ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6222/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6222/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 25 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului București,

reclamantul T.N.

a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, anularea

dispoziției din 02 februarie 2004 emisă de pârât cu privire la restituirea imobilului

din București, sector 6.

La primul termen de judecată, reclamantul

a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a Ministerului Finanțelor

Publice, pentru situația în care terenul nu se va putea restitui în natură, solicitând

acordarea de despăgubiri bănești.

Prin sentința civilă nr. 801 din 29 septembrie

2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins contestația îndreptată împotriva Primarului General

al Municipiului București, ca nefondată, și a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, reținând că, din actele dosarului rezultă

că soții T. au avut doar posesia terenului, iar nu și proprietatea.

Prin decizia civilă nr. 1241 A din 29 iunie

2005, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă,

a respins apelul reclamanților pentru aceleași

considerente conform cărora apelanții nu sunt persoane îndreptățite, întrucât nu

au dovedit proprietatea asupra terenului, ci au fost simpli posesori.

Pin decizia civilă nr. 5538 din 06 iunie

2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală,

a admis recursul

reclamanților, a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunal, reținând că aceștia au făcut dovada calității de persoane îndreptățite

la restituire, iar instanțele nu s-au pronunțat pe fondul pretențiilor solicitate.

Instanța supremă a reținut, în esență, că, în aplicarea art. 23 din Legea nr. 10/2001,

înscrisul intitulat „chitanță”, deși nu se încadrează în categoria înscrisurilor

autentice necesare, potrivit dreptului comun, pentru dovedirea dreptului de proprietate

imobiliară, el constituie, potrivit dispozițiilor legii speciale și ale art. 1197

C. civ., un început de dovadă scrisă care face dovada dreptului pretins. Coroborând

acest fapt cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, față de faptul că exproprierea

s-a făcut pe numele soților T., s-a constatat că pretențiile acestora sunt întemeiate

și că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform

art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

În rejudecare, prin sentința civilă

nr. 1091 din 14 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

contestația față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și a respins contestația față de

Municipiul București, prin Primar General, ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

fond a reținut că, urmare a notificării adresate pârâtului Municipiul București,

prin Primar General, prin care solicitau restituirea în natură a terenului în suprafață

de 308 m.p., situat în București, sector 6, s-a emis dispoziția din 02

februarie 2004, prin care s-a respins solicitarea reclamanților, cu motivarea că

aceștia nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.

În cererea de chemare în judecată reclamanții

afirmă că au fost posesorii terenului pe care l-au folosit netulburați continuu,

neîntrerupt, din adresa emisă de către pârât în 28 februarie 1996, rezultând că

imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 254/1973,

pe acest teren fiind construit un bloc de locuințe cu amenajările aferente.

Din conținutul notificării transmise pârâtei

rezultă că reclamanții au solicitat restituirea terenului în natură prin atribuirea

unei alte suprafețe în intravilanul Municipiului București, depunând în dovedirea

dreptului de proprietate „chitanța” din data de 17 septembrie 1956.

În ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice, s-a constatat că

decizia contestată nu a fost emisă de către acest pârât, instanța admițând excepția

lipsei calității procesuale pasive.

În ce privește fondul cauzei, ținând cont

de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., de dezlegarea unor probleme de drept de

către instanța de casare, referitoare la faptul că reclamanții au dovedit calitatea

de foști proprietari ai terenului prin înscrisul sub semnătură privată ce îi califică

drept persoane îndreptățite la măsurile reparatorii impuse de Legea nr. 10/2001,

Tribunalul a apreciat cererea reclamanților ca nefondată, obiectul notificării adresate

pârâtului fiind constituit din atribuirea unei suprafețe de teren în intravilanul

Municipiului București, din relațiile comunicate de către pârât instanței rezultând

că nu există astfel de suprafețe de teren ce pot face obiectul atribuirii către

foștii proprietari deposedați de teren.

Prin decizia civilă nr. 520 din 27 octombrie

2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul reclamanților; a schimbat

în parte sentința; a admis contestația în contradictoriu cu Municipiul București

și a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în valoare

de 267.425 euro, echivalent în RON, în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005.

Prin decizia civilă nr. 2976 din 13 mai

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție

a

admis recursurile declarate de reclamanții T.N. și T.T. și de pârâtul Municipiul

București, împotriva deciziei sus-menționate, a casat decizia și a trimis cauza

spre rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

supremă a reținut, în esență, că aspectul privind calitatea de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii a reclamanților nu mai poate fi pus în discuție, fiind stabilit

prin decizia nr. 5538/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; că terenul expropriat

nu poate fi restituit în natură, întrucât, pe de o parte, scopul exproprierii a

fost realizat, iar pe de altă parte, pârâtul Municipiul București nu deține teren

disponibil pentru a fi oferit în compensare, reclamanții fiind îndreptățiți la măsuri

reparatorii; că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 31 din Legea nr.

10/2001 și, deci, nici ale art. 2 din Legea nr. 302/2009, astfel încât nu se poate

reține că A.V.A.S. ar dobândi calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice și că referitor la critica potrivit căreia Statul Român are calitate procesuală

pasivă, aceasta nu este primită și analizată, față de faptul că a fost formulată

după termenul legal de motivare a recursului, nu este o chestiune de ordine publică

și în plus Statul Român nu are calitatea de parte în raportul juridic dedus judecății.

Înalta Curte a mai reținut că în cauză

nu sunt incidente dispozițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

dispoziția contestată fiind emisă anterior intrării în vigoare a acestei legi, sens

în care s-a pronunța decizia în interesul legii nr. 52/2007, revenind instanței

de judecată competența, conform și deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, să stabilească întinderea despăgubirilor

cuvenite.

Înalta Curte a constatat că despăgubirile

au fost greșit stabilite de instanța de apel, anume, cu încălcarea art. 11

alin. (6) din Legea nr. 10/2001, impunându-se efectuarea unei noi expertize, necesitate

care a atras casarea deciziei cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

În rejudecarea apelului au fost administrate

înscrisuri și expertiză de evaluare a terenului.

Prin decizia civilă nr. 751/A din 27 septembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul; a schimbat în parte sentința;

a admis contestația formulată în contradictoriu cu Municipiul București; a anulat

dispoziția din 02 februarie 2004 emisă de Primăria Municipiului București și a stabilit

dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în valoare de 393.377

RON, măsuri reparatorii care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, cuvenite pentru terenul de 308 m.p. situat în București, sector 6;

a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a constatat că nu este posibilă restituirea în natură a terenului expropriat

de la reclamanți, pe vechiul amplasament, întrucât, astfel cum rezultă din actele

dosarului, acesta este ocupat de bloc de locuințe și amenajările aferente, sens

în care există adresa Primăriei Municipiului București, expertizele efectuate în

cauză în judecata apelului în al doilea ciclu procesual și în rejudecarea apelului

în acest al treilea ciclu procesual, care confirmă acest lucru.

Așadar, în condițiile art. 11 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, reclamanților li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

În ce privește solicitarea reclamanților,

de a li se atribui în compensare un alt teren similar, de către Municipiul București,

instanța de apel a constatat că în cauză nu a putut fi identificat în patrimoniul

pârâtului Municipiul București un teren liber, care să poată face obiectul atribuirii

în proprietate către reclamanți, ca măsură compensatorie, motiv pentru care o asemenea

solicitare nu poate fi primită.

Față de dispozițiile Legii nr. 10/2001

și ale Legii nr. 247/2005, având în vedere faptul că dispoziția atacată în prezenta

cauză a fost emisă anterior Legii nr. 247/2005, astfel că este vizată de decizia

nr. 52/2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, instanța de apel a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților

în conformitate cu art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, anume, în raport de

valoarea de piață a imobilului la data soluționării notificării, stabilită conform

standardelor internaționale de evaluare. De altfel, aceasta a constituit și rațiunea

casării cu trimitere dispusă prin decizia de casare nr. 2976/2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, aceasta fiind singura critică admisă care a condus

la soluția de casare.

Instanța de apel a avut în vedere în acest

sens concluziile raportului de expertiză refăcut întocmit de expert C.M., conform

căruia terenul în discuție are o valoare de piață actuală de 399.377 RON, cu luarea

în calcul a elementelor actuale de influențare a prețului de piață al terenului.

Astfel, expertul a calculat valoarea de

piață a terenului în două variante, anume, cu luarea în calcul a situației de la

data exproprierii, când terenul nu beneficia de utilități, și separat, cu luarea

în calcul a situației actuale, când zona în care este amplasat terenul beneficiază

de utilități.

S-a mai făcut, totodată, evaluarea la două

momente diferite, anume, momentul emiterii dispoziției contestate în prezenta cauză

02 februarie 2004 și momentul actual.

Instanța de apel a apreciat că, în contextul

art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, prin sintagma „la momentul soluționării

notificării” - ca moment la care se stabilește valoarea de piață a imobilului -

trebuie să se înțeleagă momentul derulării prezentei cauze, când instanța, soluționând

contestația împotriva dispoziției prin care s-a respins notificarea, soluționează

ea însăși notificarea pe fondul ei.

Instanța de apel a apreciat că nu poate

fi avută în vedere valoarea la momentul emiterii dispoziției care face obiectul

prezentei cauze, întrucât această dispoziție, conținând o soluție de respingere

a notificării, urmează a fi anulată de instanță, conform celor de mai sus, instanța

fiind cea care în final soluționează notificarea pe fondul ei. Așadar, la acest

moment este stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii, iar nu la nivelul

anului 2004, când s-a emis dispoziția.

Nu poate fi primit, totodată, nici punctul

de vedere al reclamanților, care propun a se lua în considerare ca moment de soluționare

a notificării momentul în care, prin decizia dată în apel în al doilea ciclu procesual

nr. 520 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel București, a fost stabilit pentru

prima oară un cuantum al despăgubirilor; de fapt, reclamanții cer să nu se aibă

în vedere nici măcar data acestei decizii judecătorești, ci data expertizei care

a stat la baza acesteia, anume, anul 2008. Desigur, acest moment le este favorabil

reclamanților, dat fiind că la nivelul anului 2008 piața imobiliară atinsese nivelul

său maxim, anterior prăbușirii care avea să urmeze.

Instanța de apel a constatat că nu există

niciun temei legal pentru considerarea acelui moment ca „moment al soluționării

notificării” în contextul art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, acel moment marcând

doar administrarea unei probe în derularea procesului de soluționare a notificării,

a cărui alegere nu se justifică în nici un fel din perspective altele decât cele

subiective ale reclamanților.

Instanța de apel a mai constatat că, în

contextul cauzei, dat fiind că dispoziția emisă de Primăria Municipiului București

a fost una de respingere a notificării, iar soluționarea notificării se face la

acest moment de către instanța de judecată, singurul moment care poate fi avut în

vedere ca „moment al soluționării notificării” în contextul art. 11 alin. (6) din

Legea nr. 10/2001 este cel al pronunțării prezentei decizii.

În ce privește alegerea între considerarea

terenului în starea de la data preluării de către stat, prin opoziție cu starea

actuală (când terenul se află într-o zonă amenajată cu utilități - străzi asfaltate,

alimentare cu gaze, electricitate, etc.), instanța de apel a apreciat că spiritul

Legii nr. 10/2001 este de a despăgubi persoanele îndreptățite cu valoarea corespunzătoare

stării de la data prezentă, aceasta întrucât pe de o parte, niciun text legal nu

face referire la situația de la data preluării imobilului de către stat, iar pe

de altă parte, întrucât acordarea de despăgubiri este concepută ca o măsură compensatorie,

prin echivalent, față de restituirea în natură care nu poate fi acordată. Or, dacă

ar fi beneficiat de restituire în natură, reclamanții ar fi beneficiat de utilitățile

zonei existente la momentul actual.

În ce privește cerința ca evaluarea să

se facă conform standardelor internaționale de evaluare, instanța de apel a constatat

că expertul a respectat această cerință la momentul reevaluării efectuate prin raportul

depus la dosar („refacerea raportului de expertiză”), fapt care reiese atât din

mențiunea expresă a expertului făcută în finalul raportului, la rubrica „Concluzii”,

cât și din verificarea, de către Curte, a modului în care a fost făcută evaluarea.

Într-adevăr, așa cum arată reclamanții

prin notele depuse la dosar, standardele internaționale de evaluare prevăd mai multe

tehnici de evaluare a terenurilor, printre care se numără și cea utilizată de expertul

C.M. în raportul refăcut, anume, tehnica comparației vânzărilor, iar în cadrul acestei

tehnici respectă criteriile de comparație pentru a stabili similitudinea proprietăților

imobiliare. S-au avut în vedere, de către expert, drept comparabile, terenuri aflate

în zone similare, unele chiar în aceeași zonă, iar instanța de apel a apreciat că

în mod corect expertul, în final, a stabilit ca valoare de piață valoarea care se

situează pe media prețurilor cerute pe piața imobiliară.

În ce privește obiecția reclamanților în

sensul că expertul numit de instanță nu este expert A.N.E.V.A.R., raportat la definiția

dată termenului „evaluator” în art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, instanța de apel a constatat că cerința acestui text, ca evaluatorul să

fie membru al unei asociații naționale profesionale recunoscută ca fiind de utilitate

publică este logică, în contextul evaluărilor tăcute în procedura administrativă

în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 reglementând această procedură. Atunci când însă evaluarea se face

în fața instanței de judecată aceste dispoziții nu trebuie interpretate în sensul

că experții judiciari atestați ca atare pentru a efectua expertize judiciare conform

O.G. nr. 2/2000 nu ar mai avea aceasta competență, căci în fața instanței de judecată

expertiza este una judiciară, iar nu extrajudiciară (cum este în fața Comisiei Centrale).

În efectuarea expertizelor judiciare au competență experții judiciari organizați

în birorurile locale de expertiză din cadrul Ministerului Justiției, conform

art. 2 din O.G. nr. 2/2000 („Expertiza tehnică efectuată din dispoziția organelor

de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau a altor organe cu atribuții

jurisdicționale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea

lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică judiciară”)

și art. 7 și urm. din același act normativ care se referă la calitatea de expert

tehnic judiciar.

Este de observat în acest cadru și

art. 13 din O.G. nr. 2/2000 conform căruia „în lipsa experților tehnici judiciari

din specialitatea cerută, expertizele tehnice judiciare pot fi efectuate și de alți

specialiști care nu au calitatea de expert tehnic judiciar, dacă îndeplinesc condițiile

prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a)-f)”. Nu este cazul în ce privește expertiza

de evaluare a proprietăților imobiliare, în care există experți tehnici judiciari,

situație față de care nu se justifică legal numirea unui alt expert decăt a unuia

judiciar.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat

că reclamanții înșiși nu au ridicat această obiecțiune la momentul numirii expertului

și nici ulterior la mai multe termene de judecată, ci abia la momentul la care au

devenit interesați să înlăture expertiza întocmită de acesta.

Nu poate fi primită solicitarea reclamanților

de a fi reținută valoarea dată prin expertiza efectuată în apel în precedentul ciclu

procesual, de 428.428 euro, întrucât prin decizia de casare nr. 2976/2010 s-a considerat

că trebuie făcută o nouă evaluare, acesta constituind motivul de casare cu trimitere.

În măsura în care instanța de recurs ar fi considerat că această evaluare poate

fi luată în considerare, ar fi pronunțat soluția în recurs în consecință, iar nu

ar fi casat cu trimitere pentru o nouă evaluare.

În concluzie, constatând că expertul C.M.

a evaluat terenul conform standardelor internaționale de evaluare, instanța de apel

a avut în vedere valoarea stabilită de acesta la momentul actual și cu luarea în

considerare a utilităților existente la acest moment.

În ce privește susținerea reclamanților

că instanța nu poate stabili în prezenta decizie un cuantum al despăgubirilor inferior

celor stabilite prin decizia nr. 520/2009, anume de 267.426 euro, întrucât cuantumul

despăgubirilor a fost contestat în recursul la această decizie doar de către reclamanți

și s-ar ajunge astfel la agravarea situației în propria cale de atac, instanța de

apel a constatat că decizia de casare nr. 2976/2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție a admis ambele recursuri, atât al reclamanților, cât și al pârâtului

Municipiul București, iar singura critică admisă în cadrul ambelor acestor recursuri

a fost cea referitoare la modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Referitor la pretenția reclamanților, de

obligare directă a pârâtului la plata despăgubirilor către reclamanți, instanța

de apel a constatat că în contextul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 247/2005,

unitatea deținătoare nu are obligația să plătească ea însăși despăgubirile cuvenite

drept măsuri reparatorii prin echivalent, ci este învestită doar cu soluționarea

notificării, plata efectivă a despăgubirilor făcându-se în condițiile Titlului VII

al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs atât reclamanții T.N. și T.T., cât și pârâtul Municipiul București, prin

Primar General.

Recurenții-reclamanți T.N. și T.T.

au arătat că în mod greșit instanța de

apel a dispus (ca urmare a recomandărilor deciziei de casare dată de Înalta

Curte în sensul de a se stabili cuantumul despăgubirilor la valoarea de piață de

la data soluționării notificării) efectuarea expertizei la nivelul anului 2004 -

anul emiterii dispoziției atacate - și a anului 2011 - an în care s-a pronunțat

hotărârea atacată ce are la bază o expertiză nulă.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată

că anul 2004 nu poate fi de referință, întrucât prin dispoziție nu s-a stabilit

niciun cuantum al despăgubirilor, notificarea fiind soluționată strict sub aspectul

calității de persoane îndreptățite la despăgubiri.

Prima dată când a fost soluționată notificarea

este cea din cursul anului 2009, odată cu pronunțarea deciziei civile nr. 520

din 27 octombrie 2009, ce avea la bază raportul de expertiză întocmit în anul 2008.

Astfel, în mod greșit instanța nu a acordat

despăgubirile la nivelul anului 2008 și a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv

cuantumul despăgubirilor la nivelul anului 2008.

De asemenea, în mod greșit instanța de

apel a dat strictă aplicabilitate dispozițiilor cuprinse în Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, atâta vreme cât la casarea cu trimitere spre rejudecare s-a stabilit

faptul că dispoziția a fost emisă anterior apariției Legii nr. 247/2005.

În aceste condiții, în virtutea plenitudinii

de jurisdicție, instanța de judecată este competentă să stabilească întinderea despăgubirilor

corespunzătoare imobilului preluat în mod abuziv.

În mod greșit instanța de apel a reținut

că Municipiul București, prin Primar General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

În mod greșit instanța de apel a reținut

că Municipiul București, prin Primar General, a declarat recurs cu privire la cuantumul

despăgubirilor, calea de atac a acestei părți vizând modalitatea de plată, iar nu

cuantumul despăgubirilor.

În acest mod, instanța de apel a agravat

situația reclamanților în propria cale de atac, stabilind un cuantum inferior al

despăgubirilor, față de cel din primul ciclu procesual.

La termenul de judecată din 01 octombrie

2012, recurentul-reclamant T.N., prezent personal, a arătat că înțelege să renunțe

la motivul de recurs privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, iar prin împuternicirea depusă la dosar ulterior

amânării pronunțării, apărătorul recurenților-reclamanți a arătat că este mandatat

de recurenta-reclamantă T.T. în același sens, respectiv de a renunța la motivul

de recurs vizând calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Recurentul-pârât Municipiul București,

prin Primar General,

a arătat

că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și

aplicarea

greșită a legii, în sensul că, din dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, rezultă că instanța nu poate stabili cuantumul și întinderea despăgubirilor

ce fac obiectul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar din decizia în interesul

legii din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți, rezultă că sunt inadmisibile acțiunile

în acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv, îndreptate

împotriva Statului Român.

Recurentul-pârât a mai arătat că unitatea

deținătoare stabilește doar calitatea de persoană îndreptățită la restituire sau

despăgubiri, întinderea și cuantumul acestora revenind Comisiei Centrale de Stabilire

a Despăgubirilor și că reclamanții nu au produs dovezi că s-ar fi primit despăgubiri

pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România

conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005.

Recursurile sunt nefondate, pentru argumentele

ce succed:

Referitor la recursul reclamanților T.T.

și T.N., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1),

art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, se instituie principiul prevalenței restituirii

în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.

Pe cale de excepție, dacă această măsură

nu este posibilă ori este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea

celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

atunci când măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Prin art. 16 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 247/2005 (Titlul VII), legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate

la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda

ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele care nu au fost soluționate

în atare modalitate până la data respectivă și despre care se arată că vor fi predate

secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de dispozițiile entităților învestite

cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor,

ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.

În cazul în care o notificare a fost soluționată

anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziția prin care aceasta a fost soluționată

nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanță, ceea ce urmează a se preda secretariatului

Comisiei Centrale este dispoziția definitivă, emisă în baza hotărârii judecătorești,

fiind aplicabile dispozițiile alin. (1) ale art. 16, în sensul că în situația dată

și instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor

legii speciale de reparație.

Asupra acestui lucru însă a statuat, cu

putere de lucru judecat, decizia de casare nr. 2976 din 13 mai 2010 a Înaltei

Curți, care a stabilit că „(...) întrucât decizia contestată în prezenta cauză a

fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și față de prevederile

deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm.

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (...) nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, se constată că

instanța de judecată, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, potrivit deciziei

nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, este

competentă să stabilească întinderea despăgubirilor corespunzătoare pentru imobilul

preluat abuziv de stat”.

În atare situație, măsurile reparatorii

prin echivalent sunt cele existente în cadrul normativ la momentul soluționării

pricinii, iar nu cele de la data emiterii dispoziției, în anul 2004, întrucât această

dispoziție, conținând o soluție de respingere a notificării, a fost contestată în

instanță, revenind acesteia din urmă competența de a soluționa pe fond, notificarea,

conform considerentelor anterior expuse.

Este adevărat că prin raportul de expertiză

mai sus arătat evaluarea imobilului în litigiu s-a realizat la două momente distincte,

respectiv cel al emiterii dispoziției contestate și cel de la nivelul anului 2011,

însă momentul raportat la care s-a pronunțat, în mod corect, instanța de apel, este

cel actual.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți,

stabilirea valorii de piață la care face referire art. 11 alin. (6) din Legea

nr. 10/2001 nu se poate raporta la decizia civilă nr. 520 din 27 octombrie 2009

dată în al doilea ciclu procesual, când a fost stabilit pentru prima dată un cuantum

al despăgubirilor, mai precis data expertizei ce a stat la baza acestei decizii,

efectuată în anul 2008, întrucât acel moment marchează doar administrarea unei probe

în derularea procesului de soluționare a notificării.

În contextul art. 11 alin. (6) din Legea

nr. 10/2001, sintagma „la data soluționării notificării”, ca moment procedural,

odată cu declanșarea etapei judiciare, nu are semnificația, cum eronat apreciază

recurenții-reclamanți, datei stabilirii, pentru prima oară a cuantumului despăgubirilor,

conform deciziei nr. 520 din 27 octombrie 2009, ci se situează la momentul soluționării

prezentei cauze, când instanța, soluționând contestația împotriva dispoziției prin

care s-a respins notificarea, soluționează însăși notificarea, pe fondul ei.

Pe de altă parte, în ciclul procesual în

care s-a pronunțat decizia la care se referă recurenții-reclamanți, în cadrul căruia

s-a efectuat o expertiză ce a stabilit o valoare de 428.428 euro a imobilului în

litigiu (pe baza căreia recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel ar fi

trebuit să se pronunțe), s-a pronunțat decizia de casare nr. 2976/2010 a Înaltei

Curți, prin care s-a apreciat că trebuie făcută o nouă evaluare, acesta constituind

motivul casării cu trimitere.

Prin urmare, în mod corect instanța de

apel a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii conform raportului de

expertiză C.M., cu luarea în considerarea a valorii de piață stabilite la momentul

actual, acesta fiind momentul la care se referă dispozițiile art. 11 alin. (6) din

Legea nr. 10/2001.

Prin stabilirea despăgubirilor cuvenite

în prezentul ciclu procesual, în cuantum de 393.377 RON, cuantum mai redus decât

cel stabilit prin decizia civilă nr. 520 din 27 octombrie 2009, de 267.426 euro,

recurenților-reclamanți nu li s-a agravat situația în propria cale de atac, întrucât

prin decizia de casare din primul ciclu procesual s-au admis ambele recursuri, atât

al reclamanților, cât și al pârâtului Municipiul București, prin Primar General,

singura critică admisă fiind aceea privind modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

critică comună ambelor recursuri.

Față de împrejurarea că pricina se afla

în rejudecarea apelului nu numai ca urmare a căii de atac promovate de reclamanți,

ci și de pârât, instanța poate stabili o altă întindere a despăgubirilor fără a

încălca principiul neagravării situației în propria cale de atac.

Aceasta întrucât principiul non reformatio

in peius se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar

hotărârea pronunțată. Într-o asemenea situație, instanța de control judiciar nu

poate pronunța o hotărâre prin care să-i creeze părții o situație mai grea decât

cea stabilită prin hotărârea atacată.

Situația este însă diferită în cazul exercitării

căii de atac și de către partea adversă, situație în care controlul judiciar este

bilateral, instanța fiind învestită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea

exclud beneficiul rezultat din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.

Având în vedere renunțarea, de către recurenții-reclamanți,

la motivul de recurs privind chestiunea calității procesuale pasive, Înalta

Curte va lua act de această manifestare de voință în sens procesual și nu va mai

analiza recursul din perspectiva acestei critici.

Referitor la recursul pârâtului Municipiul

București, prin Primar General, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentului-pârât,

în speță, instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei

îndreptățite, acest aspect fiind stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia

de casare nr. 2976 din 13 mai 2010 a Înaltei Curți, care a statuat că „(...) întrucât

decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005 și față de prevederile deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat că

prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (...)

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, se constată că instanța de judecată, în virtutea plenitudinii

de jurisdicție, potrivit deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, este competentă să stabilească întinderea despăgubirilor

corespunzătoare pentru imobilul preluat abuziv de stat”.

Decizia în interesul legii nr. 27 din

14 noiembrie 2011 la care face referire recurentul-pârât nu are aplicabilitate în

cauză, întrucât vizează lipsa calității procesuale pasive a Statului Român în litigiile

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și inadmisibilitatea

acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod

abuziv îndreptate direct împotriva acestuia, or, prezenta cerere de chemare în judecată

nu are natura juridică a unei acțiuni directe de obligare a Statului Român la despăgubiri,

iar această entitate nu are calitate de parte în raportul juridic dedus judecății.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate,

ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanții T.N., T.T. și de pârâtul Municipiul București, prin Primar

General, împotriva deciziei nr. 751 A din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 octombrie 2012.