ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6177/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6177/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8

noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

39086/3/2007, reclamantul S.K.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București, anularea Dispoziției nr. 7693 din 11 aprilie

2007 emisă de pârâtă, prin care s-au soluționat notificările înregistrate sub

nr. 54/2001 și nr. 549/2001.

Prin dispoziția

contestată s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură a

apartamentului situat la parterul imobilului din București și s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001,

constatându-se că apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă

nr. 1477F din 22 septembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

În motivarea acestei

sentințe tribunalul a reținut că, prin dispoziția contestată, s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul de la

parterul imobilului, motivat de faptul că acesta a fost vândut în baza Legii

nr. 10/2001, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298/1996.

În ceea ce privește

legalitatea propunerii de acordare de despăgubiri, respectiv posibilitatea

restituirii sau nu în natură a imobilului, tribunalul a reținut că, potrivit adresei

de la dosar, imobilul situat în sectorul 1 a fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a C.P.M.,

fără plată, de la proprietarii S.A. și E. Potrivit aceleiași adrese,

apartamentul situat la parterul imobilului a fost înstrăinat în favoarea

chiriașilor M.R. și M.M..

Susținerea

reclamantului privind inexistența mențiunii "B" cu privire la

imobilul a cărui restituire s-a solicitat, a fost înlăturată, cu motivarea că

imobilul preluat de stat urmare a părăsirii țării de către autori, este acela

care poartă nr. 42 B și cu privire la care s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare indicat mai sus.

S-a mai reținut, în

motivarea sentinței, că preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20

septembrie 1988 în baza Decretului nr. 223/1974 a fost făcută cu privire la

apartamentul de la parter purtând numărul 42B și cu privire la care a fost

soluționată notificarea depusă. Faptul că notificatorul a menționat imobilul

situat în București, fără a depune acte în sensul preluării de către stat și a

corpului purtând nr. poștal 40 (nr. purtat și de lotul A atribuit celorlalți

coindivizări potrivit sentinței), nu este de natură să afecteze legalitatea

dispoziției.

Împotriva sentinței

pronunțată de tribunal a formulat apel contestatorul S.K.J. prin care a

susținut că în mod greșit prima instanța s-a referit la imobilul situat în Str.

C.T. nr. 42 B, deoarece ceea ce s-a solicitat prin notificări a fost imobilul

din str. C.T. nr. 40 - 42, sector 1 acesta fiind imobilul preluat de stat de la

autoarea reclamantului prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988, adresa

poștală 42 B fiind o creație ilegală a SC H.N. SA, pentru a legitima vânzarea

frauduloasă a întregului imobil către chiriașa M.R..

Curtea de Apel

București prin Decizia nr. 703/A din 23 noiembrie 2010 a respins ca nefondat

apelul.

În considerentele

deciziei s-au reținut următoarele:

Corpul de clădire

atribuit autoarei reclamantului și preluat ulterior de stat a fost vândut către

chiriaș, în baza Legii nr. 112/1995.

Contractul de

vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar în prezenta cauză nu s-a examinat

valabilitatea contractului, deoarece instanța nu se poate pronunța decât în

limitele învestirii și în raport de cadrul procesual activ și pasiv, astfel cum

a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Din raportul de

expertiză tehnică efectuat în Dosarul nr. 521/1979 al Judecătoriei Sectorului

1,  dosar de fond, rezultă descrierea corpului C (devenit ulterior corpul B

atribuit autoarei reclamantului), respectiv 8 încăperi: cameră, vestibul, baie,

hol, cameră, cameră, cameră, hol, precum și magazie, grajd și pivniță. Această

descriere coincide cu cea a imobilului vândut către chiriașii M.R. și M.M.,

prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 (dosar de fond),

conform fișei descriptive de la dosar de fond. Împrejurarea că anumite încăperi

au primit o altă destinație după preluarea imobilului de către stat a fost

considerată ca irelevantă, în condițiile în care suprafețele încăperilor sunt sensibil

egale (eventualele diferențe fiind minime și încadrându-se în marjele de eroare

datorate sistemelor diferite de măsurare).

Sub aspectul

obiectului notificării, s-a reținut că, preluarea de către stat prin Decizia

nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a fost făcută cu privire la apartamentul care

poartă în prezent numărul 42B și cu privire la care au fost soluționate

notificările depuse. Faptul că notificatorul a menționat în notificări că

solicită restituirea imobilul situat în București, (fosta adresă poștală a

întregului imobil partajat prin Sentința civilă nr. 17731 din 14 decembrie

1982, format din teren și două corpuri de clădire) nu justifică critica

acestuia în sensul că unitatea notificată și instanța de judecată nu i-ar fi

soluționat cererea în raport de imobilul pretins a fi restituit în natură. Atât

intimata, cât și prima instanță, au procedat corect rezolvând cererea

reclamantului în raport de situația actuală a imobilului preluat de stat de la

autoarea acestuia.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul S.K.J. invocând incidența art. 304

pct. 7, 8 C. proc. civ.

Recurentul a criticat

hotărârea sub următoarele aspecte:

pentru imobilul situat în str. C.T. nu a existat niciodată în realitate deci

motivarea reținută în considerentele hotărârii recurate în sensul că există

identitate între imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și

cel vândut în baza Legii nr. 112/1995 (nr. 42B) nu are suport legal.

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt nule întrucât art.

6 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995 prevedeau că

imobilele puteau fi vândute chiriașilor numai în situația existenței unui

contract de închiriere valabil. Anularea contractelor de vânzare-cumpărare

poate fi cerută de orice persoană interesată, inclusiv Primăria Municipiului

București care a înstrăinat fraudulos imobilul.

judecată aveau obligația să verifice legalitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996 precum și actele care au stat la baza

încheierii acestor acte.

competența necesară pentru a se pronunța pe fondul cererii și să dispună după

caz acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege la alegerea

recurentului-reclamant, respectiv atribuirea unui alt apartament cu valoarea de

piață a apartamentului preluat de stat, deoarece prin Decizia nr. 2693 emisă de

Primăria Municipiului București se propun măsuri reparatorii în echivalent.

Prin Decizia nr. 7309

din 20 noiembrie 2012, recursul declarat de reclamant, a fost respins ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

primul motiv de recurs, s-a considerat că imobilul preluat de stat în baza

Decretului nr. 223/1974 și solicitat a fi restituit este acela care poartă nr.

42B cu privire la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 19

noiembrie 1996.

Argumentele care

susțin concluziile reținute în acest sens au fost dezbătute pe larg,

invocându-se în acest sens, autorizația de partajare din 30 iulie 1979 și

Sentința civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 1 București.

În conformitate cu

aceste înscrisuri, depuse la dosar de recurent, imobilul situat în București,

strada C.T. nr. 40-42 sector 1 a fost supus partajului, lotul 2 corp C

corespunzător adresei poștale C.T. nr. 40 și lotul nr. 3 corp B corespunzător

adresei poștale nr. 42 revenind lui S.E., iar lotul nr. 1 format din corpul A

purtând tot numărul 40, celorlalți coindivizori.

Din cuprinsul actului

de partajare se poate desprinde cu ușurință că apartamentele sunt situate la

parter, imobilul fiind unul fără etaj doar cu subsol pentru corpul C.

Preluarea de către

stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 în baza Decretului nr.

223/1974 a fost făcută cu privire la apartamentul de la parter.

Având în vedere

înscrisurile arătate precum și mențiunile făcute în raportul de expertiză

efectuat în Dosarul nr. 521/1979 a rezultat cu certitudine că există identitate

între imobilul ce a aparținut autoarei recurentului și imobilul înstrăinat

chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 pe motiv că,

la încheierea acestor înscrisuri nu s-au respectat dispozițiile Legii nr.

112/1995, s-a reținut că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în

care au fost învestite prin cererea de chemare, conform principiului

disponibilității, consacrat de art. 129 C. proc. civ.

În speță, reclamantul

prin demersul său a solicitat doar anularea Dispoziției nr. 7693 din 11 aprilie

2007, nicidecum și constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Este adevărat că

nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, dar, în

cauza pendinte nicio persoană interesată nu a investit instanța cu o astfel de

cerere.

motivului trei, instanța de recurs a reținut că, legalitatea contractelor de

vânzare-cumpărare putea fi verificată de instanțele de judecată numai în

situația în care reclamantul investea instanța cu o cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a acestor contracte, în condițiile mai sus

arătate, adăugând că, prin principiul disponibilității se înțelege faptul că

părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii

judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni

o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății ci și conținutul procesului,

prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților

la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Împotriva deciziei

pronunțate în recurs, a formulat contestație în anulare S.K.J. indicând ca

temei dispozițiile art. 317 - 321 C. proc. civ.

În motivare, contestatorul

a arătat că, în raport de dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța de recurs a omis să analizeze și să se pronunțe cu privire la critica

prevăzută la pct. 4 din motivele de recurs, prin care s-a susținut că, în

raport de Legea nr. 247/2005, în lipsa restituirii în natură a imobilului

beneficiarii măsurilor de reparație pot alege între compensarea creanței lor cu

bunuri și servicii și plata unei despăgubiri calculate conform practicii și

standardelor interne și internaționale în materie de despăgubiri pentru imobile

și case preluate abuziv de către stat.

În raport de

dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, instanțele de fond erau competente să se pronunțe asupra

fondului cererii și să dispună acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de

lege la alegerea reclamantului, respectiv atribuirea unui alt apartament sau

serviciu în compensare, în raport și de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în care se încadrează

susținerile invocate de către contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând

recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din

motivele de casare.

Acest text se referă

în mod expres la "motivele de modificare sau de casare", și nu la

"argumente", care, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt

totdeauna subsumate motivelor.

Aceste prevederi

legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât susținerile

contestatorului potrivit cărora instanța de recurs nu a analizat această

critică, sunt nefondate.

Mai întâi se observă

că instanța de recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare din

motivele invocate, fiind îndreptățită să răspundă prin sistematizarea motivelor

de recurs printr-un considerent comun.

Analizând critica cu

privire la identitatea imobilului notificat, (singura critică formulată în

apel) și constatând că nu a fost investită cu soluționarea altor cereri,

instanța de recurs a arătat că dacă ar proceda la judecata acestora s-ar depăși

limitele cu care a fost investită, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ.

În al doilea rând, se

constată că susținerea invocată de contestator a fost exercitată omisso medio,

neconstituind critică în apel, astfel că, instanța de recurs nu avea cum să

analizeze și să se pronunțe asupra unei cereri cu care nu a fost investită prin

cererea de chemare în judecată.

Sistematizând

criticile recurentului, încadrându-le în motivele prevăzute pe pct. 7 și 9 ale

art. 304 C. proc. civ., și apoi analizându-le pe rând, instanța de recurs a

analizat toate motivele cu care a fost investită.

Cum în cauză nu este

îndeplinită condiția cerută de lege, pentru ca situația invocată să se

încadreze în dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul S.K.J. împotriva

Deciziei nr. 7309 din 20 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - CL