valorii de piață a apartamentului cumpărat de ei și pe care l-au pierdut ca efect al admiterii acțiunii în revendicare introdusă de moștenitoarea fostului proprietar împotriva lor constituie o acțiune în răspundere contractuală, totuși aceasta se judecă, prin excepție de la regulă, în raport de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, modificată și completă prin Legea nr. 1/2009, norme edictate anume pentru reglementarea raporturilor juridice generate prin încheierea de acte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterioara lor desființare ori pierderea proprietăților dobândite de chiriași în temeiul acestora, chiar în ipoteza menținerii contractelor, ca efect al admiterii acțiunilor în revendicare.

Aceste norme speciale, aplicabile cu prioritate față de dreptul comun, conțin atât reglementări de drept material, cât și de drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) – adică atât a celui din contract, în valoare actualizată, cât și a celui de piață – se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, devenit Ministerul Finanțelor Publice, conform O.U.G. nr. 221/2001. Așadar, prin derogare de la regulile dreptului comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligația de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desființării contractului ori a evingerii sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, stabilesc că această obligația, pentru oricare dintre cele două ipoteze, aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Curtea nu poate considera că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu conțin norme cu caracter procesual și că, prin edictarea lor, s-ar fi urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanți. Privită în substanță, reglementarea supusă analizei, spune cine plătește sumele de genul celor pretinse de reclamanții din prezenta cauză și din ce surse se vor face aceste plăți, îndestulător pentru a răspunde la întrebarea cine stă în judecată, în calitate de pârât, în aceste acțiuni.

Concluzionând, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a stabilit în cauză că acțiunea reclamanților se judecă și este supusă întru totul regimului juridic special de reglementare dat de prevederile art. 50 și art. 50 1 ale Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, care înlătură de la aplicare regimul juridic de drept comun al răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, regăsită în C. civ., cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv în privința determinării cadrului procesual pasiv al cauzei. Și cea de-a doua critică a apelului este nefondată, respectiv cea privitoare la neîntrunirea în cauza reclamanților a celor două condiții de aplicare cuprinse în teza art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Curtea apreciază, contrar susținerilor apelantului, că datele cauzei justifică deplin aplicarea acestei norme legale față de intimații reclamanți, având în vedere că aceștia se află în ipoteza proprietarului al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a statuat definitiv și irevocabil prin decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1933/2004. Această decizie, ce a finalizat litigiul prin care numita Z.R.

a cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 prin care intimații reclamanți au cumpărat apartamentul din București, sector 1, a admis recursul reclamanților de astăzi și a modificat decizia instanței de apel prin respingerea apelului numitei Z.R., pe care l-a găsit nefondat, păstrând ca valabilă și legală sentința civilă nr. 1962/2003 dată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosar nr. 1038/2003, ce respinsese cererea în constatarea nulității absolute a acestui contract.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că „situația juridică a imobilului era clară, din moment ce imobilul era considerat în perioada anului 1996, ca fiind preluat de stat cu titlu, titlul statului nu era contestat în justiție și nici măcar prin cererea depusă de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, iar pârâții cumpărători îndeplineau toate condițiile prevăzute de lege pentru a cumpăra apartamentul pe care îl dețineau în calitate de chiriași.

Simpla cerere de restituire, în cuprinsul căreia reclamanta preciza că dorește ca stabilirea eventualelor despăgubiri să se facă de Comisia Municipiului București și că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 nu era de natură să infirme prezumția de bună-credință a părților contractante, să genereze eventuale neclarități cu privire la situația juridică a imobilului sau să justifice refuzul Primăriei Municipiului București de a încheia contractul de vânzare-cumpărare la cererea titularului contractului de închiriere. În consecință, instanța de recurs a concluzionat că greșit a reținut instanța de apel că ar fi fost încălcate prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 la încheierea acestui contract.

Ulterior finalizării acestui litigiu, respectiv la 13 iulie 2005, numita Z.R. a promovat o nouă acțiune împotriva reclamanților de astăzi, de data aceasta având ca obiect revendicarea prin compararea de titluri, acțiune a cărei cercetare și soluționare a pornit chiar de la ipoteza a două titluri valabile concurente, consecință și a celor dezlegate irevocabil prin decizia anterior evocată, respectiv cel al succesoarei fostei proprietare și cel al numiților P.E. și P.M. Soluționând acest litigiu prin decizia nr. 366/R din 05 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a dat câștig de cauză numitei Z.R., reclamanții P.E. și P.M. fiind evinși urmare a obligării lor să-i lase acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul cumpărat de ei în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 pentru argumente întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, apreciindu-se că succesoarea fostului proprietar este titulara unui bun în sensul normei convenționale, dedus din titlul său de proprietate anterior și din conținutul dispozițiilor art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că în considerentele acestei decizii s-a statuat asupra faptului că imobilul din care face parte și apartamentul ce fusese cumpărat de reclamanți cu contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 a fost preluat de stat cu titlu, nu poate schimba soluția definitivă și irevocabilă a deciziei civile nr. 480 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a apreciat asupra legalității încheierii acestuia, neputându-se deduce din acest considerent secundar și colateral problemei valabilității contractului în discuție, împotriva unei statuări exprese a unei instanțe asupra a chiar problemei legalității încheierii acestuia, o împrejurare contrară, respectiv aceea a nevalabilității contractului.

Aceeași situație este valabilă și în cazul celui de-al doilea considerent citat de apelantul pârât din cuprinsul deciziei nr. 366/R din 05 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, care face trimitere la existența unei cereri de restituire a imobilului din partea succesoarei fostei proprietare, adresată la 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1. Decizia civilă nr. 480 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, constituie o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care se bucură de putere de lucru judecat și este prezumată că exprimă adevărul.

În plus, Curtea observă că argumentul legat de formularea unei cereri din partea succesoarei fostei proprietare, întemeiată pe Legea nr. 112/1995 și adresată Comisiei de aplicare a acestei legi de pe lângă Consiliul Local Sector 1, a fost avut în vedere la pronunțarea acestei hotărâri ce a analizat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, apreciindu-se însă că el este nerelevant în economia acelui litigiu. Și cea de-a doua condiție înscrisă în cuprinsul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este întrunită în cauză, respectiv cea privitoare la desființarea contractului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Curtea reține că ipoteza art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care vorbește despre „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (…) desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (…)”, vizează chiar cazul acelor proprietari, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, aflați în situația reclamanților, anume care au fost evinși de proprietățile lor legal dobândite prin efectul admiterii acțiunii în revendicare introduse de fostul proprietar, acesta fiind singurul caz în care astfel de acte de dobândire a proprietății, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pot fi desființate prin hotărâri judecătorești.

Cei care nu se încadrează în această ipoteză, pentru că în privința lor s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru argumentul eludării acestora – așa după cum în mod eronat a pretins apelantul-pârât că le-ar fi necesar intimaților-reclamanți pentru recunoașterea dreptului la a obține valoarea de piață a apartamentului deținut, intimații reclamanți neaflându-se în această situație, după cum s-a argumentat – devin subiecte ce intră în sfera de aplicare a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptățiți la a obține doar prețul din contract în valoare actualizată, ceea ce nu s-a pretins de către reclamanți prin acțiunea de față.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că prima instanță a făcut o legală și corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în raport cu situația juridică în care intimații reclamanți au demonstrat că se situează în privința bunului care le-a aparținut și de care au fost evinși, recunoscând acestora dreptul la a primi despăgubiri la nivelul valorii de piață a acestui bun, astfel cum a fost ea determinată prin raportul de expertiză administrat în cauză, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat. Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele: Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă având în vedere în primul rând, că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestor instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natura să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație. Nu poate fi antrenată răspunderea a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpă acestor instituții. Mai mult, instanța de fond, cât și cea de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și prin urmare este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ.

de garanție pentru evicțiune. În această situație calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București, prin Primar General. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speța dedusă judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC H.N.

SA. Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu are calitate procesuală pasivă întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca Ministerul Finanțelor Publice și nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a două condiții, și anume contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Or având în vedere că în acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA, nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. Față de argumentele prezentate, consideră că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în această cauză și pe cale de consecință solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În subsidiar, pe fondul cauzei în ceea ce privește restituirea prețului de piața al imobilului în litigiu, recurenta a arătat următoarele.

Hotărârea instanței de apel este criticabila în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără a avea in vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile legale menționate mai sus și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite cumulativ două condiții, și anume încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Totodată, dispozițiile art. 50 1 fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, însă acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata prețului de piață existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

În caz contrar legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50 condițiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de circulație. Or, în speță, nici una din condițiile impuse de lege nu sunt respectate. În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiție nu este îndeplinită întrucât prin decizia civila nr. 366/R din 05 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a reținut faptul că „deși reclamanta recurentă Z.R. a adresat la data de 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 București, o cerere de restituire a imobilului, statul a vândut apartamentul în litigiu către intimații P.E.

și P.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995”. Astfel, din cele reținute de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 366/R din 05 iunie 2007 rezultă fără putință de tăgadă că ambele părți contractante au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, un argument în plus care învederează nerespectarea prevederilor Legii 112/1995 îl reprezintă faptul că prin aceeași decizie, respectiv decizia civilă nr. 366/R din 05 iunie 2007 s-a reținut faptul că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Mai mult, existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare. Or, în speța de față s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauza și, prin urmare, rezultă fără putință de tăgadă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecință, având în vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, în speța de față deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu, s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare contractul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Înalta Curte a constatat nefondat primul motiv de recurs prin care se susține lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2 1 ) și (3), potrivit cărora restituirea prețului, în cazul cererilor sau acțiunilor în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Or, obiectul prezentei acțiuni îl constituie restituirea prețului de piață al imobilului, dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pe care reclamanții l-au pierdut prin admiterea unei acțiuni în revendicare formulată împotriva lor de către fostul proprietar al imobilului. Susținerile recurentului legate de posibilele temeiuri ale acțiunii, principiul relativității efectelor contractului, îndeplinirea condițiilor referitoare la răspunderea pentru evicțiune, sunt pur teoretice, fără legătură cu cauza juridică a litigiului. De asemenea, recurentul ignoră principiul potrivit căruia dispozițiile speciale derogă de la normele generale, la care acesta face trimitere în motivarea apelului.

În ceea ce privește motivele de recurs legate de fondul litigiului, Înalta Curte le-a constatat nefondate, având în vedere că potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Aparent acest text de lege nu este foarte clar, părând a exista o contradicție între faptul că un contract ar fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și totuși desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În mod evident nu poate avea în vedere decât situația contractelor cu privire la care nu s-a formulat cerere de constatare a nulității absolute în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sau care, deși formulată, a fost respinsă ca neîntemeiată, și care, deși valabile, nu au fost considerate preferabile titlurilor foștilor proprietari ale căror imobile au fost naționalizate fără titlu valabil, în cadrul unei acțiuni în revendicare. Această interpretare este evidentă întrucât legiuitorul a prevăzut expres în art. 50 alin. (2) situația contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în cazul cărora cumpărătorii nu au dreptul decât la restituirea prețului actualizat, normă care, de altfel, reprezintă o reiterare a principiului repunerii în situația anterioară, ca efect al constatării nulității contractului.

Recurentul susține că acțiunea este neîntemeiată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile alin. (1) al art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, în sensul că nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 contractul de vânzare-cumpărare și că nu există o hotărâre irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității contractului. Este nefondată susținerea în sensul că reclamanta trebuia să facă dovada existenței unei hotărâri irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității contractului pentru a fi aplicabil alin. (1) al art. 50 1 , pentru argumentele menționate anterior. Reclamantul trebuia să facă dovada că a pierdut imobilul ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar împotriva sa și că actul său de proprietate nu a fost constatat nul.

În acest mod contractul său, deși valabil (nu a fost constatat nul), a devenit ineficace, deci, în concepția legiuitorului, a fost desființat. Constatarea nulității prin definiție nu poate interveni decât în cazul unui contract încheiat cu eludarea dispozițiilor legale și nu dacă a fost încheiat cu respectarea acestora. În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că nu se poate reține încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, întrucât prin decizia pronunțată în cadrul soluționării acțiunii în revendicare s-a reținut că deși reclamanta recurenta Z.R. a adresat la data de 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1 București o cerere de restituire a imobilului, statul a vândut apartamentul în litigiu către intimații P.E.

și P.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995 și că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a realizat fără titlu valabil, ceea ce ar însemna că la încheierea contractului nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că părțile au fost de rea credință, Înalta Curte le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente: Valabilitatea contractului reclamanților și atitudinea subiectivă a acestora la data încheierii contractului a fost analizată în cadrul litigiului care a avut ca obiect constatarea nulității contractului acestora finalizat prin decizia nr. 480 din 25 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1933/2004, care a confirmat soluția dată de către prima instanță de fond de respingere a cererii de constatare a nulității contractului ca neîntemeiată.

La această soluție s-a ajuns ca urmare a constatării încheierii contractului cu respectarea prevederilor legale la data cumpărării și cu bună credință, așa cum a reținut instanța de apel din analizarea considerentelor acestei hotărâri, care se bucură de putere de lucru judecat. Analizarea dacă un contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale de la data încheierii sale este în directă legătură cu posibilitatea de a cere constatarea nulității acelui contract. În speță se pune problema dacă, referitor la un contract cu privire la care s-a respins o acțiune de constatare a nulității formulată conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se mai poate verifica dacă a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unei acțiuni ulterioare.

Din analiza art. 45 din Legea nr. 10/2001 rezultă că potrivit art. 45 alin. (1) actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (2), (4) se poate constata nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, doar dacă, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil actul a fost încheiat cu rea credință (Legea nr. 112/1995 privind doar imobilele preluate cu titlu, buna credință presupunea necunoașterea nevalabilității titlului statului), iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, actul a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Conform art. 45 alin. (5) prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an (ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a acestei legi. Atât timp cât s-a prescris dreptul de a cere constatarea nulității pe motiv că a fost încheiat contractul cu încălcarea (eludarea) prevederilor Legii nr. 10/2001, apreciem că nu se mai poate cere acest lucru nici pe cale de excepție, în cadrul unei acțiuni cum este cea de față, prin care se încearcă obținerea despăgubirilor pentru pierderea dreptului de proprietate.

În ceea ce privește cele reținute în cadrul acțiunii în revendicare în sensul trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu și a existenței unei cereri de restituire a imobilului din partea succesoarei fostei proprietare, adresată la 30 aprilie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1, acestea au fost elementele avute în vedere de către instanță pentru a aprecia titlul fostului proprietar ca preferabil, iar nu pentru a reține nevalabilitatea titlului reclamanților în cauză, știut fiind că în cadrul acțiunii în revendicare se pornește de la premisa existenței a două titluri valabile, urmând a se compara titlurile autorilor și a se da preferabilitate celui mai caracterizat.

Astfel, date fiind cele reținute anterior, susținerile recurentului referitoare la invocarea de către reclamantă a propriei turpitudini, și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept constând în valoarea de piață a imobilului, sunt neavenite. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând legală decizia atacată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 103/A din 06 martie 2012 a Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.