ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2338/2010

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 februarie

2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamanta T.T.M. a chemat

în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General și Prefectura

Municipiului București și a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să fie

obligați să răspundă la notificarea nr. 1481 din 13 iulie 2001, formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul emiterii dispoziției prin care să i se

acorde despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, sector 4.

În motivarea cererii reclamanta arată că

imobilul în litigiu a aparținut autorului său H.G.A., a cărei unică

moștenitoare este, imobil dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 60190 din 05 decembrie 1945 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

A mai precizat că, în baza Legii nr.

10/2001 a notificat Prefectura Municipiului București în vederea obținerii

despăgubirilor bănești pentru imobilul arătat și că aceasta, la rândul său, a

trimis notificarea Primăriei Municipiului București, care nu a soluționat-o nici

până în prezent.

Față de obiectul acțiunii și temeiul de

drept indicat, respectiv prevederile Legii nr. 10/2001, Judecătoria Sectorului

4 București, prin sentința civilă nr. 2251 din 17 aprilie 2008, a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a III a civilă,

prin sentința civilă nr. 467 din 01 aprilie 2009, a admis cererea și a obligat

pârâtul să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul

expropriat, situat în București, sector 4.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că imobilul în discuție a aparținut autorului

reclamantei H.G.A., a cărei unică moștenitoare este și că imobilul a fost expropriat

și demolat, fără plata vreunei despăgubiri, în baza Decretului nr. 469/1960.

Conform adresei emisă de către Direcția

Generală de Dezvoltare Investiții și Planificare Urbană, s-a reținut că terenul

expropriat de la autorul reclamantei este afectat în totalitate de elemente de

sistematizare.

Față de situația de fapt învederată și de

împrejurarea că, până în prezent notificarea reclamantei formulată în 2001 nu a

fost soluționată de către pârâtul Municipiul București, a fost reținută

incidența dispozițiilor art. 1 pct. 2 și art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Prin apelul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primar General s-a criticat hotărârea instanței de

fond, susținându-se că este greșită, deoarece nu s-a analizat în mod corect

probatoriul administrat în cauză și s-au interpretat eronat dispozițiile art.

21-25 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Lege nr. 247/2005.

În opinia apelantului s-a arătat că,

numai unitatea deținătoare poate soluționa notificarea în condițiile art. 22

din Legea nr. 10/2001 și că instanța de judecată nu se poate subroga în

drepturile unității deținătoare.

Curtea de Apel București, secția a

III a civilă, prin decizia nr. 451/A din 30 septembrie 2009, a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General și

a obligat apelantul să plătească intimatei 1000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că, în

speță sunt incidente dispozițiile Decizie nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin care a fost admis recursul

în interesul legii și s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei

/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în

natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificare.

În motivarea deciziei Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a stabilit că “în îndeplinirea atribuției de a

verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de

acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul

are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce

retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la

prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.”

Față de aceste aspecte, în raport cu

spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Lege nr. 10/2001, atribuțiile

instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei sau dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în

natură, nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii ori dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune

ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie,

printr-o dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a

imobilului ce face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea procedurilor cu

caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau

prematur introdusă, ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un

termen rezonabil, consacrat prin art. 6, paragraful I din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care România a devenit

parte.

În același timp, în cazul când unitatea

deținătoare sau unitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă

obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură, ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea

de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de

asemenea, ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prev. de art. 297

alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator

administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

S-a mai reținut că într-un astfel de caz,

lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entități investite cu

soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2), că

nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

S-au apreciat ca neîntemeiate susținerile

apelantei privind condiționarea răspunsului de existența unei precizări a

persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține alte probe,

deoarece prin H.G. nr. 250/2007 au fost aprobate Normele Metodologice de

aplicare unitară a Normelor Metodologice nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

care nu mai prevăd o astfel de obligație în sarcina persoanei îndreptățite.

Mai mult, lipsa declarației persoanei

îndreptățite cu privire la faptul că nu mai deține alte acte doveditoare, nu

conduce la amânarea răspunsului ce trebuie dat notificării, ci, cel mult la

respingerea cererii ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar care,

invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține nelegalitatea

acesteia.

În dezvoltarea criticilor se susține în

primul rând, că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În acest sens, se arată că potrivit art.

23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, sau după caz, de la

data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Pretinde recurenta că, termenul de 60 de

zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire, are două date de referință, fie data depuneri

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a

depus o dată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze pentru

dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii notificării. În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte

doveditoare, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora.

În plus, normele metodologice fac vorbire

despre necesitatea existenței, alături de notificare și de celelalte acte, a

unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai

deține probe, precizare ce condiționează pârâtul să se pronunțe asupra

notificării.

O a doua critică a hotărârii instanței de

apel, vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., constând în faptul că, cheltuielile de judecată la care recurentul a fost

obligat sunt prea mari față de contribuția apărătorului ales.

În acest sens, arată că fundamentul

acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții, care prin

atitudinea sa procesuală, prin acțiunile concrete de determinare a acestor

cheltuieli este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.             Invocă

în susținerea acestei critici, jurisprudența instanțelor de judecată, care au

configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligația de plată a

cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă

delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acțiune în justiție, fie

neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanță de

judecată, numai pentru a valorifica un drept sau un interes legitim, inclusiv

din perspectiva procedurilor prevăzute de însăși legea procedurală pentru

atingere are rezultatului propus.

Examinând recursul prin prisma

criticilor întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța îl

reține ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu privire la primul motiv de recurs

care, teoretic, vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legi în soluționarea

unei cauze, se constată că recurentul se referă la aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.

De fapt, aspectele invocate nu se

referă la nelegalitatea hotărârii privind aplicarea greșită sau interpretarea

greșită a acestui text, ci se face o analiză a modului în care se impunea soluționarea

notificării, invocându-se aspecte de netemeinicie.

Având în vedere că, instanța de

recurs are obligația de a analiza numai criticile privind nelegalitatea

hotărârii supusă controlului judiciar, această critică se reține ca nefondată.

Referitor la critica ce vizează

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se reține

că și aceasta este nefondată.

Este adevărat că, fundamentul

acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin

atitudinea sa procesuală și acțiunile concrete este responsabilă de repararea

prejudiciului cauzat. Recurentul apreciază cuantumul cheltuielilor de judecată

la care a fost obligat față de intimata-reclamantă, prea mare față de culpa sa

în raport cu prejudiciul real creat părții adverse și că suma acordată este

stabilită arbitrar.

Conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța de judecată este obligată, atunci când părțile formulează cereri

de acordare a cheltuielilor de judecată, să facă o analiză riguroasă a

cuantumului acestora.

Conform textului enunțat, “Judecătorii

au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat

că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat.” .

Se reține că, în raport de dispozițiile

acestui text raportat la art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care

sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariilor unui avocat, cuantumul

onorariului solicitat de către intimata-reclamantă este legal, în acord cu

textele enunțate și cu criteriile stabilite.

În consecință, pentru considerentele

expuse, hotărârea recurată este legală, în afara criticilor formulate, urmând

ca recursul să fie respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatei-reclamante cheltuielile

de judecată, ocazionate în recurs, în cuantum de 1000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E CI D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 451/A

din 30 septembrie2009, a Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Obligă recurentul-pârât la 1000 lei

cheltuieli de judecată către reclamanta T.T.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi,

19 aprilie 2010.