ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3380/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 8 octombrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții P.A., P.G. și P.F. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primarul general solicitând obligarea acestuia să soluționeze notificarea nr. 1174 din 2 mai 2001, prin care au cerut a li se acorda despăgubiri pentru imobilul compus din teren și construcție situat în București. În motivarea acțiunii - întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 - reclamanții au arătat că sunt moștenitorii autoarei T.G.P., care a dobândit proprietatea imobilului, conform actului autentificat sub nr. 30424 din 10 iulie 1926 transcris sub nr. 8858/1926 la Tribunalul Ilfov și că acesta a fost expropriat prin Decretul nr. 266/1980 - poziția 9 din tabelul anexă la decret.

Reclamanții au precizat că deși s-au întocmit formele pentru stabilirea și plata despăgubirilor legale, pentru construcția demolată, acestea nu au fost plătite nici până în prezent. Mai arată reclamanții că, deși au notificat pârâtul Municipiul București prin Primarul general, acesta nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile. Prin sentința nr. 380 din 17 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea, a dispus obligarea pârâtului să soluționeze notificarea nr. 1174/2001, prin care să se acorde despăgubiri pentru imobilul mai sus identificat, compus din teren în suprafață de 915 mp și construcția demolată de 32,74 mp, cu plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond și-a motivat soluția potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, incidente în cauză, care stabilesc că, imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 , precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi. Alin. (2) al art.1 stipulează că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar art. 25 alin. (1) stipulează că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Tribunalul a reținut că, întrucât imobilul nu mai există în starea sub care a fost deținut cu titlu de proprietate de autoarea reclamanților, fiind afectat în întregime de detalii de sistematizare, neputând fi restituit în natură, va obliga pârâtul să emită o decizie prin care să soluționeze notificarea, în sensul de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul general, criticând soluția primei instanțe, în sensul că termenul de 60 de zile are caracter de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată, cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care acest termen a fost depășit în mod culpabil, susținând că, în speță, nu a fost dovedită atitudinea culpabilă.

Au fost aduse critici privind nelegalitatea sentinței, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată referitoare la momentul depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa unei culpe procesuale a acestuia. Prin decizia nr. 173/A din 05 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârât și l-a obligat pe acesta, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 lei către reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a apreciat că modificarea adusă art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 nu este aplicabilă în speță, deoarece la data depunerii notificării acest text de lege nu era modificat, astfel că obligația corelativă a pârâtului de a răspunde notificării s-a născut sub incidența legii vechi, fiind supusă dispozițiilor acesteia. Instanța de apel a reținut că modificarea art. 23 nu trebuie interpretată, în sensul că unitatea deținătoare a imobilului poate soluționa notificarea ce i-a fost adresată, oricând, și nu înlăuntrul termenului de 60 de zile, pentru că, altfel prevederile legale invocate ar rămâne tară efect și a apreciat că, indiferent de data de la care se calculează termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării, acesta a fost depășit.

Cum apelantul-pârât nu a comunicat reclamanților notificatori, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, dacă mai este necesară completarea dosarului administrativ, iar la solicitarea instanței de a comunica stadiul soluționării notificării a arătat că acesta este complet și urmează a fi soluționat, criticile sunt nefondate. Modalitatea de a se răspunde notificării adresată de persoana îndreptățită, cât și termenul în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde notificării, sunt imperative și nu au caracter de recomandare, astfel că lipsa răspunsului reflectă o atitudine culpabilă a pârâtului. A fost respinsă ca nefondată și critica privind lipsa culpei procesuale a pârâtului, instanța de apel apreciind că nu există niciun temei legal pentru a înlătura aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., fiind legală măsura de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Decizia nr. 173/A din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a făcut obiectul criticilor promovate de pârâtul Municipiul București prin Primarul general, care a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Criticile recurentului-pârât au fost încadrate în drept, în motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și se referă la nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul momentului de la care curge termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire și se arată că acesta are două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr. 10/2001).

Astfel, se susține că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se folosească pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, iar în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate, acesta curge de la data depunerii actelor. Cu privire la măsurile reparatorii, în criticile formulate de recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul general se susține că reclamanților le incumbă obligația de a depune dovezi, în sensul că nu le-au fost acordate despăgubiri la momentul preluării imobilului, ceea ce în speță nu a fost dovedit de către aceștia.

O altă critică promovată de recurent se referă la cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată, acordate de instanță și se solicită reducerea acestora, în sensul aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă până la 2 septembrie 2005 (fost art. 22) actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau de acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Este de observat că, termenul de 60 de zile se poate calcula începând cu două date de referință, fie de la data depunerii notificării, în cazul în care toate înscrisurile necesare soluționării notificării au fost depuse, fie de la data depunerii tuturor actelor doveditoare, termenul fiind prorogat prin acordul tacit al părților, însă, în acest din urmă caz, numai dacă se comunică părții interesate că documentația depusă nu este suficientă. In speță, instanța de apel a apreciat corect că termenul de 60 de zile are caracter imperativ, lipsa răspunsului la notificare reprezentând o atitudine culpabilă a persoanei deținătoare, care afectează dreptul și interesele reclamanților, care s-au adresat instanței de judecată pentru a solicita obligarea pârâtului la emiterea dispoziției motivate.

Ulterior modificării art. 23 din Legea nr. 10/2001, termenul limită prevăzut de acest text pentru depunerea actelor doveditoare și anume "data soluționării notificării" este exclusiv aplicabil pentru faza administrativă de soluționare a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21 din același act normativ, de emiterea unei decizii/dispoziții de către organele de conducere ale unității deținătoare a imobilului. In absența unei reglementări distincte în legea specială, etapa jurisdicțională a contestației, în cadrul căreia se realizează controlul legalității deciziei urmează, sub aspectul probațiunii, regulile procesual civile de drept comun, iar titularul notificării poate complini lipsa actelor doveditoare din faza administrativă.

In cazul dedus judecății, lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii acestuia, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit de a se adresa instanței. Acest drept este consfințit și de art. 21 alin. (2) din Constituția României, care prevede că nicio lege nu poate îngrădi dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea căreia i s-a adresat notificarea este obligată să o soluționeze în termen de 60 de zile de la depunerea acestora sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestora, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptățită nu sunt suficiente, unitatea respectivă să refuze „ sine die ", soluționarea notificării. Nici motivul de recurs ce vizează nedovedirea de către reclamanți a încasării despăgubirilor nu poate fi analizat, această critică fiind invocată direct în recurs, fără a face obiectul examinării în calea devolutivă de atac a apelului, fiind formulată omisso medio . Critica formulată de recurentul-pârât privind aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariilor avocaților, conform cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, nu este întemeiată, întrucât în apel nu a fost solicitată reducerea acestor cheltuieli.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge recursul făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 173/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2010.