ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5355/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 3 martie 2010, reclamantul P.C.M.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care: 1) să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul apartament nr. 16, situat în București, sector 4, inclusiv pentru cotele de coproprietate asupra părților comune ale blocului aferente apartamentului nr. 16; 2) să se stabilească valoarea de circulație a imobilului, în componența arătată la primul capăt de cerere și să fie obligați în solidar pârâții la plata de despăgubiri reprezentând această valoare, iar în cazul în care se va dovedi că autorii reclamantului au primit despăgubiri sau vreo plată a unei datorii a acestora derivând din dreptul de proprietate pe care l-au avut asupra imobilului, reclamantul a menționat că este de acord cu reducerea respectivei sume din cuantumul despăgubirilor cuvenite, și 3) obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin notificarea depusă la Prefectura Municipiului București (anexele 1 - 2 la prezenta), a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru apartamentul nr. 16, sector 4, București. Cu Adresa nr. 9827/2001SG din 26 octombrie 2005, Prefectura Municipiului București a trimis spre soluționare notificarea către Primăria Municipiului București.

Notificarea nefiind soluționată în termenul legal, a acționat în judecată Municipiul București și P.M.B., spre a fi obligate prin hotărâre judecătorească să o soluționeze, iar prin Sentința civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, acțiunea a fost admisă în parte, pârâții fiind obligați să soluționeze, prin dispoziție motivată notificarea, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii (anexa 3). În loc să se conformeze obligației stabilită de instanță, Municipiul București a apelat sentința, însă, chiar și în condițiile admiterii apelului, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a menținut obligația de soluționare a notificării, admiterea apelului vizând doar reducerea cheltuielilor de judecată la care fusese obligat Municipiul București.

În consecință, Sentința civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a rămas definitivă la data pronunțării hotărârii în apel (22 aprilie 2009), obligația de soluționare a notificării stabilită de instanță fiind exigibilă la 22 mai 2009. Până în prezent notificarea nu a fost soluționată, reclamantul considerând că astfel sunt prejudiciate drepturile sale legitime, motiv pentru care a formulat prezenta acțiune. Prin Sentința civilă nr. 788 din 4 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București să emită o dispoziție prin care să-l propună pe reclamantul P.C.M.

pentru despăgubiri echivalente privind imobilul situat în București, sector 4, a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor, a respins cererea îndreptată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins cererea privind stabilirea concretă a acestor despăgubiri, respectiv a valorii de piață a imobilului și de obligare a pârâtelor în solidar să plătească aceste despăgubiri, a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București la 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a arătat că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, nici Statul Român și nici Ministerul Finanțelor Publice nu au atribuții de soluționare a notificărilor adresate conform Legii nr. 10/2001, astfel că aceste pârâte nu au calitate procesuală pasivă în cauză. Pe fondul cauzei, în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București, tribunalul a reținut că apartamentul nr. 16 a devenit proprietatea părinților reclamantului, P.M.

și P.H., conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1978 fiind construit cu credit acordat de stat, conform Contractului de împrumut din 25 decembrie 1978 și a fost preluat abuziv de stat, fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 57 din 17 ianuarie 1989 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, toate aceste acte fiind depuse la dosarul constituit la nivelul Comisiei interne pentru analizarea și soluționarea notificărilor adresate potrivit Legii nr. 10/2001. Din Contractul de vânzare-cumpărare din 12 august 1997, s-a reținut că această locuință a fost vândută fostului chiriaș H.A., conform Legii nr. 112/1995, astfel că, în prezent, este imposibilă restituirea imobilului în natură către reclamantul-moștenitor al foștilor proprietari.

Cum Notificarea nr. 962/2001 nu a fost soluționată în termenul legal, prin Sentința civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 17189/3/2008, a fost admisă acțiunea aceluiași reclamant, Primarul General al Municipiului București fiind obligat să soluționeze, prin dispoziție motivată notificarea, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, obligație pe care nu a îndeplinit-o nici până în prezent, pentru motivarea că solicitantul nu ar fi depus la dosar o declarație pe proprie răspundere prin care să declare dacă el sau autorii săi au primit despăgubiri, sau dacă imobilul a constituit sau nu obiectul unor acorduri internaționale încheiate de România privind reglementarea unor probleme financiare în suspensie și dacă se obligă să restituie imobilul în situația în care, ulterior, s-ar dovedi că sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Refuzul Primarului General al Municipiului București este nejustificat, în condițiile în care, din chiar cuprinsul Deciziei nr. 57 din 17 ianuarie 1989 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, rezultă că apartamentul nr. 16 a fost preluat din proprietatea părinților reclamantului, P.M. și P.H., și trecut în proprietatea statului fără plată, revenind instituțiilor pârâte sarcina de a dovedi contrariul, situație pe care nu au dovedit-o în cazul în speță. Astfel, refuzul în continuare de a rezolva notificarea reclamantului, nu poate fi caracterizat decât ca fiind abuziv, reclamantul fiind îndreptățit să solicite instanței chiar rezolvarea cererii pe fondul său, în vederea realizării drepturilor prevăzute de lege.

Fiind legal înstrăinat conform procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995, către fostul chiriaș, reclamantul se află în imposibilitatea de a redobândi imobilul în natură. Cu privire la dispozițiile legale relevante pentru cauză, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 4 alin. (2) din aceeași lege. S-a mai reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) din lege, ci dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent" și în cazul în care, imobilul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, cum este cazul în speță.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul P.C.M. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 698 din 9 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile reținându-se următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 și 4 și alin. (2) C. proc. civ., motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază apelul pot fi arătate fie în cererea de apel, fie printr-un memoriu separat, care se depune până la prima zi de înfățișare, sub sancțiunea decăderii. În speță, pârâtul Municipiul București nu a motivat apelul chiar prin declarația de apel, și nici până la prima zi de înfățișare, care a fost la termenul din data de 17 iunie 2011 când toate părțile au fost legal citate și au putut formula concluzii, în accepțiunea art. 134 C. proc.

civ. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în situația în care apelul nu se motivează (situație asimilată de Curte cu situația în care apelantul depune motivele de apel cu depășirea termenului prevăzut de art. 287 C. proc. civ., astfel încât este decăzut din dreptul de a invoca în apel motive noi, care nu au fost avute în vedere de prima instanță) - instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. Verificând apărările formulate, pe fond, de pârâtul Municipiul București în fața primei instanțe, Curtea constată că acesta nu a formulat întâmpinare, iar la termenul de dezbateri (din 1 iunie 2010) a lipsit, nedepunând nici concluzii pentru termenul de amânare a pronunțării.

Pentru aceste considerente, constatând că pârâtul este decăzut din termenul de depunere a motivelor de apel, și că în fața primei instanțe nu a formulat niciun fel de apărări, Curtea va respinge apelul declarat de această parte, ca nefondat, cu aplicarea dispozițiilor art. 287 alin. (1) și (2) rap. la art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, instanța constată că prin notele scrise depuse pentru termenul de azi, singura critică invocată de pârâtul Municipiul București la adresa hotărârii apelate constă în aceea că instanța de fond l-ar fi obligat, în mod greșit, să acorde reclamantului despăgubiri echivalente pentru imobilul în litigiu, critică ce se dovedește a fi nefondată, în condițiile în care tribunalul nu l-a obligat pe apelantul-pârât să acorde despăgubiri reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul în litigiu, ci l-a obligat să emită o decizie motivată prin care să propună acordarea în favoarea reclamantului de despăgubiri echivalente în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Curtea constată că dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 10/2001, incidente în cauza de față, nu sunt incompatibile cu dispozițiile relevante din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele sale adiționale) prin Legea nr. 30/1994.

Ca motiv de incompatibilitate cu dispozițiile Convenției, apelantul-reclamant susține faptul că procedura la care l-a trimis instanța (reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005) nu-i oferă nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei proceduri, astfel că, în opinia apelantului, se impunea ca obligația de plată a despăgubirilor, stabilite în mod efectiv, să fie pusă direct în sarcina statului. Curtea arată că o astfel de modalitate de soluționare a cererii petentului nu reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, dimpotrivă, a subliniat în mod constant că statele-părți la Convenție au o marjă amplă de apreciere în a stabili condițiile în care li se poate recunoaște un drept la restituire foștilor proprietari asupra bunurilor de care au fost deposedați de regimul anterior.

Or, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul a reglementat tocmai condițiile în care fostul proprietar poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, ca reparație a preluării abuzive a imobilului notificat. Astfel, în procedura contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001 (așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007) instanțele de judecată au plenitudinea de competență în a analiza pe fond notificarea formulată de către persoana care se pretinde îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege (în situația depășirii termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege), iar la finalul acestei analize instanța civilă va stabili tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent.

În situația din speță, în care s-a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, instanța de fond a stabilit dreptul reclamantului de a primi despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep. Prin urmare, tocmai pentru că a urmat procedura contestației întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în patrimoniul apelantului-reclamant va lua naștere (după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri) un drept la compensare, la care face referire cauza Atanasiu c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06, Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), drept care va putea fi valorificat în condițiile legii speciale la care face trimitere Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește critica potrivit căreia tocmai ineficacitatea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005 a stat la baza hotărârii-pilot în care Statul Român este obligat să ia măsuri pentru repunerea efectivă în drepturi a foștilor proprietari, Curtea arată că instanța de judecată nu poate să execute chiar ea măsura la care a fost obligat Statul Român, de a reface legislația și de a impune alte reguli de procedură, mai simplificate și mai eficiente, deoarece în caz contrar s-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești prin asumarea unor atribuții care țin de competența exclusivă a legiuitorului.

De asemenea, critica referitoare la ineficiența procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, pe motiv că prelungește și îngreunează procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, va fi înlăturată de Curte, care constată - în primul rând - că apelantul-reclamant se plânge de ineficacitatea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005 în avans, fără a face vreun demers pentru a urma respectiva procedură și fără a-i dovedi în vreun fel pretinsa ineficacitate.

Dimpotrivă, Curtea constată că însăși instanța europeană de contencios a drepturilor omului a respins o plângere întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, formulată de un reclamant care - deși beneficia de o decizie administrativă prin care i se stabilea dreptul de a primi despăgubiri pentru un teren ce nu putea fi restituit în natură - nu s-a adresat Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar pe motiv că, în opinia sa, posibilitatea de a obține despăgubiri bănești este iluzorie. Curtea Europeană (cauza Matieș c. României, cererea nr. 13202/2003, Hotărârea din 8 iunie 2010, publ.

pe www.echr.coe.int.) a respins plângerea reclamantului cu privire la imposibilitatea de a-și exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul naționalizat, conform prevederilor legale, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pe considerentul că, deși prevederile legale în materie îi permiteau reclamantului să obțină plata în numerar a unei părți din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu și-a exercitat dreptul de opțiune în acest sens. În aceste condiții, Curtea a constatat că reclamantul este cel care a obstrucționat, cu bună-știință, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, situație în care a constatat că nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (pentru acea parte a despăgubirii pe care reclamantul ar fi putut să o primească în numerar).

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelantul-reclamant a arătat că refuzul primei instanțe de a analiza cauza sub aspectul stabilirii efective a despăgubirilor constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanța garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, întrucât instanța de fond și-a negat această competență, în favoarea unui alt organ al statului (Comisia Centrală), care nu întrunește condițiile de a fi calificat ca un "tribunal" independent și imparțial. Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică și este dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, în mod public și într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale civile.

În cauza de față, reclamantul a beneficiat de un remediu efectiv și eficient prin faptul că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în interpretarea oferită de Înalta Curte prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007, în sensul că a învestit instanța de judecată cu o acțiune în cadrul căreia notificarea formulată în termenul prevăzut de această lege să fie soluționată pe fond. Astfel, în cauza Maria Atanasiu și alții c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06, Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), Curtea Europeană a analizat eficacitatea remediului pus la dispoziție de Legea nr. 10/2001, reținând faptul că la data de 12 noiembrie 2007 a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia în interesul legii nr. XX/2007 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a pronunțat în sensul că, dacă autoritățile administrative nu au răspuns în termenul legal, instanțele au competența deplină de a soluționa pe fond notificarea.

În consecință, a reținut că, anterior acestei date, calea de atac prevăzută de decizia în interesul legii nu fusese efectivă. În concluzie, Curtea Europeană a statuat că eșecul autorităților administrative de a răspunde cererilor de restituire depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, coroborat cu inexistența unei căi de atac anterior datei de 12 noiembrie 2007 (data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei în interesul legii nr. XX/2007), a adus atingere însăși esenței dreptului reclamantelor de a avea acces la o instanță.

Dimpotrivă, în cauza de față, contestația formulată de reclamant împotriva refuzului nejustificat al apelantei-pârâte de a-i da un răspuns la notificare a fost analizată de către instanța de fond în conformitate cu Decizia nr. XX/2007, asigurându-i reclamantului un remediu eficient față de atitudinea culpabilă a entității notificate de a nu-i oferi un răspuns la notificare pe o perioadă de 9 ani, termen care nu poate fi considerat rezonabil având în vedere jurisprudența Curții în această materie. În al doilea rând, și în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță imparțială și independentă este asigurat în aceeași măsură, având în vedere faptul că dispozițiile Cap. 6 din acest titlu reglementează căile de atac pe care le are la dispoziție persoana interesată pentru a contesta decizia de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, Curtea arată că soluția pronunțată de tribunal de respingere a cererii privind stabilirea concretă a despăgubirilor este legală, deoarece respectă indicațiile cu caracter obligatoriu statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia în interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007 (pronunțată în Dosarul nr. 12/2007, publicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008). Astfel, în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin art. 16 alin. (2) din Cap. V, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a prevăzut că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (subl.

inst.), se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor și de documentația aferentă.

Prin Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 Înalta Curte a statuat că "prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". În considerentele deciziei în interesul legii Înalta Curte a statuat, din perspectiva reglementării de ansamblu a art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, faptul că prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

În speță, notificarea formulată de reclamant înregistrată la apelanta-pârâtă sub nr. 762/2001 - prin care solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru apartamentul nr. 16, situat în București, sector 4 - nu a fost soluționată, în sensul avut în vedere de alin. (1) al art. 16 din Titlul VII, fapt necontestat de apelantul-reclamant prin apelul formulat. În aceste condiții, reținând că Notificarea nr. 762/2001 nu a fost soluționată până la intrarea în vigoare a legii noi, Curtea reține că în mod corect a constatat tribunalul aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind modalitatea de evaluare a imobilelor supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent și modalitatea de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, dispoziții ce conțin norme de procedură și prin urmare sunt de imediată aplicare.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge ambele apeluri, ca nefondate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.C.M., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii raportat la dispozițiile art. 20 și 21 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 998 - 999 C. civ. Se mai susține că reclamantul nu a învestit instanța doar cu recunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la despăgubiri, ci cu plata efectivă a despăgubirilor, sens în care s-a solicitat stabilirea valorii de circulație a imobilului cu obligarea pârâților în solidar la plata acesteia.

În ce privește despăgubirea solicitată s-a învederat că este datorată pentru preluarea abuzivă a imobilului printr-un act ilegal, Decretul nr. 223/1972, și privarea de proprietate în baza art. 998 - 999 C. civ. În acest sens se susține că art. 998 - 999 C. civ. raportează fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, iar Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, neexistând niciun impediment ca dispozițiile să fie aplicate concomitent. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă obligația Statului Român de garantare a realizării efective și rapide a dreptului la restituire fie că este vorba de o restituire în natură, fie de acordare a despăgubirilor.

Ca atare, susține recurentul în condițiile în care statul nu și-a îndeplinit această obligație nici măcar la "1 an după pronunțarea hotărârii pilot", singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin nefuncționarea mecanismului destinat a asigura plata măsurilor reparatorii prin echivalent datorate în baza Legii nr. 10/2001. Sub acest aspect, susține reclamantul că raportul juridic dedus judecății este stabilit între reclamant și Statul Român ca debitor al obligației pozitive de a organiza un mecanism funcțional care să asigure respectarea tuturor obligațiilor internaționale asumate printre care și aceea a respectării dreptului de proprietate garantat de Convenție, astfel încât acesta poate fi obligat la acordarea de despăgubiri.

O altă critică vizează încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care refuzul de stabilire în concret a despăgubirilor încalcă dispozițiile legale evocate. În acest sens, se învederează că Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o serie de hotărâri a statuat că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a despăgubirilor și că această procedură nu oferă nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Obiectul dedus judecății vizează obligarea pârâților la plata efectivă a despăgubirilor pentru imobilul obiect al notificării formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care prin Sentința civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au fost obligați pârâții să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Or, față de obiectul dedus judecății raportat și la dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii.

Urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, competența privind modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului efectiv al măsurii reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor ce va consta în titluri de despăgubiri. Potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură.

În acest sens, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, iar conform art. 13 alin. (5), Secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Acțiunea reclamantului vizează obligarea directă la plata despăgubirilor pentru imobilul obiect al notificării, în condițiile în care nu există încă o dispoziție sau decizia emisă în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind soluționarea notificării.

Or, în aceste condiții, este de reținut că acțiunile îndreptate direct împotriva statului prin care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu pot avea temei suficient nici în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici în dispozițiile art. 1 al Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta pentru că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dobândirea dreptului de proprietate, ci sancționează nerespectarea drepturilor și libertăților ocrotite prin Convenție. Astfel, reclamantul nu a făcut dovada existenței unui "bun actual" în patrimoniul său, astfel încât nu poate pretinde despăgubiri de la stat pentru că i-a fost nesocotit acest drept.

Pretențiile reclamantului se întemeiază pe un eventual drept de creanță, care nu poate fi considerat un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional, decât dacă ar fi fost constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, aspect ce se putea realiza în cauză pe calea procedurii instituite de Legea nr. 247/2005. Întrucât notificarea încă nu face obiectul unei decizii emise în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, înseamnă că dreptul invocat de reclamant nu constituie "un bun existent", și nu este nici titlul unei creanțe exigibile susceptibile de executare. Or, față de cele expuse, a dispune obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri cu depășirea limitelor stabilite prin Legea nr. 10/2001 sau cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 prin care s-a stabilit un mecanism de acordare a despăgubirilor, ar plasa instanța în sfera legislativului.

Din perspectiva celor expuse, niciuna din susținerile și criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C.M. împotriva Deciziei nr. 698A din 9 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ