ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6177/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 8 noiembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 39086/3/2007, reclamantul S.K.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, anularea Dispoziției nr. 7693 din 11 aprilie 2007 emisă de pârâtă, prin care s-au soluționat notificările înregistrate sub nr. 54/2001 și nr. 549/2001. Prin dispoziția contestată s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură a apartamentului situat la parterul imobilului din București și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, constatându-se că apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă nr. 1477F din 22 septembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant. În motivarea acestei sentințe tribunalul a reținut că, prin dispoziția contestată, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul de la parterul imobilului, motivat de faptul că acesta a fost vândut în baza Legii nr. 10/2001, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1580/23298/1996. În ceea ce privește legalitatea propunerii de acordare de despăgubiri, respectiv posibilitatea restituirii sau nu în natură a imobilului, tribunalul a reținut că, potrivit adresei de la dosar, imobilul situat în sectorul 1 a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a C.P.M., fără plată, de la proprietarii S.A.

și E. Potrivit aceleiași adrese, apartamentul situat la parterul imobilului a fost înstrăinat în favoarea chiriașilor M.R. și M.M.. Susținerea reclamantului privind inexistența mențiunii "B" cu privire la imobilul a cărui restituire s-a solicitat, a fost înlăturată, cu motivarea că imobilul preluat de stat urmare a părăsirii țării de către autori, este acela care poartă nr. 42 B și cu privire la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare indicat mai sus. S-a mai reținut, în motivarea sentinței, că preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 în baza Decretului nr. 223/1974 a fost făcută cu privire la apartamentul de la parter purtând numărul 42B și cu privire la care a fost soluționată notificarea depusă.

Faptul că notificatorul a menționat imobilul situat în București, fără a depune acte în sensul preluării de către stat și a corpului purtând nr. poștal 40 (nr. purtat și de lotul A atribuit celorlalți coindivizări potrivit sentinței), nu este de natură să afecteze legalitatea dispoziției. Împotriva sentinței pronunțată de tribunal a formulat apel contestatorul S.K.J. prin care a susținut că în mod greșit prima instanța s-a referit la imobilul situat în Str. C.T. nr. 42 B, deoarece ceea ce s-a solicitat prin notificări a fost imobilul din str. C.T. nr. 40 - 42, sector 1 acesta fiind imobilul preluat de stat de la autoarea reclamantului prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988, adresa poștală 42 B fiind o creație ilegală a SC H.N.

SA, pentru a legitima vânzarea frauduloasă a întregului imobil către chiriașa M.R.. Curtea de Apel București prin Decizia nr. 703/A din 23 noiembrie 2010 a respins ca nefondat apelul. În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: Corpul de clădire atribuit autoarei reclamantului și preluat ulterior de stat a fost vândut către chiriaș, în baza Legii nr. 112/1995. Contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar în prezenta cauză nu s-a examinat valabilitatea contractului, deoarece instanța nu se poate pronunța decât în limitele învestirii și în raport de cadrul procesual activ și pasiv, astfel cum a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată.

Din raportul de expertiză tehnică efectuat în Dosarul nr. 521/1979 al Judecătoriei Sectorului 1, dosar de fond, rezultă descrierea corpului C (devenit ulterior corpul B atribuit autoarei reclamantului), respectiv 8 încăperi: cameră, vestibul, baie, hol, cameră, cameră, cameră, hol, precum și magazie, grajd și pivniță. Această descriere coincide cu cea a imobilului vândut către chiriașii M.R. și M.M., prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 (dosar de fond), conform fișei descriptive de la dosar de fond. Împrejurarea că anumite încăperi au primit o altă destinație după preluarea imobilului de către stat a fost considerată ca irelevantă, în condițiile în care suprafețele încăperilor sunt sensibil egale (eventualele diferențe fiind minime și încadrându-se în marjele de eroare datorate sistemelor diferite de măsurare).

Sub aspectul obiectului notificării, s-a reținut că, preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 a fost făcută cu privire la apartamentul care poartă în prezent numărul 42B și cu privire la care au fost soluționate notificările depuse. Faptul că notificatorul a menționat în notificări că solicită restituirea imobilul situat în București, (fosta adresă poștală a întregului imobil partajat prin Sentința civilă nr. 17731 din 14 decembrie 1982, format din teren și două corpuri de clădire) nu justifică critica acestuia în sensul că unitatea notificată și instanța de judecată nu i-ar fi soluționat cererea în raport de imobilul pretins a fi restituit în natură. Atât intimata, cât și prima instanță, au procedat corect rezolvând cererea reclamantului în raport de situația actuală a imobilului preluat de stat de la autoarea acestuia.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul S.K.J. invocând incidența art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ. Recurentul a criticat hotărârea sub următoarele aspecte: 1. Numărul poștal 42B pentru imobilul situat în str. C.T. nu a existat niciodată în realitate deci motivarea reținută în considerentele hotărârii recurate în sensul că există identitate între imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și cel vândut în baza Legii nr. 112/1995 (nr. 42B) nu are suport legal. 2. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt nule întrucât art. 6 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995 prevedeau că imobilele puteau fi vândute chiriașilor numai în situația existenței unui contract de închiriere valabil.

Anularea contractelor de vânzare-cumpărare poate fi cerută de orice persoană interesată, inclusiv Primăria Municipiului București care a înstrăinat fraudulos imobilul. 3. Instanțele de judecată aveau obligația să verifice legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996 precum și actele care au stat la baza încheierii acestor acte. 4. Instanțele aveau competența necesară pentru a se pronunța pe fondul cererii și să dispună după caz acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege la alegerea recurentului-reclamant, respectiv atribuirea unui alt apartament cu valoarea de piață a apartamentului preluat de stat, deoarece prin Decizia nr. 2693 emisă de Primăria Municipiului București se propun măsuri reparatorii în echivalent.

Prin Decizia nr. 7309 din 20 noiembrie 2012, recursul declarat de reclamant, a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Referitor la primul motiv de recurs, s-a considerat că imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și solicitat a fi restituit este acela care poartă nr. 42B cu privire la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996. Argumentele care susțin concluziile reținute în acest sens au fost dezbătute pe larg, invocându-se în acest sens, autorizația de partajare din 30 iulie 1979 și Sentința civilă nr. 3555 din 25 octombrie 1979 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București. În conformitate cu aceste înscrisuri, depuse la dosar de recurent, imobilul situat în București, strada C.T.

nr. 40-42 sector 1 a fost supus partajului, lotul 2 corp C corespunzător adresei poștale C.T. nr. 40 și lotul nr. 3 corp B corespunzător adresei poștale nr. 42 revenind lui S.E., iar lotul nr. 1 format din corpul A purtând tot numărul 40, celorlalți coindivizori. Din cuprinsul actului de partajare se poate desprinde cu ușurință că apartamentele sunt situate la parter, imobilul fiind unul fără etaj doar cu subsol pentru corpul C. Preluarea de către stat prin Decizia nr. 1772 din 20 septembrie 1988 în baza Decretului nr. 223/1974 a fost făcută cu privire la apartamentul de la parter. Având în vedere înscrisurile arătate precum și mențiunile făcute în raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 521/1979 a rezultat cu certitudine că există identitate între imobilul ce a aparținut autoarei recurentului și imobilul înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

2. Cu privire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 19 noiembrie 1996 pe motiv că, la încheierea acestor înscrisuri nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, s-a reținut că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare, conform principiului disponibilității, consacrat de art. 129 C. proc. civ. În speță, reclamantul prin demersul său a solicitat doar anularea Dispoziției nr. 7693 din 11 aprilie 2007, nicidecum și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Este adevărat că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, dar, în cauza pendinte nicio persoană interesată nu a investit instanța cu o astfel de cerere.

3. În analiza motivului trei, instanța de recurs a reținut că, legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi verificată de instanțele de judecată numai în situația în care reclamantul investea instanța cu o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a acestor contracte, în condițiile mai sus arătate, adăugând că, prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs, a formulat contestație în anulare S.K.J. indicând ca temei dispozițiile art. 317 - 321 C. proc. civ. În motivare, contestatorul a arătat că, în raport de dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs a omis să analizeze și să se pronunțe cu privire la critica prevăzută la pct. 4 din motivele de recurs, prin care s-a susținut că, în raport de Legea nr. 247/2005, în lipsa restituirii în natură a imobilului beneficiarii măsurilor de reparație pot alege între compensarea creanței lor cu bunuri și servicii și plata unei despăgubiri calculate conform practicii și standardelor interne și internaționale în materie de despăgubiri pentru imobile și case preluate abuziv de către stat.

În raport de dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele de fond erau competente să se pronunțe asupra fondului cererii și să dispună acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de lege la alegerea reclamantului, respectiv atribuirea unui alt apartament sau serviciu în compensare, în raport și de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în care se încadrează susținerile invocate de către contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Acest text se referă în mod expres la "motivele de modificare sau de casare", și nu la "argumente", care, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt totdeauna subsumate motivelor. Aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât susținerile contestatorului potrivit cărora instanța de recurs nu a analizat această critică, sunt nefondate. Mai întâi se observă că instanța de recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare din motivele invocate, fiind îndreptățită să răspundă prin sistematizarea motivelor de recurs printr-un considerent comun. Analizând critica cu privire la identitatea imobilului notificat, (singura critică formulată în apel) și constatând că nu a fost investită cu soluționarea altor cereri, instanța de recurs a arătat că dacă ar proceda la judecata acestora s-ar depăși limitele cu care a fost investită, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. În al doilea rând, se constată că susținerea invocată de contestator a fost exercitată omisso medio, neconstituind critică în apel, astfel că, instanța de recurs nu avea cum să analizeze și să se pronunțe asupra unei cereri cu care nu a fost investită prin cererea de chemare în judecată. Sistematizând criticile recurentului, încadrându-le în motivele prevăzute pe pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., și apoi analizându-le pe rând, instanța de recurs a analizat toate motivele cu care a fost investită. Cum în cauză nu este îndeplinită condiția cerută de lege, pentru ca situația invocată să se încadreze în dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul S.K.J. împotriva Deciziei nr. 7309 din 20 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL