ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3380/2010

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 8 octombrie 2007, pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, reclamanții P.A., P.G. și P.F. au chemat în judecată

pârâtul Municipiul București prin Primarul general solicitând obligarea

acestuia să soluționeze notificarea nr. 1174 din 2 mai 2001, prin care au cerut

a li se acorda despăgubiri pentru imobilul compus din teren și construcție

situat în București.

În

motivarea acțiunii - întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 -

reclamanții au arătat că sunt moștenitorii autoarei T.G.P., care a dobândit

proprietatea imobilului, conform actului autentificat sub nr. 30424 din 10

iulie 1926 transcris sub nr. 8858/1926 la Tribunalul Ilfov și că acesta a fost

expropriat prin Decretul nr. 266/1980 - poziția 9 din tabelul anexă la decret.

Reclamanții

au precizat că deși s-au întocmit formele pentru stabilirea și plata

despăgubirilor legale, pentru construcția demolată, acestea nu au fost plătite

nici până în prezent.

Mai

arată reclamanții că, deși au notificat pârâtul Municipiul București prin

Primarul general, acesta nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile.

Prin

sentința nr. 380 din 17 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis acțiunea, a dispus obligarea pârâtului să soluționeze

notificarea nr. 1174/2001, prin care să se acorde despăgubiri pentru imobilul

mai sus identificat, compus din teren în suprafață de 915 mp și construcția

demolată de 32,74 mp, cu plata cheltuielilor de judecată.

Instanța

de fond și-a motivat soluția potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, incidente în cauză, care stabilesc că,

imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice

alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 , precum și

cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și

nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi.

Alin.

(2) al art.1 stipulează că, în cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar art. 25 alin.

(1) stipulează că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Tribunalul

a reținut că, întrucât imobilul nu mai există în starea sub care a fost deținut

cu titlu de proprietate de autoarea reclamanților, fiind afectat în întregime

de detalii de sistematizare, neputând fi restituit în natură, va obliga pârâtul

să emită o decizie prin care să soluționeze notificarea, în sensul de a acorda

măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul București prin

Primarul general, criticând soluția primei instanțe, în sensul că termenul de

60 de zile are caracter de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată,

cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care

acest termen a fost depășit în mod culpabil, susținând că, în speță, nu a fost

dovedită atitudinea culpabilă.

Au

fost aduse critici privind nelegalitatea sentinței, ca urmare a aplicării

greșite a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată referitoare

la momentul depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa unei culpe

procesuale a acestuia.

Prin

decizia nr. 173/A din 05 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul

declarat de pârât și l-a obligat pe acesta, la plata cheltuielilor de judecată,

în cuantum de 2000 lei către reclamanți.

Pentru

a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a apreciat că modificarea

adusă art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 nu este aplicabilă

în speță, deoarece la data depunerii notificării acest text de lege nu era

modificat, astfel că obligația corelativă a pârâtului de a răspunde notificării

s-a născut sub incidența legii vechi, fiind supusă dispozițiilor acesteia.

Instanța

de apel a reținut că modificarea art. 23 nu trebuie interpretată, în sensul că

unitatea deținătoare a imobilului poate soluționa notificarea ce i-a fost

adresată, oricând, și nu înlăuntrul termenului de 60 de zile, pentru că, altfel

prevederile legale invocate ar rămâne tară efect și a apreciat că, indiferent

de data de la care se calculează termenul de 60 de zile în care unitatea

deținătoare trebuia să răspundă notificării, acesta a fost depășit.

Cum

apelantul-pârât nu a comunicat reclamanților notificatori, până la data

introducerii cererii de chemare în judecată, dacă mai este necesară completarea

dosarului administrativ, iar la solicitarea instanței de a comunica stadiul

soluționării notificării a arătat că acesta este complet și urmează a fi

soluționat, criticile sunt nefondate.

Modalitatea

de a se răspunde notificării adresată de persoana îndreptățită, cât și termenul

în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde notificării, sunt

imperative și nu au caracter de recomandare, astfel că lipsa răspunsului

reflectă o atitudine culpabilă a pârâtului.

A

fost respinsă ca nefondată și critica privind lipsa culpei procesuale a

pârâtului, instanța de apel apreciind că nu există niciun temei legal pentru a

înlătura aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind

legală măsura de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia

nr. 173/A din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a făcut

obiectul criticilor promovate de pârâtul Municipiul București prin Primarul

general, care a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

Criticile

recurentului-pârât au fost încadrate în drept, în motivul reglementat de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și se referă la nelegalitatea deciziei atacate, sub

aspectul momentului de la care curge termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea

obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire

și se arată că acesta are două date de referință, fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr.

10/2001).

Astfel,

se susține că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu

notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se folosească pentru

dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii notificării, iar în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, acesta curge de la data

depunerii actelor.

Cu

privire la măsurile reparatorii, în criticile formulate de recurentul-pârât

Municipiul București prin Primarul general se susține că reclamanților le

incumbă obligația de a depune dovezi, în sensul că nu le-au fost acordate

despăgubiri la momentul preluării imobilului, ceea ce în speță nu a fost

dovedit de către aceștia.

O

altă critică promovată de recurent se referă la cuantumul exagerat de mare al

cheltuielilor de judecată, acordate de instanță și se solicită reducerea

acestora, în sensul aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul

este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente.

Potrivit

art. 23 din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă până la 2 septembrie 2005

(fost art. 22) actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz,

ale calității de asociat sau de acționar al persoanei juridice, precum și, în

cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz,

înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri

necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot

fi depuse până la data soluționării notificării.

Este

de observat că, termenul de 60 de zile se poate calcula începând cu două date

de referință, fie de la data depunerii notificării, în cazul în care toate

înscrisurile necesare soluționării notificării au fost depuse, fie de la data

depunerii tuturor actelor doveditoare, termenul fiind prorogat prin acordul

tacit al părților, însă, în acest din urmă caz, numai dacă se comunică părții

interesate că documentația depusă nu este suficientă.

In

speță, instanța de apel a apreciat corect că termenul de 60 de zile are

caracter imperativ, lipsa răspunsului la notificare reprezentând o atitudine

culpabilă a persoanei deținătoare, care afectează dreptul și interesele

reclamanților, care s-au adresat instanței de judecată pentru a solicita

obligarea pârâtului la emiterea dispoziției motivate.

Ulterior

modificării art. 23 din Legea nr. 10/2001, termenul limită prevăzut de acest

text pentru depunerea actelor doveditoare și anume "data soluționării

notificării" este exclusiv aplicabil pentru faza administrativă de

soluționare a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor

ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, etapă a cărei finalizare

este marcată, conform art. 21 din același act normativ, de emiterea unei

decizii/dispoziții de către organele de conducere ale unității deținătoare a

imobilului.

In

absența unei reglementări distincte în legea specială, etapa jurisdicțională a

contestației, în cadrul căreia se realizează controlul legalității deciziei

urmează, sub aspectul probațiunii, regulile procesual civile de drept comun,

iar titularul notificării poate complini lipsa actelor doveditoare din faza

administrativă.

In

cazul dedus judecății, lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea

notificării echivalează cu refuzul restituirii acestuia, refuz ce nu poate

rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

care se consideră îndreptățit de a se adresa instanței. Acest drept este

consfințit și de art. 21 alin. (2) din Constituția României, care prevede că

nicio lege nu poate îngrădi dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime.

Potrivit

art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea căreia i s-a adresat

notificarea este obligată să o soluționeze în termen de 60 de zile de la

depunerea acestora sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza

analizei acestora, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii

pentru imobilul în litigiu. Nu există niciun temei legal pentru care, considerând

că actele depuse de persoana îndreptățită nu sunt suficiente, unitatea

respectivă să refuze „

sine die

", soluționarea notificării.

Nici motivul de recurs ce vizează nedovedirea de

către reclamanți a încasării despăgubirilor nu poate fi analizat, această critică

fiind invocată direct în recurs, fără a face obiectul examinării în calea

devolutivă de atac a apelului, fiind formulată

omisso medio

.

Critica formulată de recurentul-pârât privind

aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au

dreptul să mărească sau să micșoreze onorariilor avocaților, conform cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata că

acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat, nu este întemeiată, întrucât în apel nu a fost

solicitată reducerea acestor cheltuieli.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge recursul făcând

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 173/A din 5 noiembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2010.