ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7255/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7255/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 126/A din 20 martie 2012, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a

admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC T.N.S. SRL împotriva sentinței

civile nr. 1477 din 07 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București .

A schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea, a modificat parțial

dispoziția din 07 iunie 2010 a Primăriei Municipiului București și a

obligat-o pe aceasta să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor propunerea de măsuri reparatorii, cât și întreaga documentație

conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 02 iulie 2010, reclamanta SC T.N.S. SRL a chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Ministerul

Finanțelor Publice pentru a fi obligați aceștia să-i acorde despăgubiri

bănești reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 2,

preluat în mod abuziv de către Statul Român și care nu poate fi restituit în

natură, astfel cum rezultă din dispoziția din 07 iunie 2010 a Primăriei

Municipiului București.

La termenul din 02

martie 2011, reclamanta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sens în care, în raport de acest pârât,

menține temeiurile de drept constând în dispozițiile art. 998-999 și 1073 și urm.

C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin sentința civilă

nr. 1477 din 07 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român ca neîntemeiată și

a respins și acțiunea precizată de reclamantă, în contradictoriu cu același pârât,

ca nefondată, în considerarea următoarelor motive:

Excepția lipsei calității

procesuale pasive este neîntemeiată, având în vedere că pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost chemat în judecată cu privire la o cerere

referitoare la plata contravalorii imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 998-999

C. civ.

În consecință, față de

temeiurile de drept invocate, calitatea procesuală pasivă își găsește justificarea

în dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în discuție nefiind aplicabilă

procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a constatat că prin dispoziția din 07 iunie 2010 s-a luat act de sentința civilă

nr. 477/2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă

și irevocabilă, și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent - prin

această sentință a fost anulată dispoziția din 21 mai 2007 și s-a constatat că beneficiar

al măsurilor reparatorii este reclamanta, dar a fost respinsă cererea de compensare

cu un alt teren.

Având în vedere această

hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat, cât și faptul

că prin prezenta acțiune se solicită despăgubiri bănești, tribunalul a reținut că

toate apărările referitoare la posibilitatea compensării cu un alt teren sunt nerelevante.

Totodată, tribunalul a

constatat că cererea este susținută, în principal, pe

lipsa de eficiență a procedurii

prevăzute de Legea nr. 247/2005, ceea ce ar face ca măsurile reparatorii prevăzute

să fie iluzorii și nu efective.

Or, acest argument nu

mai poate fi primit, deoarece prin listarea Fondului Proprietatea, posibilitatea

valorificării acțiunilor acordate în procedura Legii nr. 247/2005 devine efectivă.

De altfel, considerentul principal avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în nenumăratele decizii pronunțate a fost tocmai acela al nelistării Fondului

Proprietatea. Or, acest impediment a fost depășit, problemele rămase vizând, în

principal, lipsa de personal, cât și lipsa unor termene clare de soluționare a dosarelor.

Aceste aspecte vizează

doar problema soluționării într-un termen rezonabil a dosarelor de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților. Or, pentru o astfel de situație există mijloace juridice interne

care permit scurtarea acestor termen prin formularea în fața instanței de contencios

administrativ a unor cereri similare celor care au fost avute în vedere de Înalta

Curte de Casație și Justiție atunci când a pronunțat deciziile nr. 19/2006 și nr.

20/2007. Cu alte cuvinte, remediul juridic nu este acela al acordării direct de

despăgubiri bănești, ci acela al soluționării pe fond a dosarele aflate în procedura

prevăzută de Legea nr. 247/2005, de către instanțele competente.

Pe de altă parte, la acest

moment este prematur a se discuta în ce măsură Fondul Proprietatea poate acoperi

toate despăgubirile care trebuie plătite.

Prejudiciul cauzat nu

poate fi raportat la lipsa de folosință a bunului, deoarece acesta nu poate fi restituit

în natură, ci doar la eficiența sau nu a procedurii care include și rapiditatea

cu care se soluționează potrivit Legii nr. 247/2005. Or, în dosar nu există dovezi

cu privire la stadiul acestei proceduri, dacă dosarul a fost înaintat comisiei centrale

și dacă au fost făcute demersuri în vederea urgentării acesteia.

De asemenea, solicitarea

acordării contravalorii imobilului nu poate fi susținută nici pe argumentul că au

trecut 8 ani de la formularea notificării, în cazul unei astfel de tergiversări

existența unui prejudiciu material putând consta în diferența de valoare dintre

momentul notificării și cel al soluționării definitive a procedurii Legii nr. 247/2005,

dar față de anul 2001 evoluția pieței imobiliare a fost una absolut pozitivă.

Cu privire la apelul declarat

de reclamantă s-au reținut următoarele:

Prin dispoziția din

07 iunie 2010 Municipiul București, prin Primarul General, a luat act de conținutul

sentinței civile nr. 477 din 10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 40608/3/2007, rămasă definitivă și irevocabilă,

care a anulat dispoziția din 21 mai 2007, în sensul că a constatat că beneficiar

al măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în București, sector 2, compus din

teren în suprafață de 1.600 m.p. și construcții demolate în suprafață construită

desfășurată de 430,79 m.p., imposibil de restituit în natură, este SC T.N.S.

SRL.

Totodată, s-a luat act

că prin aceeași sentință s-a respins cererea privind atribuirea în compensare a

terenului în suprafață de 1.521 m.p., situat în București, sector 3, ca neîntemeiată.

S-a dispus ca dispoziția să fie comunicată instituției Prefectului Municipiului

București și Primăriei Sectorului 2 București.

Deși prezenta acțiune

și raportul juridic dedus judecății se leagă de dispoziția din 07 iunie 2010 emisă

de Primarul General al Municipiului București, chemat în judecată în calitate de

pârât, judecătorul primei instanței nu s-a pronunțat în raport de acesta și nici

nu a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei față de el.

Cum just pretinde apelanta,

în temeiul art. 26 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

Municipiul București devine debitor al unei obligații principale, care constă în

acordarea de măsuri compensatorii și al unei obligații subsidiare constând în obligația

de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii.

Cum, în speță, asupra

neacordării de măsuri compensatorii, justiția s-a pronunțat deja prin sentința civilă

nr. 477 din 10 martie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, intrată

în puterea lucrului judecat, Municipiului București nu-i rămăsese decât obligația

de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv sub formă

de despăgubiri.

Aceste despăgubiri nu

se pot acorda decât în condițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv. Aceasta întrucât Statul Român, în aplicarea tezei a III-a a art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform

cu care statele pot reglementa folosința bunurilor conform interesului general și

a limita în acest mod exercițiul dreptului de proprietate, a înțeles să stabilească

anumite modalități și proceduri de acordare și plată a măsurilor reparatorii pentru

imobilele preluate în mod abuziv, ce nu pot fi restituite în natură.

Conform art. 16 alin.

(2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare are obligația nu

numai de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci și de a înainta

aceste propuneri cu întreaga documentație aferentă, Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor în vederea demarării procedurii de acordare și plată a acestora.

Cum just a reținut reclamanta

în primul motiv de apel, prin dispoziția sus-citată, Primarul General al Municipiului

București nu a dispus și înaintarea dispoziției Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, motiv pentru care apelul a fost admis și sentința a fost schimbată

în acest sens.

Celelalte motive de apel

s-au reținut a fi neîntemeiate.

Acestea vizează neobligarea

Statului Român la plata contravalorii de piață a imobilului în temeiul dispozițiilor

de drept comun a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar

și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în condițiile în care s-a constatat,

inclusiv prin hotărârea pilot Atanasiu și alții contra României, că procedurile

instituite prin Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 sunt ineficiente.

Referitor la această problemă

juridică, Curtea a constatat că prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a statuat în interesul legii și cu putere obligatorie

pentru toate instanțele în sensul că: 1. În acțiunile întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea

statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod

abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acțiunile în acordarea

de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție,

sunt inadmisibile.

În considerentele deciziei

s-a reținut că acțiunile directe îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate

pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. și ale art. 1 din primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu

pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Raționamentul este identic

cu cel expus de Înalta Curte în decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, publicată în

M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009.

Prin această ultimă decizie

a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se analizează

posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri

în alte condiții și altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Este astfel evidentă similitudinea

problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii

solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată

s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se

poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul

comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru

împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției.

Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă,

administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor

important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care

are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie,

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării,

cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect

trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de

acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză

Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența

sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate

în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea

de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus

la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un

termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat

că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea,

instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se

poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

din moment ce Statul Român a fost obligat ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza

de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat

că și în hotărârea-pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului a reamintit că „statului

pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate

să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile

de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță

a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate

de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie

un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități

interne” (parag. 233).

De altfel, chiar dacă,

în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre

judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul

la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul Convenției,

garanțiile oferite de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție trebuie

să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel

stabilite.

Or, mecanismul eficient

de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din primul

Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai

stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil

a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Tratatele și celelalte

acte normative ale Uniunii Europene, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului au într-adevăr prioritate în aplicare, în raport de dreptul intern, însă,

strict limitat la domeniile sale de reglementare.

Or, restituirea imobilelor

preluate în mod abuziv sau acordarea de măsuri reparatorii pentru acestea nu intră

în sfera de reglementare a instituțiilor europene pentru a putea deveni incident

în cauză dreptul comunitar.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta SC T.N.S. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:

atribuțiile puterii judecătorești – motiv prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ.

Instanța de apel

nu putea să modifice dispoziția din 07 iunie 2012 deoarece acest lucru nu face parte

din obiectul dedus judecății, Primăria Municipiului București nu este parte în proces,

nu a fost citată în apel și nu poate fi obligată să modifice un act administrativ,

respectiv o dispoziție de primar, fără a i se respecta dreptul de a se apăra prevăzut

de Constituția României art. 24 alin. (1).

Instanța de judecata nu

poate sa modifice unilateral un act administrativ deoarece încalcă principiul separației

puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4). din Constituția României.

Parte pârâtă în proces

este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obiectul este reprezentat

de obligarea acestuia la despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilului

preluat în mod abuziv – ce nu poate fi restituit în natură potrivit dispoziției

din 07 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului București, iar temeiul este reprezentat

de dreptul european, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și practica europeană similară cu cazul dedus judecății,

raportat la dreptul intern – dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.

ceea ce nu s-a cerut – motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Obiectul cererii de chemare

în judecată este cel mai sus menționat, necerându-se modificarea unei dispoziții

emisă de primar.

Principiul disponibilității

este consacrat în dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care prevede că,

în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecății.

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia – motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.

Dispoziția din 07

iunie 2010 emisă de Primăria Municipiului București reprezintă punerea în executare

a sentinței civile nr. 477/2008, prin care s-a recunoscut calitatea de persoană

îndreptățită la revendicare, respingându-se compensarea imobiliară.

Acest act administrativ

emis în baza Legii nr. 10/2001 are termene stricte de contestare, respectiv putea

fi atacat în 30 de zile de la intrarea lui în posesia reclamantului, fapt ce nu

s-a întâmplat, neexistând motive pentru a fi contestat.

Instanța de judecata a

interpretat greșit acest act administrativ și a dispus modificarea lui, fără ca

părțile să o ceară.

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii – motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare

în judecată, astfel cum a fost formulată și modificată, s-a solicitat obligarea

pârâtei să acorde despăgubiri bănești, respectiv contravaloarea imobilului preluat

în mod abuziv de către Statul Român situat în București, sector 2, și care nu mai

poate fi restituit, conform dispoziției din 07 iunie 2010.

Acțiunea a fost întemeiată

pe dreptul european, respectiv pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, precum și practica Curții Europene arătată în motivarea

acțiunii, ce constituie izvor de drept.

Față de temeiul juridic

al acțiunii, instanța de judecata nu a motivat respingerea acțiunii formulate, făcând

simple afirmații despre Legea nr. 247/2005, care nu reprezintă temeiul juridic al

acțiunii.

Instanța de fond și de

apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. unde se stabilește

că instanțele judecătorești trebuie sa se pronunțe în limita a ceea ce i s-a cerut

- ori în speță instanța nu s-a pronunțat pe obiectul dedus judecații față de

temeiul acțiunii.

În cuprinsul dispoziției

emise în executarea hotărârii judecătorești nu se menționează obligativitatea continuării

procedurii pe Legea nr. 247/2005, respectiv trimiterea dosarului pentru acordarea

de despăgubiri la Fondul Proprietatea.

Atâta timp cât prin dispoziție

s-au stabilit calitatea de persoană îndreptățită, cât și condițiile legate de dovedire

a dreptului de proprietate și de preluare a bunului de către stat, pârâta devine

debitor al unei obligații principale care constă în acordarea de măsuri compensatorii

și a uneia subsidiare, constând în obligația de a propune acordarea de despăgubiri

în condițiile legii.

Art. 26 din lege prevede

o obligație alternativă, astfel că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 1026

și urm. C. civ., creditorul având opțiunea de a alege, a îndeplini oricare din aceste

obligații până la scadență.

După împlinirea termenului

de scadență, pârâtul pierde această facultate, creditorul obligației putând

cere executarea pentru oricare dintre acestea, respectiv compensare sau despăgubiri

bănești.

Instanța de apel a considerat

în mod greșit că se aplică Legea nr. 247/2005, deși reclamanta și-a stabilit

atât cadrul procesual cât și temeiul juridic.

Se încalcă prevederile

art. 21 alin. (4) din Constituția României unde se menționează că „Jurisdicțiile

speciale administrative sunt facultative și gratuite”, iar în art. 20 alin. (2)

se prevede că „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne,

au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția

sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Legea nr. 247/2005 este

o procedură administrativă și nu este obligatorie, fiind ineficientă, așa cu a stabilit

și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toate deciziile pronunțate împotriva

Statului Român.

Instanța de apel încalcă

și prevederile Constituționale prevăzute de art. 44 alin. (1), (2), (3) și (6) sub

titlul „Dreptul de proprietate privată”, unde se menționează următoarele:

„(1) Dreptul de proprietate,

precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor

drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită

în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi

dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate

din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la

care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin

lege organică, precum și prin moștenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat

decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă

și prealabilă despăgubire. (6) Despăgubirile prevăzute în alin. (3) și (5) se stabilesc

de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.”

În speță, Statul Român

a preluat abuziv acest teren, nu a acordat nici o despăgubire, iar instanța de judecată,

ignorând obiectul cererii de chemare în judecată, îi trimite la o procedură administrativă

ce este facultativă și care este suspendată pentru 6 luni.

Având în vedere că există

contradicție vădită între legislația europeană, respectiv art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și cea națională, au formulat

acesta acțiune pe dreptul european, găsind și un echivalent în dreptul romanesc,

respectiv art. 998-999 C. civ., conform dreptului european.

Un alt argument în favoarea

acordării de despăgubiri bănești direct de instanța de judecată este cel decurgând

din deciziile pronunțate Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului împotriva Statului

Roman, în cazurile Radu vs. România, Tovaru vs. România, Erbiceanu vs. România,

Funcke vs. România, în care s-a constatat că Fondul Proprietatea este nefuncțional,

astfel că acordarea de măsuri obligatorii prin echivalent în condițiile legii speciale

nu reprezintă o reparare obiectivă a prejudiciului cauzat ca urmare a preluării

imobilului de către stat.

Mai mult decât atât, în

hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții contra României pronunțata la 12 octombrie

2010 se menționează de către Curte că Fondul Proprietatea nu funcționează ca un

mecanism eficient de acordare a despăgubirilor, sistemul înființat de Statul Român

prezintă deficiente majore atât la nivel legislativ, judiciar, cât și administrativ

și bugetar. Absența unor termene clare și precise de soluționare a dosarelor

a reprezentat un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire ce a fost

identificat de către Curte în hotărârea Faimblat. În mod special, Curtea a constatat

că părților interesate nu le era oferită nicio garanție în ceea ce privește

durata sau rezultatul procedurii în fata Comisiei Centrale. Ea a observat în plus

că Fondul Proprietatea nu funcționează într-o manieră care să permită acordarea

efectivă a unei despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparație care aleseseră

să primească acțiuni.

În același sens sunt

hotărârea Curții din 15 iulie 1964 Costea și ENEL vs. Statul Italian, precum și

hotărârile din 28 iulie 1977 și din 18 mai 1989 cauze împotriva Statul Italian și

Regatului Unit.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă,

reclamanții dispun de un „bun actual” care aparține sferei de protecție a art. 1

din primul Protocol adițional la Convenție, iar în jurisprudența instanței de contencios

european, atât tergiversarea soluționării notificării, în procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, cât și sistemul reparator prevăzut de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 au fost analizate ca încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și

art. 6 din Convenție.

Principiul integrării

dreptului comunitar în sistemele de drept ale statelor membre a fost consacrat prin

două cunoscute hotărâri ale Curții Europene de Justiție, respectiv Hotărârea Van

Gend din 05 februarie 1963 și hotărârea Costa din 15 iulie 1964.

Principiul integrării

este consacrat implicit și de art. 249 din Tratatul de istituie a Comunității Europene,

care stabilește că regulamentul este direct aplicabil în oricare stat membru, și

de art. 224 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede că hotărârile

Curții Europene de Justiție au forță executorie pe teritoriul statelor membre.

Consecințele aplicării

principiului integrării dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre

sunt două: aplicabilitatea directă a dreptului comunitar și invocabilitatea

normelor dreptului comunitar de către particularii din statele membre. Invocabilitatea

dreptului comunitar de către particulari - înseamnă că aceștia se pot prevala de

normele dreptului comunitar în fața instanțelor naționale, pentru apărarea drepturilor

conferite de acestea și pentru a fi declarate inaplicabile actele naționale contrare

dreptului comunitar.

Invocabilitatea dreptului

comunitar în fața instanțelor naționale duce la două consecințe, respectiv efectul

direct al normelor comunitare și interpretarea conformă.

Așadar, judecătorul național

este obligat să aplice normele Uniunii Europene în mod direct, dacă normele interne

contravin normelor europene, fără a solicita sau aștepta eliminarea normelor interne

pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

atribuțiilor puterii judecătorești, din perspectiva primului motiv de recurs – încadrat

în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se poate discuta în ipotezele în

care instanța îndeplinește o atribuție care nu îi este conferită legal sau care

revine unei alte puteri în stat.

Acest motiv nu poate fi

reținut în cauză în condițiile în care art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede

în competența instanței de judecată controlul asupra deciziei sau, după caz, dispoziției

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură , la

cererea persoanei care se pretinde îndreptățită .

În susținerea acestui

motiv se face dealtfel referire la aspecte ce țin de depășirea limitelor de sesizare

a instanței – critică ce susține cel de-al doilea motiv de recurs invocat.

2.

Cel de-al doilea motiv

de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este fondat.

Potrivit art. 129

alin. final C. proc. civ., instanța de judecată este ținută să se pronunțe în limitele

în care a fost sesizată, iar depășirea obiectului cererii atrage acest motiv de

recurs.

Față de cadrul procesual

al cauzei, astfel cum a fost precizat de către reclamantă, atât în fața primei instanțe,

cât și a celor de control judiciar, cererea de chemare în judecată nu a vizat cenzurarea

dispoziției emisă în aplicarea

Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, modul

de dispunere al instanței de apel atrage incidența art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., Înalta Curte urmând să dispună în consecință.

recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea

cestuia rezultând că ceea ce se impută, de fapt, este depășirea limitelor de judecată

– aspect analizat mai sus.

ca fiind fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod corect instanța

de apel a făcut trimitere la dispozițiile Legii nr. 247/2005, neinvocată în susținerea

acțiunii, atât timp cât analiza cauzei, astfel cum a fost formulată și precizată,

nu se poate face decât în lumina deciziei în interesul legii nr. 27/2011 - obligatorie

pentru instanțe, așa cum prevede art. 330

7

alin. (3) C. proc. civ.

Prin această decizie,

ale cărei considerente au fost redate în motivarea hotărârii de apel, s-a unificat

practica judiciară în ceea ce privește acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care

se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct

împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1

din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție – decizie prin

care statuat în sensul că nu se pot formula astfel de acțiuni și a cărei incidență

în speță a fost reținută în mod corect față de cadrul procesual al cauzei.

Ceea ce se solicită de

fapt de către recurentă, prin dezvoltarea motivului de recurs, este rediscutarea

aspectelor dezlegate prin decizia în interesul legii - din perspectiva dreptului

comun, a caracterului facultativ al Legii nr. 247/2005 (lege reținută specială în

aplicarea principiului specialia generalibus derogant – cu efectele aferente) și

a art. 1 din primul Protocol adițional al Convenția Europeană - cu jurisprudența

Curții Europene aferentă, inclusiv a concordanței cu dreptul național, cerere de

depășește limitele de control conferite instanței de recurs.

Dispozițiile din Constituție,

pretins a fi încălcate, pe lângă faptul că nu au fost invocate drept temei – astfel

cum acesta a fost subliniat de reclamanta-recurentă, pun în discuție aceleași efecte

ale principiului susmenționat, în soluționarea raportului dintre dreptul comun și

legea specială – aspect asupra cărora s-a statuat prin deciziile în interesul legii

nr. 33/1998 și nr. 27/2011, astfel cum s-a detaliat prin decizia de apel.

În susținerea recursului

se face totodată o greșită interpretare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001

în justificarea formulării acțiunii.

Titlul de despăgubire

al reclamantei-recurente este reprezentat de dispoziția din 07 iunie 2010 emisă

de Primarul Municipiului București în executarea sentinței civile nr. 477 din

10 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, după cum se face referire în

conținutul acesteia – decizie necontestată de către reclamanta-recurentă, după cum

se susține în recurs.

Prin această sentință

s-a anulat dispoziția din 21 mai 2007 emisă de Primarul Municipiului București,

în sensul că s-a constatat că beneficiar al măsurilor reparatorii este SC

T.N.S. SRL. Hotărârea a fost pronunțată la cererea reclamanților persoane fizice

care au susținut că nu mai au calitatea de proprietar în urma vânzării drepturilor

litigioase către SC T.N.S. SRL – critică apreciată ca întemeiată de tribunal. Prin

decizia anterioară se propusese acordarea de măsuri reparatorii în echivalent către

persoanele fizice respective, dispunându-se comunicarea acesteia Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de pe lângă Cancelaria Primului

Ministru – instituție abilitată prin procedură instituită prin Legea nr. 247/2005.

Pentru a se justifica

prevalența blocului convențional se face referire la dispoziții ale dreptului

comunitar, inclusiv la jurisprudența Curții Europene de Justiție, deși relevante

și suficiente sub acest aspect sunt dispozițiile din Constituția României referitoare

la tratatele și acordurile internaționale la care România este membru semnatar –

art. 20. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei

că nu este incident în cauză dreptul comunitar, fără ca prin recurs să se formuleze

critici de nelegalitate asupra acestei statuări, așa cum impune art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ.

În consecință, în considerarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., singurul apreciat

ca fiind întemeiat, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. și să admită recursul. Urmare, se va modifica decizia de apel

în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței

civile nr. 1477 din 07 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta SC T.N.S. SRL împotriva deciziei nr. 126/A din 20 martie 2012 a Curții

de Apel București, secția IV-a civilă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

civile nr. 1477 din 07 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2012.