ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6271/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6271/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 20 octombrie 2009, reclamanta

C.S.B. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București prin Primar general, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța:

- să dispună

obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea contravalorii

imobilului situat în București, str. R. nr. 44, et. 2, ap. 7, sector 1, (compus

din două camere și dependințe), calculată conform standardelor internaționale

la valoarea de piață a imobilului la momentul la care a fost evins, ca urmare a

desființării, în fapt, a titlului de proprietate (contractul de

vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006) și restituirea imobilului

către foștii proprietari în baza unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

- să dispună

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie

2007 pronunțata de Judecătoria sector 1 București (definitivă, în baza Deciziei

civile nr. 492A din 09 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă și irevocabilă, potrivit Deciziei nr. 76R din 12 februarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală) s-a admis acțiunea în revendicarea imobilului mai sus

individualizat, formulată de reclamanții P.N.O., P.Ș.R. și M.R.E. în

contradictoriu cu reclamanta, precum și cu Municipiul București prin Primar

general și SC H.N. SA

În baza hotărârilor

judecătorești anterior menționate, reclamanta a fost evacuată din imobil.

Dispunând restituirea

imobilului către vechiul proprietar, instanța judecătorească a constatat lipsit

de orice efect juridic, titlul de proprietate al reclamantei - Contractul de

vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006, fapt ce echivalează cu

lipsirea acesteia de dreptul de proprietate asupra imobilului.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 1337, 1339, 1341, 1344, 1346, art. 998 și

urm. C. civ., Legea nr. 10/2001.

Ulterior acțiunii

introductive de instanță, la data de 11 martie 2010, reclamanta și-a precizat

temeiul juridic al acțiunii sale, indicat ca fiind art. 50 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 și a arătat că

renunță la judecată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

manifestare de voință de care instanța a luat act prin încheierea de la acel

termen.

Prin Sentința nr.

1006 din 10 iunie 2010, Tribunalul București , secția a III-a civilă, a admis

acțiunea și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 583.187 RON,

reprezentând valoarea actuală de circulație a imobilului situat în București,

str. R., nr. 44, etaj 2, ap. 7, sector 1.

A fost obligat

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 2930 RON, cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX

din 26 noiembrie 1996 reclamanta a cumpărat de la Primăria municipiului

București, prin SC H.N. SA apartamentul nr. 7, etaj 2 situat pe str. R. nr. 44

sector 1, București.

Ulterior, prin

Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1

București s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996.

A fost admisă

acțiunea în revendicare formulată de către reclamanții P.N.O. ș.a, fiind

obligată pârâta C.S.B. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

imobilul mai sus individualizat.

Această sentință

definitivă a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 76R din 12 februarie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, care a respins, ca inadmisibilă, excepția lipsei

calității procesuale active invocate de recurenta C.S.B. și a respins, ca

nefondat, recursul acesteia împotriva Deciziei civile nr. 492A din 9 aprilie

2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

S-a reținut de

instanța de fond că, potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea 10/2001

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Astfel, situația

reclamantei se încadrează în dispozițiile mai sus arătate, aceasta fiind

cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995, al cărei contract a fost încheiat

cu respectarea prevederilor acestei legi.

Cum s-a constatat

irevocabil prin Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei

sectorului 1 București, a fost respinsă cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996.

Ca atare, a stabilit

instanța de fond, că reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului de

piață al imobilului, iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 această

obligație revine Ministerului Finanțelor Publice.

Tribunalul a reținut

că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză de către

expertul M.S., valoarea imobilului este de 583.187 RON, reclamanta fiind

îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului și, în raport de

dispozițiile art. 274 (1) C. proc. civ., aplicabile în cauză, a fost obligat

pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Sentinței

nr. 1006 din 10 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă a

declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

apelului, pârâtul a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive, având

în vedere că, nu Ministerul Finanțelor Publice a fost parte în contractul de

vânzare-cumpărare invocat de reclamantă, iar pe fond, s-a arătat că reclamanta

nu este îndreptățită la plata prețului de piață al imobilului, întrucât în

speță, nu sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, totodată să fi fost desființat

printr-o hotărâre judecătorească și irevocabilă.

S-a arătat că, în

speță, reclamanta nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești,

prin care să se statueze faptul că aceasta ar fi fost de bună-credință la

încheierea contractului.

Apelantul-pârât

Ministerul Finanțelor Publice a criticat nelegalitatea soluției instanței de

fond și a arătat că, într-o astfel de acțiune are calitate procesuală pasivă,

doar unitatea administrativ-teritorială, vânzătoarea (în speță Primăria

municipiului București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, întrucât,

acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății,

nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, iar Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria

Municipiului București și reclamantă este terț față de acest contract, având

doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se virează sumele

încasate de Primăria municipiului București.

În situația evingerii

cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în

conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., cu atât mai mult cu cât, însăși

reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea, potrivit acestor prevederi.

Au fost aduse

critici, în ceea ce privește reținerea concluziilor din raportul de expertiză,

care a supraevaluat apartamentul ce formează obiectul litigiului de față și,

s-a susținut de către pârât că, deși a formulat obiecțiuni la raportul de

expertiză, acestea au fost ignorate de instanța de fond, fiind realizată în

persoana reclamantei o îmbogățire fără justă cauză, valoarea stabilită de

instanța de fond, fiind peste valoarea de circulație a imobilului.

S-a criticat și

aspectul legat de împrejurarea că instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de

1%, acesta fiind nedatorat, întrucât pârâtul nu a fost parte în contractul de

vânzare-cumpărare și, nu acesta a încasat comisionul, ci Primăria municipiului

București.

Apelantul solicită să

se constate că raportul juridic dedus judecații are caracter contractual între

Primăria municipiului București prin mandatara sa, SC H.N. SA și reclamantă,

iar nerespectarea acestuia, antrenează răspunderea civilă contractuală, or,

pentru a se putea vorbi de răspundere civilă contractuală trebuie să existe un

contract, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu este în această

situație, fiind un terț.

Referitor la

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apelantul-pârât susține

nelegalitatea dispoziției prin care acesta a fost obligat, în temeiul art. 274

C. proc. civ. și arată că, pe de o parte nu există culpă procesuală din partea

sa, iar pe de altă parte, este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C.

civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că

Primăria municipiului București a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

reclamanta, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat,

arătând că, justificarea procesuală pasivă a apelantului este dată prin efectul

legii, în considerarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată și în urma modificărilor și completărilor intervenite prin Legea

nr. 1/2009.

Arată totodată, că

prin Sentința civilă nr. 5019/2007 Judecătoria sectorului 1 București a

constatat lipsit de orice efect juridic, titlul său de proprietate, contractul

de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006, respingându-se, în mod

irevocabil, cererea de constatare a nulității absolute a acestui contract.

Cu privire la

modalitatea de stabilire a prețului de piață, intimata-reclamantă C.S.B. a

arătat că acesta a fost stabilit în mod judicios prin expertiza tehnică de

specialitate, imobilul fiind evaluat conform standardelor internaționale de

evaluare, așa cum stabilește imperativ textul art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Referitor la

comisionul de 1%, intimata a arătat că, întrucât textul art. 50.3 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă.

Prin Decizia nr.

337/A din 25 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

împotriva Sentinței civile nr. 1006 din 10 iunie 2010 a Tribunalului București.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că, situația de fapt a fost corect stabilită de

prima instanță de fond, care a aplicat corect dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, precum și cele prevăzute de art. 50 alin. (2

1

)

și alin. (3) din actul normativ menționat.

Cât privește prima

critică din apel, ce vizează lipsa calității sale procesuale pasive, instanța

de control judiciar a respins-o, reținând în esență, faptul că legiuitorul a

prevăzut în mod expres legitimarea procesuală pasivă a acestei părți, în

litigiul pendinte, în calitatea sa de instituție a statului implicată în

restabilirea unor situații create în urma pierderii bunului de către

cumpărătorii-chiriași.

Instanța de apel a

constatat că, prin Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei

sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia nr. 76R din 10 ianuarie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, s-a respins cu autoritate de lucru judecat, cererea

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

XXX din 26 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către

reclamantă, constatându-se buna sa credință la momentul încheierii actului

autentic și respectarea dispozițiilor acestei legi, dar s-a admis acțiunea în

revendicare formulată de reclamanții din acel dosar, P.N.O., P.Ș.R. și M.R.E.

Răspunzând criticii

apelantului-pârât, potrivit căreia, s-a susținut lipsa calității procesuale

pasive, prin prisma faptului că apelantul-pârât nu a fost parte contractantă în

raportul juridic dedus judecății, solicitându-se, totodată, să se instituie

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în conformitate cu dispozițiile art.

1337 - 1344 C. civ., instanța de apel a respins, ca nefondat acest motiv,

întrucât dispozițiile art. 50 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2) și alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicate, constituie norme speciale, derogatorii

de la dreptul comun ce reglementează obligația vânzătorului de a răspunde

pentru evicțiune (consacrată de art. 1341 C. civ.).

S-a reținut astfel,

că aceste norme se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform

căruia "norma specială derogă de la norma generală" (specialia

generalibus derogant), atunci când instanța de judecată reține că situația de

fapt expusă de reclamantă se încadrează în ipoteza normei juridice.

Or, textul de lege cu

caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere

extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres, calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea

prețului de piață al imobilelor, în situația în care contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În consecință,

regulile de drept comun în materia evicțiunii - relative la instituirea

răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului - nu erau incidente în

soluționarea procesului de față, în condițiile existenței dispozițiilor legale

menționate mai sus, cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special și

derogatoriu de la dreptul comun, din materia evicțiunii.

Nu este întemeiată

nici critica prin care apelantul susține că nu se justifică legitimarea sa

procesuală pasivă, nici în condițiile aplicării dispozițiilor art. 50 din Legea

nr. 10/2001, deoarece nu există o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu Primăria municipiului București.

Astfel, curtea de

apel a constatat că, în mod corect, instanța de fond a asimilat situația

reclamantei, al cărei contract de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie

1996 încheiat în procedura Legii nr. 112/1995, a fost lipsit de efecte

juridice, în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, cu

situația desființării contractului, ca urmare a promovării unei acțiuni în

anulare.

Această interpretare

se fundamentează chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20

alin. (2

1

) din lege, potrivit cărora: "în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de

locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării,

Lucrărilor Publice și Locuințelor".

Prin urmare, chiar

legiuitorul a avut în vedere, în definirea noțiunii de "desființare"

a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acțiunii în anularea

respectivului contract, cât și ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Această interpretare

este urmarea analizei coroborate a dispozițiilor art. 20 alin. (2

1

)

și alin. (3), cu cele ale art. 50

1

din Legea 10/2001 modificată prin

Legea 1/2009, prevederi legale care dispun că restituirea prețului de piață,

plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, (iar prin desființare se înțelege, fie lipsirea

contractului de eficiență juridică în urma admiterii acțiunii în revendicare,

fie nulitatea contractului ca urmare a admiterii acțiunii în anulare), se face

de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995.

Analizând și motivul

de apel, în conformitate cu care, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a

susținut inaplicabilitatea prevederilor art. 50 din Legea 10/2001, pe motiv că

reclamanta nu a făcut dovada desființării contractului de vânzare-cumpărare,

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, precum și a faptului că aceasta a

fost de bună-credință, și această critică este de neprimit, pentru următoarele

considerente, ce au fost reținute și instanța de apel:

Într-adevăr, textul

de lege incident cauzei prevede două condiții cumulative, respectiv încheierea

contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și existența unei

hotărâri judecătorești irevocabile care să-l fi desființat. Apelantul a invocat

lipsa ambelor condiții.

Prin Sentința civilă

nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă

definitivă și irevocabilă, capătul de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 208 a fost respins

ca neîntemeiat, instanțele reținând în considerentele hotărârilor

judecătorești, faptul că vânzarea a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Capătul de cerere

privind acțiunea în revendicare a fost admis, intimata-reclamantă (din acest

dosar) C.S.B. fiind obligată să lase foștilor proprietari: P.N.O., P.Ș.R. și

M.R.E. în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. R.

nr. 44 et. 2 ap. 7, apartament ce a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996, act care a rămas lipsit de

eficiență juridică, în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de

cele două părți litigante.

În ceea ce privește

critica prin care apelantul susține faptul că instanța de fond a respins, în

mod greșit, obiecțiunile sale, formulate cu privire la modalitatea de evaluare

a apartamentului, după punerea în dezbaterea părților, prin încheierea din data

de 14 ianuarie 2011, instanța de apel a încuviințat această probă, în

conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora

instanța de apel poate încuviința refacerea sau completarea probelor

administrate la prima instanță.

Curtea a înlăturat

răspunsul la obiecțiuni depus la data de 04 februarie 2011, prin care expertul

tehnic judiciar (în specialitatea construcții) a apreciat întemeiată,

obiecțiunea formulată de Ministerul Finanțelor Publice privind coeficientul de

diminuare de 10% a valorii de circulație a apartamentului, cu motivarea că, din

actele și lucrările dosarului nu reiese că ar exista un proces pe rol, cu privire

la actul de proprietate al imobilului în litigiu; dimpotrivă, hotărârea

judecătorească prin care s-a statuat cu privire la situația juridică a

imobilului, respectiv cu privire la nulitatea titlului de proprietate al

reclamantei și referitor la acțiunea în revendicare a acestui imobil, a rămas

irevocabilă, înainte de promovarea acțiunii de față.

Critica referitoare

la nerestituirea comisionului de 1%, prin care apelantul a susținut că acest

comision din prețul de vânzare al imobilului a fost încasat de vânzătoarea

Primăria Municipiului București, nu a fost primită de instanță, deoarece,

aceasta nu vizează nici dreptul intimatei-reclamante de a fi despăgubită de

apelant pentru lipsirea sa de bunul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și,

nici cuantumul despăgubirilor stabilite cu titlu de preț de circulație al

bunului, ci, eventual, ar putea face obiectul unor pretenții în contradictoriu

cu Primăria Municipiului București, instituție care nu este parte în acest

dosar, întrucât prin precizarea la acțiune, s-a renunțat de către reclamantă la

judecata în contradictoriu cu aceasta.

Nici critica privind

obligarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimată,

nu a fost apreciată ca fondată, instanța de apel constatând faptul că instanța

de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 274 (1) C. proc. civ.,

reținând cu temei, culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Totodată a fost

respinsă și susținerea apelantului, potrivit căreia culpa procesuală ar

aparține vânzătorului Municipiului București, deoarece calitatea de

"parte" aparține apelantului, și nu unei persoane străine de proces,

iar cheltuielile de judecată sunt în sarcina părții care a pierdut.

Nu a fost primită,

nici afirmația în conformitate cu care trebuia să se facă aplicarea

dispozițiilor legale privind răspunderea pentru evicțiune a cumpărătorului

cuprinse în art. 1337 C. civ., deoarece culpa procesuală este determinată în

baza dispozițiilor de drept procesual cuprinse în textul procedural mai sus

evocat, și aceasta aparține pârâtului, ca parte care a "căzut în

pretenții" în accepțiunea legii, prin admiterea acțiunii promovate

împotriva sa.

Împotriva Deciziei

nr. 337/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV- civilă a

declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia

instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

50 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta nu are calitate procesuală pasivă.

Se arată de către

recurentul-pârât că reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea, pe

dispozițiile art. 1337 privind evicțiunea, iar în acest sens, potrivit

principiului relativității contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț, iar această

dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție

contrară.

Totodată se susține

de recurentul-pârât că, nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt

de natură să justifice calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar această tulburare

este de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului - Primăria municipiului București - față de pretențiile privind

restituirea valorii prețului imobilului.

Se arată că, nici

urmare modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009,

recurentul-pârât nu are calitate procesuală pasivă, iar sub acest aspect,

instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că nu există o sentință

definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între reclamantă și Primăria

municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA.

Critica formulată de

recurent are în vedere neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nefăcând dovada că ar fi fost

desființat contractul, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă și, mai mult, în speță nu este îndeplinită nici cea de-a doua

condiție, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, atât timp cât, în prezenta cauză nu există nicio hotărâre

prin care să se constate buna-credință a reclamantei la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

O altă critică a

recurentului-pârât se referă la înlăturarea de către instanță, a răspunsului

formulat de expert la obiecțiunile realizate de pârât, prin care, expertul a

apreciat ca fiind corectă obiecțiunea de diminuare a coeficientului de 10% din

valoarea apartamentului.

Recurentul-pârât

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, și, în subsidiar, respingerea

acesteia, ca neîntemeiată.

Recursul declarat de

pârât este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Prima critică aduce

în discuție problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, motivându-se cu referire la dispozițiile art. 1337 și art.

1341 C. civ., în sensul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina

vânzătorului, care, în speță, este Primăria municipiului București, în timp ce

recurentul are calitatea de terț, față de actul juridic al înstrăinării

imobilului.

Critica este

nefondată, întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare

la răspunderea pentru evicțiune, or, materia supusă analizei este reglementată

de legea specială.

Astfel, conform

principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, reclamanta C.S.B.

și-a precizat acțiunea la termenul din 11 martie 2010, în sensul că a indicat

temeiul de drept al acțiunii, ca fiind doar art. 50 din Legea nr. 10/2001 și a

arătat că renunță la judecata în contradictoriu cu pârâtul Primarul

municipiului București. Față de această precizare, din interpretarea

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață

al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, iar această distincție

funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în

baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate,

sau, prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor,

ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de

proprietate.

Art. 50 din Legea nr.

10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că "proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare;

valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză".

Astfel, ipotezele

avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de

cele cuprinse în art. 50

1

și se exclud reciproc pentru că, în timp

ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

dispozițiile art. 50

1

dimpotrivă, se referă la restituirea prețului

de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2), potrivit

căruia "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

irevocabile".

Prin urmare, acest

text de lege este incident nu numai în situația în care contractul încheiat de

foștii chiriași a fost anulat, ci și în situația în care, în urma comparării de

titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reținut corect de

către instanța de apel că norma juridică nu face referire la

"anularea" acestor contracte, ci la "desființarea" lor,

ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.

În raportul concret

dedus judecății, reclamanta C.S.B. a pierdut bunul (imobilul), în temeiul

Sentinței civile nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 1

București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 492/A din 09 aprilie 2008 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, și irevocabilă prin Decizia nr.

76 R din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin care s-a admis acțiunea în

revendicare, în baza art. 480 C. civ.

Totodată, prin

aceeași sentință, s-a respins cererea având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 februarie 1996,

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către reclamantă și Primăria

municipiului București.

Întrucât, prin

sentința civilă sus-menționată, rămasă irevocabilă, s-a admis acțiunea în

revendicare formulată de P.N.O., P.Ș.R. și M.R.E. în contradictoriu cu C.S.B.,

Municipiul București prin Primarul general și SC H.N. SA prin comparare de

titluri, formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorului în temeiul

Legii nr. 112/1995 - reclamanta din prezenta cauză - cu privire la imobilul

litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de

proprietate al reclamantei nu a fost desființat, însă aceasta a pierdut dreptul

de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului,

fiind obligată a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și

liniștita posesie a imobilului, Înalta Curte constată că reclamanta se

încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001

republicată, astfel că, are dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, cum în mod corect au hotărât ambele instanțe, de fond și apel.

Cât privește

incidența dispozițiilor din dreptul comun, referitoare la răspunderea pentru

evicțiune, în dreptul intern, în materia supusă analizei, de principiu, normele

generale cuprinse în Codul civil se completează cu normele speciale, cuprinse

în prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea din urmă, însă, aplicându-se cu

prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie, în mod explicit, dispoziții

speciale derogatorii de la dreptul comun, referitoare la persoana căreia îi

incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv

"restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de

către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Prin adoptarea

acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea

litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază,

participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, care, la

rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva

Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu

formula în cadrul aceluiași proces, cerere de chemare în garanție, dat fiind

că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul acestui act

normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci

era virat direct Ministerului Finanțelor Publice [art. 13 alin. (6)].

Faptul că Ministerul

Finanțelor Publice este considerat reprezentant al Statului Român rezultă din

dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe de o parte, iar pe de altă

parte, din aceea că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, art. 13 alin.

(6), sursa plății nu sunt fondurile proprii ale acestuia, ca instituție de sine

stătătoare, ci fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanțelor Publice doar

îl administrează, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Așa fiind, în baza

acestor prevederi legale, în raportul juridic dedus judecății, recurentul-pârât

Ministerul Finanțelor Publice este titularul obligației corelative dreptului

cumpărătorilor de a li se restitui prețul de piață al imobilului în litigiu,

deci are calitate procesuală pasivă, urmând a fi respinse criticile ce vizează

această chestiune.

Nici criticile

formulate de recurentul-pârât, potrivit cărora, calitate procesuală pasivă în

litigiul dedus judecății, are Primăria municipiului București, nu pot fi

primite ca fondate, întrucât, prin precizarea acțiunii sale, din 11 martie 2010

conform principiului disponibilității, reclamanta a renunțat la judecată în

contradictoriu cu această parte, astfel că raportul juridic nu poate fi

delimitat pasiv cu aceasta.

Totodată, nu pot fi

reținute ca fiind critici de nelegalitate, ce ar putea fi circumscrise

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici susținerile

recurentului-pârât privind răspunsul la obiecțiuni, deoarece acestea exced

cadrului examinării legalității, analiza probelor, neputând fi cenzurată în

recurs.

În consecință, Înalta

Curte constată că recursul declarat de pârât nu este fondat și va fi respins,

în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Văzând și

dispozițiile art. 274 (1) C. proc. civ., în conformitate cu care "partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de

judecată", constatând că există culpă procesuală, instanța îl va obliga pe

recurentul-pârât la 400 lei, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă

C.S.B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

Deciziei nr. 337 A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Obligă pe

recurentul-pârât la 400 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă

C.S.B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publica, astăzi 16 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV