ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5355/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5355/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 3 martie 2010,

reclamantul P.C.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București,

reprezentat prin Primarul General, Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea

unei hotărâri prin care:

1) să se constate

calitatea sa de persoană îndreptățită la despăgubiri pentru imobilul apartament

nr. 16, situat în București, sector 4, inclusiv pentru cotele de coproprietate

asupra părților comune ale blocului aferente apartamentului nr. 16;

2) să se stabilească

valoarea de circulație a imobilului, în componența arătată la primul capăt de

cerere și să fie obligați în solidar pârâții la plata de despăgubiri

reprezentând această valoare, iar în cazul în care se va dovedi că autorii

reclamantului au primit despăgubiri sau vreo plată a unei datorii a acestora

derivând din dreptul de proprietate pe care l-au avut asupra imobilului,

reclamantul a menționat că este de acord cu reducerea respectivei sume din

cuantumul despăgubirilor cuvenite, și

3) obligarea

pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În motivarea cererii

reclamantul a arătat că prin notificarea depusă la Prefectura Municipiului

București (anexele 1 - 2 la prezenta), a solicitat acordarea de despăgubiri

bănești pentru apartamentul nr. 16, sector 4, București.

Cu Adresa nr.

9827/2001SG din 26 octombrie 2005, Prefectura Municipiului București a trimis

spre soluționare notificarea către Primăria Municipiului București.

Notificarea nefiind

soluționată în termenul legal, a acționat în judecată Municipiul București și

P.M.B., spre a fi obligate prin hotărâre judecătorească să o soluționeze, iar

prin Sentința civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, acțiunea a fost admisă în parte, pârâții fiind obligați să

soluționeze, prin dispoziție motivată notificarea, în termen de 30 zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii (anexa 3).

În loc să se

conformeze obligației stabilită de instanță, Municipiul București a apelat

sentința, însă, chiar și în condițiile admiterii apelului, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a menținut obligația de soluționare a

notificării, admiterea apelului vizând doar reducerea cheltuielilor de judecată

la care fusese obligat Municipiul București.

În consecință,

Sentința civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, a rămas definitivă la data pronunțării hotărârii în apel

(22 aprilie 2009), obligația de soluționare a notificării stabilită de instanță

fiind exigibilă la 22 mai 2009.

Până în prezent

notificarea nu a fost soluționată, reclamantul considerând că astfel sunt

prejudiciate drepturile sale legitime, motiv pentru care a formulat prezenta

acțiune.

Prin Sentința civilă

nr. 788 din 4 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte acțiunea, a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București să

emită o dispoziție prin care să-l propună pe reclamantul P.C.M. pentru

despăgubiri echivalente privind imobilul situat în București, sector 4, a

obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București să înainteze

dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală

pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor, a respins cererea îndreptată

împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul

Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins cererea

privind stabilirea concretă a acestor despăgubiri, respectiv a valorii de piață

a imobilului și de obligare a pârâtelor în solidar să plătească aceste

despăgubiri, a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București la

1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a arătat că, având în vedere obiectul cererii de

chemare în judecată, nici Statul Român și nici Ministerul Finanțelor Publice nu

au atribuții de soluționare a notificărilor adresate conform Legii nr. 10/2001,

astfel că aceste pârâte nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fondul cauzei, în

contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București, tribunalul a

reținut că apartamentul nr. 16 a devenit proprietatea părinților reclamantului,

P.M. și P.H., conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1978 fiind

construit cu credit acordat de stat, conform Contractului de împrumut din 25

decembrie 1978 și a fost preluat abuziv de stat, fără plată, în baza Decretului

nr. 223/1974, prin Decizia nr. 57 din 17 ianuarie 1989 a Comitetului Executiv

al Consiliului Popular al Municipiului București, toate aceste acte fiind

depuse la dosarul constituit la nivelul Comisiei interne pentru analizarea și

soluționarea notificărilor adresate potrivit Legii nr. 10/2001.

Din Contractul de

vânzare-cumpărare din 12 august 1997, s-a reținut că această locuință a fost

vândută fostului chiriaș H.A., conform Legii nr. 112/1995, astfel că, în

prezent, este imposibilă restituirea imobilului în natură către

reclamantul-moștenitor al foștilor proprietari.

Cum Notificarea nr.

962/2001 nu a fost soluționată în termenul legal, prin Sentința civilă nr. 1437

din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. 17189/3/2008, a fost admisă acțiunea aceluiași reclamant,

Primarul General al Municipiului București fiind obligat să soluționeze, prin

dispoziție motivată notificarea, în termen de 30 zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii, obligație pe care nu a îndeplinit-o nici până în

prezent, pentru motivarea că solicitantul nu ar fi depus la dosar o declarație

pe proprie răspundere prin care să declare dacă el sau autorii săi au primit

despăgubiri, sau dacă imobilul a constituit sau nu obiectul unor acorduri

internaționale încheiate de România privind reglementarea unor probleme

financiare în suspensie și dacă se obligă să restituie imobilul în situația în

care, ulterior, s-ar dovedi că sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr.

10/2001, republicată.

Refuzul Primarului

General al Municipiului București este nejustificat, în condițiile în care, din

chiar cuprinsul Deciziei nr. 57 din 17 ianuarie 1989 a Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al Municipiului București, rezultă că apartamentul nr. 16 a

fost preluat din proprietatea părinților reclamantului, P.M. și P.H., și trecut

în proprietatea statului fără plată, revenind instituțiilor pârâte sarcina de a

dovedi contrariul, situație pe care nu au dovedit-o în cazul în speță.

Astfel, refuzul în

continuare de a rezolva notificarea reclamantului, nu poate fi caracterizat

decât ca fiind abuziv, reclamantul fiind îndreptățit să solicite instanței

chiar rezolvarea cererii pe fondul său, în vederea realizării drepturilor

prevăzute de lege.

Fiind legal

înstrăinat conform procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995, către fostul

chiriaș, reclamantul se află în imposibilitatea de a redobândi imobilul în

natură.

Cu privire la

dispozițiile legale relevante pentru cauză, tribunalul a reținut incidența

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 4 alin. (2)

din aceeași lege.

S-a mai reținut că în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) din lege, ci

dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

"măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent" și în cazul

în care, imobilul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, cum este cazul în speță.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantul P.C.M. și pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 698 din 9 septembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate

apelurile reținându-se următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 și 4 și alin. (2) C. proc. civ.,

motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază apelul pot fi arătate fie în

cererea de apel, fie printr-un memoriu separat, care se depune până la prima zi

de înfățișare, sub sancțiunea decăderii. În speță, pârâtul Municipiul București

nu a motivat apelul chiar prin declarația de apel, și nici până la prima zi de

înfățișare, care a fost la termenul din data de 17 iunie 2011 când toate

părțile au fost legal citate și au putut formula concluzii, în accepțiunea art.

134 C. proc. civ.

Totodată, potrivit

dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în situația în care apelul nu

se motivează (situație asimilată de Curte cu situația în care apelantul depune

motivele de apel cu depășirea termenului prevăzut de art. 287 C. proc. civ.,

astfel încât este decăzut din dreptul de a invoca în apel motive noi, care nu

au fost avute în vedere de prima instanță) - instanța de apel se va pronunța,

în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Verificând apărările

formulate, pe fond, de pârâtul Municipiul București în fața primei instanțe,

Curtea constată că acesta nu a formulat întâmpinare, iar la termenul de

dezbateri (din 1 iunie 2010) a lipsit, nedepunând nici concluzii pentru

termenul de amânare a pronunțării.

Pentru aceste

considerente, constatând că pârâtul este decăzut din termenul de depunere a

motivelor de apel, și că în fața primei instanțe nu a formulat niciun fel de

apărări, Curtea va respinge apelul declarat de această parte, ca nefondat, cu

aplicarea dispozițiilor art. 287 alin. (1) și (2) rap. la art. 292 alin. (2) C.

proc. civ.

Mai mult, instanța

constată că prin notele scrise depuse pentru termenul de azi, singura critică

invocată de pârâtul Municipiul București la adresa hotărârii apelate constă în

aceea că instanța de fond l-ar fi obligat, în mod greșit, să acorde reclamantului

despăgubiri echivalente pentru imobilul în litigiu, critică ce se dovedește a

fi nefondată, în condițiile în care tribunalul nu l-a obligat pe

apelantul-pârât să acorde despăgubiri reprezentând măsuri reparatorii prin

echivalent pentru apartamentul în litigiu, ci l-a obligat să emită o decizie

motivată prin care să propună acordarea în favoarea reclamantului de

despăgubiri echivalente în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, "Dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile".

Curtea constată că

dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 10/2001, incidente în

cauza de față, nu sunt incompatibile cu dispozițiile relevante din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele

sale adiționale) prin Legea nr. 30/1994.

Ca motiv de

incompatibilitate cu dispozițiile Convenției, apelantul-reclamant susține

faptul că procedura la care l-a trimis instanța (reglementată de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005) nu-i oferă nicio garanție în ceea ce privește durata sau

rezultatul acestei proceduri, astfel că, în opinia apelantului, se impunea ca

obligația de plată a despăgubirilor, stabilite în mod efectiv, să fie pusă

direct în sarcina statului.

Curtea arată că o

astfel de modalitate de soluționare a cererii petentului nu reiese din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, dimpotrivă, a

subliniat în mod constant că statele-părți la Convenție au o marjă amplă de

apreciere în a stabili condițiile în care li se poate recunoaște un drept la

restituire foștilor proprietari asupra bunurilor de care au fost deposedați de

regimul anterior. Or, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul a

reglementat tocmai condițiile în care fostul proprietar poate beneficia de

măsurile reparatorii prevăzute de lege, ca reparație a preluării abuzive a

imobilului notificat. Astfel, în procedura contestației întemeiate pe Legea nr.

10/2001 (așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

în interesul legii nr. XX/2007) instanțele de judecată au plenitudinea de

competență în a analiza pe fond notificarea formulată de către persoana care se

pretinde îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de această

lege (în situația depășirii termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin.

(1) din lege), iar la finalul acestei analize instanța civilă va stabili tipul

de măsuri reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, respectiv

restituirea în natură sau prin echivalent. În situația din speță, în care s-a constatat

că restituirea în natură nu este posibilă, instanța de fond a stabilit dreptul

reclamantului de a primi despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, așa cum prevăd dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

rep. Prin urmare, tocmai pentru că a urmat procedura contestației întemeiată pe

Legea nr. 10/2001, în patrimoniul apelantului-reclamant va lua naștere (după

rămânerea definitivă a prezentei hotărâri) un drept la compensare, la care face

referire cauza Atanasiu c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06,

Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), drept care va putea fi valorificat în

condițiile legii speciale la care face trimitere Legea nr. 10/2001, respectiv

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia tocmai ineficacitatea procedurii instituite prin Legea

nr. 247/2005 a stat la baza hotărârii-pilot în care Statul Român este obligat

să ia măsuri pentru repunerea efectivă în drepturi a foștilor proprietari,

Curtea arată că instanța de judecată nu poate să execute chiar ea măsura la

care a fost obligat Statul Român, de a reface legislația și de a impune alte

reguli de procedură, mai simplificate și mai eficiente, deoarece în caz contrar

s-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești prin asumarea unor atribuții care

țin de competența exclusivă a legiuitorului.

De asemenea, critica

referitoare la ineficiența procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, pe

motiv că prelungește și îngreunează procedura administrativă prevăzută de Legea

nr. 10/2001, va fi înlăturată de Curte, care constată - în primul rând - că

apelantul-reclamant se plânge de ineficacitatea procedurii instituite prin

Legea nr. 247/2005 în avans, fără a face vreun demers pentru a urma respectiva

procedură și fără a-i dovedi în vreun fel pretinsa ineficacitate. Dimpotrivă,

Curtea constată că însăși instanța europeană de contencios a drepturilor omului

a respins o plângere întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, formulată de un reclamant care - deși beneficia

de o decizie administrativă prin care i se stabilea dreptul de a primi

despăgubiri pentru un teren ce nu putea fi restituit în natură - nu s-a adresat

Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar pe motiv că, în opinia sa,

posibilitatea de a obține despăgubiri bănești este iluzorie. Curtea Europeană

(cauza Matieș c. României, cererea nr. 13202/2003, Hotărârea din 8 iunie 2010,

publ. pe www.echr.coe.int.) a respins plângerea reclamantului cu privire la

imposibilitatea de a-și exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul

naționalizat, conform prevederilor legale, întemeiată pe dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pe considerentul că, deși

prevederile legale în materie îi permiteau reclamantului să obțină plata în

numerar a unei părți din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu și-a exercitat dreptul de opțiune

în acest sens. În aceste condiții, Curtea a constatat că reclamantul este cel

care a obstrucționat, cu bună-știință, procedura prevăzută de Legea nr.

247/2005, situație în care a constatat că nu a avut loc încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 (pentru acea parte a despăgubirii pe care reclamantul ar fi

putut să o primească în numerar).

Prin cel de-al doilea

motiv de apel, apelantul-reclamant a arătat că refuzul primei instanțe de a

analiza cauza sub aspectul stabilirii efective a despăgubirilor constituie o

încălcare a dreptului de acces la o instanța garantat de art. 6 parag. 1 din

Convenție, întrucât instanța de fond și-a negat această competență, în favoarea

unui alt organ al statului (Comisia Centrală), care nu întrunește condițiile de

a fi calificat ca un "tribunal" independent și imparțial.

Dreptul la un proces

echitabil constituie una dintre componentele principiului preeminenței

dreptului într-o societate democratică și este dreptul oricărei persoane de a

fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, în mod

public și într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile

sale civile.

În cauza de față,

reclamantul a beneficiat de un remediu efectiv și eficient prin faptul că a

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în interpretarea oferită de

Înalta Curte prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007, în sensul că a

învestit instanța de judecată cu o acțiune în cadrul căreia notificarea

formulată în termenul prevăzut de această lege să fie soluționată pe fond.

Astfel, în cauza

Maria Atanasiu și alții c. României (cererile nr. 30767/05 și nr. 3380/06,

Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), Curtea Europeană a analizat

eficacitatea remediului pus la dispoziție de Legea nr. 10/2001, reținând faptul

că la data de 12 noiembrie 2007 a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia

în interesul legii nr. XX/2007 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, s-a pronunțat în sensul că, dacă autoritățile administrative nu

au răspuns în termenul legal, instanțele au competența deplină de a soluționa

pe fond notificarea. În consecință, a reținut că, anterior acestei date, calea

de atac prevăzută de decizia în interesul legii nu fusese efectivă. În

concluzie, Curtea Europeană a statuat că eșecul autorităților administrative de

a răspunde cererilor de restituire depuse în temeiul Legii nr. 10/2001,

coroborat cu inexistența unei căi de atac anterior datei de 12 noiembrie 2007

(data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei în interesul legii nr.

XX/2007), a adus atingere însăși esenței dreptului reclamantelor de a avea

acces la o instanță. Dimpotrivă, în cauza de față, contestația formulată de

reclamant împotriva refuzului nejustificat al apelantei-pârâte de a-i da un

răspuns la notificare a fost analizată de către instanța de fond în

conformitate cu Decizia nr. XX/2007, asigurându-i reclamantului un remediu

eficient față de atitudinea culpabilă a entității notificate de a nu-i oferi un

răspuns la notificare pe o perioadă de 9 ani, termen care nu poate fi considerat

rezonabil având în vedere jurisprudența Curții în această materie.

În al doilea rând, și

în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dreptul

reclamantului de a avea acces la o instanță imparțială și independentă este

asigurat în aceeași măsură, având în vedere faptul că dispozițiile Cap. 6 din

acest titlu reglementează căile de atac pe care le are la dispoziție persoana

interesată pentru a contesta decizia de stabilire a despăgubirilor emisă de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, Curtea

arată că soluția pronunțată de tribunal de respingere a cererii privind

stabilirea concretă a despăgubirilor este legală, deoarece respectă indicațiile

cu caracter obligatoriu statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, prin Decizia în interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007

(pronunțată în Dosarul nr. 12/2007, publicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008).

Astfel, în Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, prin art. 16 alin. (2) din Cap. V, privind procedurile

administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a prevăzut că notificările

formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate

până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (subl. inst.), se predau

pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor și de documentația aferentă.

Prin Decizia nr. LII

(52) din 4 iunie 2007 Înalta Curte a statuat că "prevederile cuprinse în

art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". În

considerentele deciziei în interesul legii Înalta Curte a statuat, din

perspectiva reglementării de ansamblu a art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, faptul că prin notificări soluționate până la data

intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe

baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin

care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și

cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din

Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

În speță, notificarea

formulată de reclamant înregistrată la apelanta-pârâtă sub nr. 762/2001 - prin

care solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001

pentru apartamentul nr. 16, situat în București, sector 4 - nu a fost

soluționată, în sensul avut în vedere de alin. (1) al art. 16 din Titlul VII,

fapt necontestat de apelantul-reclamant prin apelul formulat.

În aceste condiții,

reținând că Notificarea nr. 762/2001 nu a fost soluționată până la intrarea în

vigoare a legii noi, Curtea reține că în mod corect a constatat tribunalul

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr.

247/2005 privind modalitatea de evaluare a imobilelor supuse restituirii prin

acordarea de despăgubiri în echivalent și modalitatea de stabilire și acordare

a măsurilor reparatorii în echivalent, dispoziții ce conțin norme de procedură

și prin urmare sunt de imediată aplicare.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea va

respinge ambele apeluri, ca nefondate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul P.C.M., solicitând modificarea ei în

sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, se susține că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii raportat la

dispozițiile art. 20 și 21 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 998 - 999 C. civ.

Se mai susține că

reclamantul nu a învestit instanța doar cu recunoașterea calității sale de

persoană îndreptățită la despăgubiri, ci cu plata efectivă a despăgubirilor,

sens în care s-a solicitat stabilirea valorii de circulație a imobilului cu

obligarea pârâților în solidar la plata acesteia.

În ce privește

despăgubirea solicitată s-a învederat că este datorată pentru preluarea abuzivă

a imobilului printr-un act ilegal, Decretul nr. 223/1972, și privarea de

proprietate în baza art. 998 - 999 C. civ.

În acest sens se

susține că art. 998 - 999 C. civ. raportează fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii, iar Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv, neexistând niciun impediment ca dispozițiile să fie aplicate

concomitent.

Cu privire la

calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, s-a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din

care rezultă obligația Statului Român de garantare a realizării efective și

rapide a dreptului la restituire fie că este vorba de o restituire în natură,

fie de acordare a despăgubirilor.

Ca atare, susține

recurentul în condițiile în care statul nu și-a îndeplinit această obligație

nici măcar la "1 an după pronunțarea hotărârii pilot", singurul

răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin nefuncționarea mecanismului destinat

a asigura plata măsurilor reparatorii prin echivalent datorate în baza Legii

nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

susține reclamantul că raportul juridic dedus judecății este stabilit între

reclamant și Statul Român ca debitor al obligației pozitive de a organiza un

mecanism funcțional care să asigure respectarea tuturor obligațiilor

internaționale asumate printre care și aceea a respectării dreptului de

proprietate garantat de Convenție, astfel încât acesta poate fi obligat la

acordarea de despăgubiri.

O altă critică

vizează încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care

refuzul de stabilire în concret a despăgubirilor încalcă dispozițiile legale

evocate.

În acest sens, se

învederează că Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o serie de hotărâri

a statuat că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să

poată fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a despăgubirilor și că

această procedură nu oferă nicio garanție în ceea ce privește durata sau

rezultatul acestei etape a procedurii.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul dedus

judecății vizează obligarea pârâților la plata efectivă a despăgubirilor pentru

imobilul obiect al notificării formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, în

condițiile în care prin Sentința civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, au fost obligați pârâții să

soluționeze prin dispoziție motivată notificarea în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii.

Or, față de obiectul

dedus judecății raportat și la dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel

a făcut o legală interpretare și aplicare a legii.

Urmare a

modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

competența privind modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului efectiv

al măsurii reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor care emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde și

cuantumul despăgubirilor ce va consta în titluri de despăgubiri.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

mai pot fi restituite în natură. În acest sens, art. 13 alin. (1) din Legea nr.

247/2005 precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor

ce se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în subordinea Cancelariei

Primului-Ministru, iar conform art. 13 alin. (5), Secretariatul acestei comisii

se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Acțiunea

reclamantului vizează obligarea directă la plata despăgubirilor pentru imobilul

obiect al notificării, în condițiile în care nu există încă o dispoziție sau

decizia emisă în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind soluționarea

notificării.

Or, în aceste

condiții, este de reținut că acțiunile îndreptate direct împotriva statului

prin care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele

prevăzute de lege, nu pot avea temei suficient nici în Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și nici în dispozițiile art. 1 al Protocolului 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta pentru că

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dobândirea dreptului de

proprietate, ci sancționează nerespectarea drepturilor și libertăților ocrotite

prin Convenție.

Astfel, reclamantul

nu a făcut dovada existenței unui "bun actual" în patrimoniul său,

astfel încât nu poate pretinde despăgubiri de la stat pentru că i-a fost

nesocotit acest drept.

Pretențiile

reclamantului se întemeiază pe un eventual drept de creanță, care nu poate fi

considerat un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional,

decât dacă ar fi fost constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească

intrată în puterea lucrului judecat, aspect ce se putea realiza în cauză pe

calea procedurii instituite de Legea nr. 247/2005.

Întrucât notificarea

încă nu face obiectul unei decizii emise în condițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001, înseamnă că dreptul invocat de reclamant nu constituie "un bun

existent", și nu este nici titlul unei creanțe exigibile susceptibile de

executare.

Or, față de cele

expuse, a dispune obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri cu

depășirea limitelor stabilite prin Legea nr. 10/2001 sau cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005 prin care s-a stabilit un mecanism de acordare a

despăgubirilor, ar plasa instanța în sfera legislativului.

Din perspectiva celor

expuse, niciuna din susținerile și criticile recurentului nu se circumscrie

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C.M. împotriva Deciziei nr. 698A

din 9 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ