ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6271/2012

Deliberând asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 20 octombrie 2009, reclamanta C.S.B. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar general, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea contravalorii imobilului situat în București, str. R. nr. 44, et. 2, ap. 7, sector 1, (compus din două camere și dependințe), calculată conform standardelor internaționale la valoarea de piață a imobilului la momentul la care a fost evins, ca urmare a desființării, în fapt, a titlului de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006) și restituirea imobilului către foștii proprietari în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

- să dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 pronunțata de Judecătoria sector 1 București (definitivă, în baza Deciziei civile nr. 492A din 09 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și irevocabilă, potrivit Deciziei nr. 76R din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală) s-a admis acțiunea în revendicarea imobilului mai sus individualizat, formulată de reclamanții P.N.O., P.Ș.R. și M.R.E. în contradictoriu cu reclamanta, precum și cu Municipiul București prin Primar general și SC H.N.

SA În baza hotărârilor judecătorești anterior menționate, reclamanta a fost evacuată din imobil. Dispunând restituirea imobilului către vechiul proprietar, instanța judecătorească a constatat lipsit de orice efect juridic, titlul de proprietate al reclamantei - Contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006, fapt ce echivalează cu lipsirea acesteia de dreptul de proprietate asupra imobilului. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1337, 1339, 1341, 1344, 1346, art. 998 și urm. C. civ., Legea nr. 10/2001. Ulterior acțiunii introductive de instanță, la data de 11 martie 2010, reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii sale, indicat ca fiind art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 și a arătat că renunță la judecată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, manifestare de voință de care instanța a luat act prin încheierea de la acel termen.

Prin Sentința nr. 1006 din 10 iunie 2010, Tribunalul București , secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 583.187 RON, reprezentând valoarea actuală de circulație a imobilului situat în București, str. R., nr. 44, etaj 2, ap. 7, sector 1. A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la 2930 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996 reclamanta a cumpărat de la Primăria municipiului București, prin SC H.N. SA apartamentul nr. 7, etaj 2 situat pe str. R. nr. 44 sector 1, București. Ulterior, prin Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996. A fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către reclamanții P.N.O.

ș.a, fiind obligată pârâta C.S.B. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus individualizat. Această sentință definitivă a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 76R din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a respins, ca inadmisibilă, excepția lipsei calității procesuale active invocate de recurenta C.S.B. și a respins, ca nefondat, recursul acesteia împotriva Deciziei civile nr. 492A din 9 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

S-a reținut de instanța de fond că, potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Astfel, situația reclamantei se încadrează în dispozițiile mai sus arătate, aceasta fiind cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995, al cărei contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor acestei legi.

Cum s-a constatat irevocabil prin Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996. Ca atare, a stabilit instanța de fond, că reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 această obligație revine Ministerului Finanțelor Publice. Tribunalul a reținut că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul M.S., valoarea imobilului este de 583.187 RON, reclamanta fiind îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului și, în raport de dispozițiile art. 274 (1) C. proc.

civ., aplicabile în cauză, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva Sentinței nr. 1006 din 10 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului, pârâtul a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că, nu Ministerul Finanțelor Publice a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă, iar pe fond, s-a arătat că reclamanta nu este îndreptățită la plata prețului de piață al imobilului, întrucât în speță, nu sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, totodată să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească și irevocabilă.

S-a arătat că, în speță, reclamanta nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești, prin care să se statueze faptul că aceasta ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului. Apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a criticat nelegalitatea soluției instanței de fond și a arătat că, într-o astfel de acțiune are calitate procesuală pasivă, doar unitatea administrativ-teritorială, vânzătoarea (în speță Primăria municipiului București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, întrucât, acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, iar Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamantă este terț față de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se virează sumele încasate de Primăria municipiului București. În situația evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., cu atât mai mult cu cât, însăși reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea, potrivit acestor prevederi.

Au fost aduse critici, în ceea ce privește reținerea concluziilor din raportul de expertiză, care a supraevaluat apartamentul ce formează obiectul litigiului de față și, s-a susținut de către pârât că, deși a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, acestea au fost ignorate de instanța de fond, fiind realizată în persoana reclamantei o îmbogățire fără justă cauză, valoarea stabilită de instanța de fond, fiind peste valoarea de circulație a imobilului. S-a criticat și aspectul legat de împrejurarea că instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1%, acesta fiind nedatorat, întrucât pârâtul nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare și, nu acesta a încasat comisionul, ci Primăria municipiului București.

Apelantul solicită să se constate că raportul juridic dedus judecații are caracter contractual între Primăria municipiului București prin mandatara sa, SC H.N. SA și reclamantă, iar nerespectarea acestuia, antrenează răspunderea civilă contractuală, or, pentru a se putea vorbi de răspundere civilă contractuală trebuie să existe un contract, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu este în această situație, fiind un terț. Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apelantul-pârât susține nelegalitatea dispoziției prin care acesta a fost obligat, în temeiul art. 274 C. proc. civ. și arată că, pe de o parte nu există culpă procesuală din partea sa, iar pe de altă parte, este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ.

privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria municipiului București a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, în temeiul Legii nr. 112/1995. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că, justificarea procesuală pasivă a apelantului este dată prin efectul legii, în considerarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și în urma modificărilor și completărilor intervenite prin Legea nr. 1/2009. Arată totodată, că prin Sentința civilă nr. 5019/2007 Judecătoria sectorului 1 București a constatat lipsit de orice efect juridic, titlul său de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 2006, respingându-se, în mod irevocabil, cererea de constatare a nulității absolute a acestui contract.

Cu privire la modalitatea de stabilire a prețului de piață, intimata-reclamantă C.S.B. a arătat că acesta a fost stabilit în mod judicios prin expertiza tehnică de specialitate, imobilul fiind evaluat conform standardelor internaționale de evaluare, așa cum stabilește imperativ textul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Referitor la comisionul de 1%, intimata a arătat că, întrucât textul art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Prin Decizia nr. 337/A din 25 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 1006 din 10 iunie 2010 a Tribunalului București.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, situația de fapt a fost corect stabilită de prima instanță de fond, care a aplicat corect dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, precum și cele prevăzute de art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din actul normativ menționat. Cât privește prima critică din apel, ce vizează lipsa calității sale procesuale pasive, instanța de control judiciar a respins-o, reținând în esență, faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres legitimarea procesuală pasivă a acestei părți, în litigiul pendinte, în calitatea sa de instituție a statului implicată în restabilirea unor situații create în urma pierderii bunului de către cumpărătorii-chiriași.

Instanța de apel a constatat că, prin Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia nr. 76R din 10 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins cu autoritate de lucru judecat, cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către reclamantă, constatându-se buna sa credință la momentul încheierii actului autentic și respectarea dispozițiilor acestei legi, dar s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții din acel dosar, P.N.O., P.Ș.R.

și M.R.E. Răspunzând criticii apelantului-pârât, potrivit căreia, s-a susținut lipsa calității procesuale pasive, prin prisma faptului că apelantul-pârât nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, solicitându-se, totodată, să se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 - 1344 C. civ., instanța de apel a respins, ca nefondat acest motiv, întrucât dispozițiile art. 50 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicate, constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun ce reglementează obligația vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune (consacrată de art. 1341 C. civ.).

S-a reținut astfel, că aceste norme se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform căruia "norma specială derogă de la norma generală" (specialia generalibus derogant), atunci când instanța de judecată reține că situația de fapt expusă de reclamantă se încadrează în ipoteza normei juridice. Or, textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea prețului de piață al imobilelor, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, regulile de drept comun în materia evicțiunii - relative la instituirea răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului - nu erau incidente în soluționarea procesului de față, în condițiile existenței dispozițiilor legale menționate mai sus, cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special și derogatoriu de la dreptul comun, din materia evicțiunii. Nu este întemeiată nici critica prin care apelantul susține că nu se justifică legitimarea sa procesuală pasivă, nici în condițiile aplicării dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă cu Primăria municipiului București.

Astfel, curtea de apel a constatat că, în mod corect, instanța de fond a asimilat situația reclamantei, al cărei contract de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996 încheiat în procedura Legii nr. 112/1995, a fost lipsit de efecte juridice, în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, cu situația desființării contractului, ca urmare a promovării unei acțiuni în anulare.

Această interpretare se fundamentează chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin. (2 1 ) din lege, potrivit cărora: "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor". Prin urmare, chiar legiuitorul a avut în vedere, în definirea noțiunii de "desființare" a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acțiunii în anularea respectivului contract, cât și ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Această interpretare este urmarea analizei coroborate a dispozițiilor art. 20 alin. (2 1 ) și alin. (3), cu cele ale art. 50 1 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009, prevederi legale care dispun că restituirea prețului de piață, plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, (iar prin desființare se înțelege, fie lipsirea contractului de eficiență juridică în urma admiterii acțiunii în revendicare, fie nulitatea contractului ca urmare a admiterii acțiunii în anulare), se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995.

Analizând și motivul de apel, în conformitate cu care, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut inaplicabilitatea prevederilor art. 50 din Legea 10/2001, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada desființării contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, precum și a faptului că aceasta a fost de bună-credință, și această critică este de neprimit, pentru următoarele considerente, ce au fost reținute și instanța de apel: Într-adevăr, textul de lege incident cauzei prevede două condiții cumulative, respectiv încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și existența unei hotărâri judecătorești irevocabile care să-l fi desființat.

Apelantul a invocat lipsa ambelor condiții. Prin Sentința civilă nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sector 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 208 a fost respins ca neîntemeiat, instanțele reținând în considerentele hotărârilor judecătorești, faptul că vânzarea a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Capătul de cerere privind acțiunea în revendicare a fost admis, intimata-reclamantă (din acest dosar) C.S.B. fiind obligată să lase foștilor proprietari: P.N.O., P.Ș.R. și M.R.E. în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. R. nr. 44 et.

2 ap. 7, apartament ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 noiembrie 1996, act care a rămas lipsit de eficiență juridică, în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți litigante. În ceea ce privește critica prin care apelantul susține faptul că instanța de fond a respins, în mod greșit, obiecțiunile sale, formulate cu privire la modalitatea de evaluare a apartamentului, după punerea în dezbaterea părților, prin încheierea din data de 14 ianuarie 2011, instanța de apel a încuviințat această probă, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora instanța de apel poate încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță.

Curtea a înlăturat răspunsul la obiecțiuni depus la data de 04 februarie 2011, prin care expertul tehnic judiciar (în specialitatea construcții) a apreciat întemeiată, obiecțiunea formulată de Ministerul Finanțelor Publice privind coeficientul de diminuare de 10% a valorii de circulație a apartamentului, cu motivarea că, din actele și lucrările dosarului nu reiese că ar exista un proces pe rol, cu privire la actul de proprietate al imobilului în litigiu; dimpotrivă, hotărârea judecătorească prin care s-a statuat cu privire la situația juridică a imobilului, respectiv cu privire la nulitatea titlului de proprietate al reclamantei și referitor la acțiunea în revendicare a acestui imobil, a rămas irevocabilă, înainte de promovarea acțiunii de față.

Critica referitoare la nerestituirea comisionului de 1%, prin care apelantul a susținut că acest comision din prețul de vânzare al imobilului a fost încasat de vânzătoarea Primăria Municipiului București, nu a fost primită de instanță, deoarece, aceasta nu vizează nici dreptul intimatei-reclamante de a fi despăgubită de apelant pentru lipsirea sa de bunul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 și, nici cuantumul despăgubirilor stabilite cu titlu de preț de circulație al bunului, ci, eventual, ar putea face obiectul unor pretenții în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, instituție care nu este parte în acest dosar, întrucât prin precizarea la acțiune, s-a renunțat de către reclamantă la judecata în contradictoriu cu aceasta.

Nici critica privind obligarea apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimată, nu a fost apreciată ca fondată, instanța de apel constatând faptul că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 274 (1) C. proc. civ., reținând cu temei, culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Totodată a fost respinsă și susținerea apelantului, potrivit căreia culpa procesuală ar aparține vânzătorului Municipiului București, deoarece calitatea de "parte" aparține apelantului, și nu unei persoane străine de proces, iar cheltuielile de judecată sunt în sarcina părții care a pierdut.

Nu a fost primită, nici afirmația în conformitate cu care trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor legale privind răspunderea pentru evicțiune a cumpărătorului cuprinse în art. 1337 C. civ., deoarece culpa procesuală este determinată în baza dispozițiilor de drept procesual cuprinse în textul procedural mai sus evocat, și aceasta aparține pârâtului, ca parte care a "căzut în pretenții" în accepțiunea legii, prin admiterea acțiunii promovate împotriva sa. Împotriva Deciziei nr. 337/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV- civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta nu are calitate procesuală pasivă.

Se arată de către recurentul-pârât că reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea, pe dispozițiile art. 1337 privind evicțiunea, iar în acest sens, potrivit principiului relativității contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț, iar această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție contrară. Totodată se susține de recurentul-pârât că, nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să justifice calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, iar această tulburare este de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului - Primăria municipiului București - față de pretențiile privind restituirea valorii prețului imobilului.

Se arată că, nici urmare modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, recurentul-pârât nu are calitate procesuală pasivă, iar sub acest aspect, instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între reclamantă și Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA.

Critica formulată de recurent are în vedere neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nefăcând dovada că ar fi fost desființat contractul, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, mai mult, în speță nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât timp cât, în prezenta cauză nu există nicio hotărâre prin care să se constate buna-credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. O altă critică a recurentului-pârât se referă la înlăturarea de către instanță, a răspunsului formulat de expert la obiecțiunile realizate de pârât, prin care, expertul a apreciat ca fiind corectă obiecțiunea de diminuare a coeficientului de 10% din valoarea apartamentului.

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și, în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată. Recursul declarat de pârât este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed: Prima critică aduce în discuție problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se cu referire la dispozițiile art. 1337 și art. 1341 C. civ., în sensul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului, care, în speță, este Primăria municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț, față de actul juridic al înstrăinării imobilului.

Critica este nefondată, întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune, or, materia supusă analizei este reglementată de legea specială. Astfel, conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, reclamanta C.S.B. și-a precizat acțiunea la termenul din 11 martie 2010, în sensul că a indicat temeiul de drept al acțiunii, ca fiind doar art. 50 din Legea nr. 10/2001 și a arătat că renunță la judecata în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului București.

Față de această precizare, din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, iar această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau, prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză". Astfel, ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50 1 și se exclud reciproc pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (2), potrivit căruia "în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești irevocabile". Prin urmare, acest text de lege este incident nu numai în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași a fost anulat, ci și în situația în care, în urma comparării de titluri, acesta a devenit ineficient.

Sub acest aspect s-a reținut corect de către instanța de apel că norma juridică nu face referire la "anularea" acestor contracte, ci la "desființarea" lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice. În raportul concret dedus judecății, reclamanta C.S.B. a pierdut bunul (imobilul), în temeiul Sentinței civile nr. 5019 din 30 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 492/A din 09 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și irevocabilă prin Decizia nr. 76 R din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin care s-a admis acțiunea în revendicare, în baza art. 480 C. civ.

Totodată, prin aceeași sentință, s-a respins cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX din 26 februarie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către reclamantă și Primăria municipiului București. Întrucât, prin sentința civilă sus-menționată, rămasă irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de P.N.O., P.Ș.R. și M.R.E. în contradictoriu cu C.S.B., Municipiul București prin Primarul general și SC H.N.

SA prin comparare de titluri, formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanta din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamantei nu a fost desființat, însă aceasta a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligată a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului, Înalta Curte constată că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel că, are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, cum în mod corect au hotărât ambele instanțe, de fond și apel.

Cât privește incidența dispozițiilor din dreptul comun, referitoare la răspunderea pentru evicțiune, în dreptul intern, în materia supusă analizei, de principiu, normele generale cuprinse în Codul civil se completează cu normele speciale, cuprinse în prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea din urmă, însă, aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie, în mod explicit, dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun, referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, care, la rândul său, ar fi urmat să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces, cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice [art. 13 alin. (6)]. Faptul că Ministerul Finanțelor Publice este considerat reprezentant al Statului Român rezultă din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, pe de o parte,

iar pe de altă parte, din aceea că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, art. 13 alin. (6), sursa plății nu sunt fondurile proprii ale acestuia, ca instituție de sine stătătoare, ci fondul extrabugetar pe care Ministerul Finanțelor Publice doar îl administrează, așa cum corect a reținut instanța de apel. Așa fiind, în baza acestor prevederi legale, în raportul juridic dedus judecății, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice este titularul obligației corelative dreptului cumpărătorilor de a li se restitui prețul de piață al imobilului în litigiu, deci are calitate procesuală pasivă, urmând a fi respinse criticile ce vizează această chestiune.

Nici criticile formulate de recurentul-pârât, potrivit cărora, calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, are Primăria municipiului București, nu pot fi primite ca fondate, întrucât, prin precizarea acțiunii sale, din 11 martie 2010 conform principiului disponibilității, reclamanta a renunțat la judecată în contradictoriu cu această parte, astfel că raportul juridic nu poate fi delimitat pasiv cu aceasta. Totodată, nu pot fi reținute ca fiind critici de nelegalitate, ce ar putea fi circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici susținerile recurentului-pârât privind răspunsul la obiecțiuni, deoarece acestea exced cadrului examinării legalității, analiza probelor, neputând fi cenzurată în recurs.

În consecință, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât nu este fondat și va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Văzând și dispozițiile art. 274 (1) C. proc. civ., în conformitate cu care "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată", constatând că există culpă procesuală, instanța îl va obliga pe recurentul-pârât la 400 lei, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.S.B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 337 A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul-pârât la 400 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.S.B. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publica, astăzi 16 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV