ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5690/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: La data de 6 aprilie 2009, reclamanții D.G.I. și R.M.I. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând Tribunalului București obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții privind soluționarea notificării din 3 august 2001. Prin notificare, reclamanții au solicitat acordarea de măsuri reparatorii – despăgubiri - pentru imobilul situat în București, sectorul 4. In motivarea acțiunii lor, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții au arătat că au fost proprietarii imobilului mai sus individualizat, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1982 de Notariatul de Stat al sectorului 4 București, imobil care a fost preluat abuziv de către stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974 și în temeiul Decretului nr. 206/1987.

Prin sentința nr. 843 din 2 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea, a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, să emită o dispoziție motivată, prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului D.G.I. pentru cota din imobilul situat în București, sectorul 4. Aceeași instanță a dispus și obligarea pârâtului mai sus menționat, la emiterea unei dispoziții motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei R.M.I. pentru cota din același imobil, în condițiile restituirii sumei de 40.000 RON primită cu titlul de despăgubire.

Instanța de fond a apreciat că reclamanții au fost proprietarii imobilului, pe care l-au dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1982 și a reținut că imobilul situat în București, sectorul 4, a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretelor nr. 223/1974 și nr. 206/1987, acte normative ce contraveneau dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, ca reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001 și, față de împrejurarea că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, datorită ocupării acestuia cu o construcție de tipul parter plus 8 etaje, trotuar pietonal, spațiu verde de protecție și parcare amenajată, în temeiul art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, să emită o dispoziție motivată, privind acordarea de despăgubiri. La pronunțarea acestei soluții, instanța a avut în vedere faptul că reclamanta R.M.I.

a încasat la data preluării imobilului de către stat, o despăgubire de 40.000 RON, astfel că, în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 este îndreptățită la emiterea unei dispoziții motivate privind acordarea de despăgubiri pentru cota acesteia din imobil, în condițiile restituirii sumei primită cu titlul de despăgubire. Împotriva sentinței Tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, susținând caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și arătând că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 22 din aceeași lege, în conformitate cu care actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței Tribunalului și, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților.

Prin decizia nr. ll/A din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât și a dispus obligarea apelantului-pârât Municipiul București, prin Primarul General, la 1.600 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant D.G.I.. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a apreciat că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea notificată este obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca, pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptățită nu sunt adecvate sau suficiente, unitatea notificată să refuze sine die soluționarea notificării și eventual, controlul ulterior al instanței de judecată privind temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei emise. Prin urmare, chiar în situația nedepunerii de către persoana îndreptățită a tuturor actelor considerate necesare de către unitatea notificată, soluția instanței, de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea, astfel că motivul de apel este nefondat. Refuzul explicit al unităților administrative de a soluționa notificarea ce le-a fost adresată deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție.

In caz contrar, aceasta s-ar afla într-o situație imposibilă, în sensul că i se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu s-a emis o dispoziție expresă de respingere, nu se poate adresa justiției. Este evident că o astfel de susținere nu are un fundament legal, fiind contrară principiilor elementare de drept și scopului reparator al acesteia, astfel că nu pot fi primite criticile apelantului-pârât. In ceea ce privește invocarea art. 23 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluționarea notificării, instanța de apel a constatat că legea nu poate fi interpretată, în sensul prelungirii sine die a termenului de soluționare a notificării, în cazul concret dedus judecății, trecând mai mult de 7 ani de la data formulării notificării.

De altfel, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Or, este echivalat cu refuzul nejustificat, nesoluționarea notificării, iar potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, soluționate ca urmare a admiterii unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe. Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, invocând nelegalitatea acesteia, sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001. Ca atare, în cazul în care persoana îndreptățită a depus împreună cu notificarea, toate actele de care aceasta înțelege că uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care împreună cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Recurentul-pârât a adus critici privind împrejurarea că, la dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu au existat dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri, invocând că dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentație de stabilire a despăgubirilor. O altă critică adusă hotârării atacate vizează cuantumul exagerat de mare privind cheltuielile de judecată, de 1.600 RON acordate intimatului-reclamant în apel, recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, susținând că acestea nu corespund criteriilor stabilite de art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanții D.G.I. și R.M.I. Recursul, sub toate motivele invocate este nefondat și urmează a fi respins ca atare. Referitor la primul motiv de recurs, ce vizează aplicarea și interpretarea greșită realizată de instanța de apel privind caracterul normelor reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este de observat că, în baza textului menționat s-a stabilit obligația unității deținătoare a imobilului, de a răspunde notificării persoanei îndreptățite, în sensul că în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, aceasta va trebui să emită o dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.

Păstrând considerentele deciziei din apel, Înalta Curte apreciază că, deși textul de lege sus menționat nu prevede o sancțiune pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde la notificarea ce i-a fost adresată, termenul menționat nu are natura juridică a unui termen de recomandare, cum greșit susține recurentul, ci este un termen imperativ, deoarece o atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-juridisicțională prealabilă, instituită în mod imperativ. Legea nr. 10/2001 prevede că, pentru a beneficia de prorogarea termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde notificării, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite, faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire a imobilului sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează de drept, în beneficiul unității deținătoare, ea fiind condiționată de faptul analizei notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, ceea ce nu a fost dovedit în prezenta cauză, motivul de recurs fiind nefondat. In ceea ce privește critica privind despăgubirile, acest motiv nu a fost invocat în apel, astfel că nu poate fi examinat direct în recurs, instanța de fond stabilind obligația pârâtului de a emite o dispoziție motivată, prin care să dispună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei R.M.I., pentru cota din imobil, în condițiile restituirii sumei de 40.000 RON, primită cu titlul de despăgubire, chestiunea fiind tranșată de instanța de judecată.

Nici critica privind cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, nu poate fi primită ca fondată, în interpretarea prevăzută de art. 274 C. proc. civ. In conformitate cu dispozițiile textului procedural mai sus evocat, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Este evident că, prin nesoluționarea notificării în termenul legal, culpa procesuală a pârâtului este pe deplin dovedită, astfel că în mod legal, instanța de apel a dispus obligarea unității deținătoare, care se face vinovată de neemiterea dispoziției motivate, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Atitudinea culpabilă a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, care nu a dat curs demersului persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, prin nesoluționarea notificării, a fost corect sancționată pe tărâmul dreptului procesual, neîndeplinirea obligației stipulată de art. 25 din actul normativ de reparație, determinând partea reclamantă la efectuarea unor cheltuieli privind angajarea unui avocat care să le reprezinte interesele în instanță. In legătură cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este de observat că posibilitatea măririi sau micșorării cuantumului cheltuielilor de judecată este o facultate a instanței de judecată, și nu o obligație, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz, aplicarea acestor prevederi.

In cazul dedus judecății este evidentă culpa pârâtului în nesoluționarea notificării, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată determinate de angajarea unui avocat care să-i reprezinte interesele, cheltuieli dovedite conform chitanței de la dosar apel. Cât privește stabilirea cuantumului onorariului, critica nu este fondată deoarece, onorariile se stabilesc liber între client și avocat, în limitele legii și ale Statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime, așa încât nemulțumirea părții care a pierdut procesul cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, nu este fondată sub aspectul nelegalității hotărârii pronunțate, în speță instanța făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 274 C. proc.

civ. Așa fiind, recursul va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, instanța va obliga pe recurent la 1.500 RON, către intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 11/A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat. Obligă pe recurent la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți D.G.I. și R.M.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2010.