ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5690/2010

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor dosarului, constată

următoarele:

La

data de 6 aprilie 2009, reclamanții D.G.I. și R.M.I. au chemat în judecată

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând Tribunalului

București obligarea acestuia la emiterea unei dispoziții privind soluționarea

notificării din 3 august 2001.

Prin notificare, reclamanții au solicitat acordarea

de măsuri reparatorii – despăgubiri - pentru imobilul situat în București,

sectorul 4.

In motivarea acțiunii lor, întemeiată în drept pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții au arătat că au fost proprietarii

imobilului mai sus individualizat, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 1982 de Notariatul de Stat al sectorului 4 București, imobil

care a fost preluat abuziv de către stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974

și în temeiul Decretului nr. 206/1987.

Prin sentința nr. 843 din 2 iunie 2009, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea, a dispus obligarea pârâtului

Municipiul București, prin Primarul General, să emită o dispoziție motivată,

prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului D.G.I.

pentru cota din imobilul situat în București, sectorul 4.

Aceeași instanță a dispus și obligarea pârâtului mai

sus menționat, la emiterea unei dispoziții motivate prin care să propună

acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei R.M.I. pentru cota din

același imobil, în condițiile restituirii sumei de 40.000 RON primită cu titlul

de despăgubire.

Instanța de fond a apreciat că reclamanții au fost

proprietarii imobilului, pe care l-au dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 1982 și a reținut că imobilul situat în București, sectorul 4,

a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretelor nr. 223/1974 și nr. 206/1987,

acte normative ce contraveneau dispozițiilor constituționale în vigoare la acea

dată, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în

esență, ca reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001

și, față de împrejurarea că restituirea în natură a imobilului nu este

posibilă, datorită ocupării acestuia cu o construcție de tipul parter plus 8

etaje, trotuar pietonal, spațiu verde de protecție și parcare amenajată, în

temeiul art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admis acțiunea și a

dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, să

emită o dispoziție motivată, privind acordarea de despăgubiri.

La pronunțarea acestei soluții, instanța a avut în

vedere faptul că reclamanta R.M.I. a încasat la data preluării imobilului de

către stat, o despăgubire de 40.000 RON, astfel că, în raport de prevederile art.

11 din Legea nr. 10/2001 este îndreptățită la emiterea unei dispoziții motivate

privind acordarea de despăgubiri pentru cota acesteia din imobil, în condițiile

restituirii sumei primită cu titlul de despăgubire.

Împotriva sentinței Tribunalului a declarat apel

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru

nelegalitate, susținând caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile,

prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și arătând că instanța de fond a

interpretat greșit dispozițiile art. 22 din aceeași lege, în conformitate cu

care actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data

soluționării notificării, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței Tribunalului

și, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților.

Prin decizia nr. ll/A din 19 ianuarie 2010, Curtea de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât și a dispus

obligarea apelantului-pârât Municipiul București, prin Primarul General, la

1.600 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant D.G.I..

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar

ordinar a apreciat că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată,

unitatea notificată este obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de

zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca,

pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând

că actele depuse de persoana îndreptățită nu sunt adecvate sau suficiente,

unitatea notificată să refuze sine die soluționarea notificării și eventual,

controlul ulterior al instanței de judecată privind temeinicia și legalitatea

dispoziției sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situația nedepunerii de către

persoana îndreptățită a tuturor actelor considerate necesare de către unitatea

notificată, soluția instanței, de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei

decizii sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea, astfel că motivul

de apel este nefondat.

Refuzul explicit al unităților administrative de a

soluționa notificarea ce le-a fost adresată deschide persoanei îndreptățite

accesul la justiție. In caz contrar, aceasta s-ar afla într-o situație imposibilă,

în sensul că i se refuză soluționarea cererii, dar, întrucât nu s-a emis o

dispoziție expresă de respingere, nu se poate adresa justiției.

Este evident că o astfel de susținere nu are un

fundament legal, fiind contrară principiilor elementare de drept și scopului

reparator al acesteia, astfel că nu pot fi primite criticile apelantului-pârât.

In ceea ce privește invocarea art. 23 (fost art. 22)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în

sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la

soluționarea notificării, instanța de apel a constatat că legea nu poate fi

interpretată, în sensul prelungirii sine die a termenului de soluționare a

notificării, în cazul concret dedus judecății, trecând mai mult de 7 ani de la

data formulării notificării.

De altfel, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007,

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în

interesul legii, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond,

notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al unității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Or, este echivalat

cu refuzul nejustificat, nesoluționarea notificării, iar potrivit art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, soluționate ca urmare

a admiterii unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel

București a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, invocând nelegalitatea acesteia, sub aspectul motivului prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de

restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, în cazul în care persoana îndreptățită a

depus împreună cu notificarea, toate actele de care aceasta înțelege că uzeze

pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii notificării. Insă, în cazul în care împreună cu notificarea nu s-au

depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii

acestora.

Recurentul-pârât a adus critici privind împrejurarea

că, la dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu au existat dovezi din care

să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri, invocând că dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de

rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea

terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentație

de stabilire a despăgubirilor.

O altă critică adusă hotârării atacate vizează

cuantumul exagerat de mare privind cheltuielile de judecată, de 1.600 RON

acordate intimatului-reclamant în apel, recurentul-pârât Municipiul București, prin

Primarul General, susținând că acestea nu corespund criteriilor stabilite de art.

132 din Statutul profesiei de avocat.

Se solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanții D.G.I.

și R.M.I.

Recursul, sub toate motivele invocate este nefondat

și urmează a fi respins ca atare.

Referitor la primul motiv de recurs, ce vizează

aplicarea și interpretarea greșită realizată de instanța de apel privind caracterul

normelor reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este de observat că, în

baza textului menționat s-a stabilit obligația unității deținătoare a

imobilului, de a răspunde notificării persoanei îndreptățite, în sensul că în

termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data

depunerii actelor doveditoare, aceasta va trebui să emită o dispoziție motivată

asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.

Păstrând considerentele deciziei din apel, Înalta Curte

apreciază că, deși textul de lege sus menționat nu prevede o sancțiune

pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, în care unitatea

deținătoare are obligația de a răspunde la notificarea ce i-a fost adresată,

termenul menționat nu are natura juridică a unui termen de recomandare, cum

greșit susține recurentul, ci este un termen imperativ, deoarece o atare

obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură

administrativ-juridisicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Legea nr. 10/2001 prevede că, pentru a beneficia de

prorogarea termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația

de a răspunde notificării, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în

scris persoanei îndreptățite, faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de

restituire a imobilului sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.

Prorogarea termenului stabilit de lege pentru

soluționarea notificării nu operează de drept, în beneficiul unității

deținătoare, ea fiind condiționată de faptul analizei notificării de către unitatea

deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că

documentația este insuficientă, ceea ce nu a fost dovedit în prezenta cauză,

motivul de recurs fiind nefondat.

In ceea ce privește critica privind despăgubirile,

acest motiv nu a fost invocat în apel, astfel că nu poate fi examinat direct în

recurs, instanța de fond stabilind obligația pârâtului de a emite o dispoziție

motivată, prin care să dispună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei

R.M.I., pentru cota din imobil, în condițiile restituirii sumei de 40.000 RON,

primită cu titlul de despăgubire, chestiunea fiind tranșată de instanța de

judecată.

Nici critica privind cuantumul exagerat de mare al

cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, nu poate fi primită ca

fondată, în interpretarea prevăzută de art. 274 C. proc. civ.

In conformitate cu dispozițiile textului procedural

mai sus evocat, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Este evident că, prin nesoluționarea notificării în

termenul legal, culpa procesuală a pârâtului este pe deplin dovedită, astfel că

în mod legal, instanța de apel a dispus obligarea unității deținătoare, care se

face vinovată de neemiterea dispoziției motivate, la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de proces.

Atitudinea culpabilă a pârâtului Municipiul București,

prin Primarul General, care nu a dat curs demersului persoanelor îndreptățite

la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, prin nesoluționarea

notificării, a fost corect sancționată pe tărâmul dreptului procesual,

neîndeplinirea obligației stipulată de art. 25 din actul normativ de reparație,

determinând partea reclamantă la efectuarea unor cheltuieli privind angajarea

unui avocat care să le reprezinte interesele în instanță.

In legătură cu aplicarea prevederilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. este de observat că posibilitatea măririi sau micșorării

cuantumului cheltuielilor de judecată este o facultate a instanței de judecată,

și nu o obligație, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz, aplicarea acestor

prevederi.

In cazul dedus judecății este evidentă culpa

pârâtului în nesoluționarea notificării, reclamantul fiind îndreptățit la

acordarea cheltuielilor de judecată determinate de angajarea unui avocat care

să-i reprezinte interesele, cheltuieli dovedite conform chitanței de la dosar

apel.

Cât privește stabilirea cuantumului onorariului,

critica nu este fondată deoarece, onorariile se stabilesc liber între client și

avocat, în limitele legii și ale Statutului profesiei, fiind interzisă fixarea

de onorarii minime, recomandate sau maxime, așa încât nemulțumirea părții care

a pierdut procesul cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, nu este

fondată sub aspectul nelegalității hotărârii pronunțate, în speță instanța

făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Așa fiind, recursul va fi respins ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru considerentele mai

sus expuse.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuieli de judecată, instanța va obliga pe recurent la 1.500 RON,

către intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 11/A din 19 ianuarie 2010

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, ca nefondat.

Obligă pe recurent la 1.500 RON cheltuieli de

judecată către intimații-reclamanți D.G.I. și R.M.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie

2010.