ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4058/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 3 București la 11 februarie 2008, reclamantul F.N. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, solicitând să se constate preluarea abuzivă de către stat a imobilului situat în București, , sector 3, calitatea sa de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și să fie obligată pârâta la emiterea unei dispoziții în acest sens. Prin sentința civilă nr. 5889 din 9 iunie 2008, Judecătoria sectorului 3 București, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că solicitarea reclamantului de a fi obligată pârâta la emiterea unei dispoziții de acordare a despăgubirilor pentru imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 constituind capătul de cerere principal, primele două capete de cerere fiind accesorii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a III-a civilă a Tribunalului București. La 5 noiembrie 2008, reclamantul a formulat o cerere modificatoare, prin care a arătat să se judece în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și a precizat cel de-al treilea capăt de cerere, în sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilul menționat. Prin sentința civilă nr. 364 din 13 martie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea reclamantului, a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului situat în București, sector 3 și a obligat pârâtul să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului pentru terenul în suprafață de 220 mp, situat la adresa menționată, și pentru construcția demolată, astfel cum a fost descrisă prin procesul verbal nr. 30093 din 6 februarie 1941, emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că potrivit art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind dovedit faptul că autorii săi, R.M. și R.N. au deținut dreptul de proprietate asupra imobilului teren și construcție, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8980 din 29 martie 1994 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. De asemenea, prima instanță a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, în temeiul căruia s-a emis decizia nr. 353/1953, ulterior fiind demolat conform Decretului de expropriere-demolare nr. 130/1989.

S-a concluzionat că preluarea imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 224/1951, deci în mod abuziv, iar cât privește aspectul nesoluționării notificării de către pârâtă, s-a reținut că s-a depășit termenul imperativ de 60 de zile în care trebuia să se emită decizie/dispoziție motivată conform Legii nr. 10/2001. S-a considerat că, având în vedere dispozițiile deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit în mod expres competența instanței de a soluționa pe fond nu numai contestația împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 26 raportat la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, deoarece construcția a fost demolată în anul 1989, iar terenul este afectat în prezent de un bloc de locuințe, așa cum rezultă din planurile cadastrale depuse la dosar. Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru interpretarea eronată a dispozițiilor art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 244/2005, în sensul că notificarea putea fi analizată numai pe cale administrativă și anume: după emiterea unei decizii/dispoziții motivate, reclamantul s-ar fi putut adresa instanței de judecată.

În apel, reclamantul intimat F.N. a invocat prin întâmpinare excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București în declararea căii de atac. La termenul la care s-a soluționat cauza în apel, intimatul reclamant, prin apărător, a precizat că renunță la această excepție, solicitând judecarea cauzei în fond. Prin decizia civilă nr. 600/2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei, reținând că lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție, în condițiile unei lacune a Legii 10/2001 în acest domeniu, potrivit dispozițiilor art. 21 din Constituția României, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 23.1 din H.G. nr. 498/2003, neobservând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. S-a susținut, astfel, că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.

Însă, în cazul în care, odată cu notificarea, nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv ar curge de la depunerea acestora. S-a învederat că, mai mult, Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003) condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații expuse în sensul că nu mai există alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. Pe fondul litigiului, s-a criticat decizia recurată pentru reținerea eronată a incidenței art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 224/1951, fiind preluat de stat în baza unei hotărâri judecătorești ce nu a fost anulată.

S-a mai susținut că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul expropriat, astfel că, instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicabile art. 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora restituirea prin echivalent este condiționată de restituirea sumei reprezentând valoarea despăgubirii actualizată cu coeficientul stabilit potrivit legislației în vigoare. Intimatul reclamant F.N. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate de pârâtul recurent, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed: Instanța de apel a reținut corect că lipsa răspunsului entității notificate într-un interval de timp mult mai mare decât cel prevăzut de art. 27 din Legea nr. 10/2001 de la data formulării notificării de către reclamantul F.N., echivalentă cu un refuz al acesteia de a stabili măsurile reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite, în condițiile legii. Pe cale de consecință, lipsa răspunsului pârâtului, datorat conduitei culpabile a acestuia, deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție pentru valorificarea drepturilor sale recunoscute, de Legea nr. 10/2001.

În acest context, instanța de apel a procedat legal, aplicând dispozițiile art. 21 din Constituția României, ale art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ținând seama și de Decizia Nr. XX din 19 martie 2007 de recurs în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Deși reclamantul a invocat împrejurarea că persoana îndreptățită nu ar fi depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze în dovedirea acesteia, încercând astfel să susțină că nesoluționarea cererii reclamantei nu i-ar fi imposibilă și că termenul de 60 de zile va începe să curgă numai după depunerea tuturor probelor, nu a dovedit că ar fi solicitat notificatorului F.N.

să completeze dosarul administrativ. Celelalte critici formulate prin motivele de recurs vizând greșita reținere a preluării abuzive a imobilului și neaplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 10/2001, care condiționează restituirea în echivalent de restituirea despăgubirii actualizate primite pentru bunul expropriat nu vor fi analizate, întrucât nu au făcut obiectul motivelor de apel, fiind invocate pentru prima dată în calea de atac a recursului. Se va constata că aceste critici nu pot fi examinate întrucât s-ar încălca principiul omisso medio. Pentru toate aceste considerente se va constata că recursul este nefondat și urmează a fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 600 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatul F.N. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2010.