ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5538/2006

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

21 aprilie 2004 reclamantul T.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Primarul General al municipiului București, anularea Dispoziției nr. 2372 din 2

februarie 2004 emisă de pârât, prin care i s-a respins notificarea cu privire

la restituirea imobilului situat în București, întrucât nu a făcut dovada

dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor.

În motivarea contestației,

reclamantul a susținut că, împreună cu soția sa au fost proprietarii terenului

în cauză, până la data trecerii acestuia în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 254/1973.

A mai arătat că asupra acestui

imobil a exercitat o posesie utilă, continuă și neîntreruptă, fiind și plătitor

de taxe și impozite încă din anul 1956 și până în anul 1973, astfel încât, în

mod greșit i-a fost respinsă notificarea.

În drept, au fost invocate

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 801 din 29

septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

introdus în cauză la cererea reclamantului la termenul de judecată din 19 mai

2004.

A fost respinsă ca neîntemeiată

contestația formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al

municipiului București.

Prima instanță a reținut că pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât dispoziția

atacată a fost emisă de o altă persoană juridică decât instituția menționată.

Cât privește fondul cauzei, s-a

reținut că terenul în litigiu a fost expropriat și trecut în proprietatea

statului de la numiții T.N. și T.T., care aveau calitate de posesori ai

bunului.

S-a arătat că dispoziția atacată

este, în atari condiții corectă, întrucât persoanele menționate nu aveau decât

calitate de posesori, astfel încât, față de prevederile art. 3 din Legea nr.

10/2001, nu sunt persoane îndreptățite la restituirea în sensul legii.

Chitanța sub semnătură privată de

care se prevalează reclamantul nu face dovada dreptului său de proprietate,

astfel încât, față de aceste considerente precum și de prevederile alin. (2)

din articolul unic al O.U.G. nr. 10/2003, contestația reclamantului nu este

întemeiată.

Apelul declarat de reclamanții T.N.

și T.T. a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1241/A din 29 iunie

2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Instanța de apel a reținut că

potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

persoanele care, la data preluării de către stat a imobilelor, aveau calitatea

de proprietari a acestora. În speță, reclamanții nu au făcut această dovadă,

iar înscrisurile enumerate în cuprinsul cererii de apel nu reprezintă acte de

proprietate în sensul legii, ci demonstrează doar că cei doi apelanți au

exercitat asupra imobilului o simplă posesie, împrejurare care nu le conferă

calitatea de persoane îndreptățite a beneficia de măsurile cu caracter

reparatoriu instituite de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs apelanții T.N. și T.T., criticând-o pentru nelegalitate, sens

în care au susținut că instanța de control judiciar nu a avut în vedere faptul

că transferul proprietății asupra imobilului în litigiu s-a realizat la data de

19 aprilie 1956 conform actului de vânzare-cumpărare intitulat „chitanță”, dată

de la care au figurat ca plătitori de taxe și impozite pentru terenul cumpărat

până la data preluării de către stat.

Instanța nu a ținut seama de faptul

că Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter reparatoriu, în categoria

înscrisurilor considerate ca doveditoare ale dreptului de proprietate în sensul

art. 22 din lege, fiind incluse orice acte translative de proprietate care

atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică, inclusiv acte sub

semnătură privată, precum și orice acte care atestă direct sau indirect faptul

că bunul respectiv aparține persoanei solicitante.

S-a susținut astfel, că instanța nu

a evaluat în mod corect înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care fac

dovada calității lor de persoane îndreptățite în sensul legii de reparație.

Motivele recursului au fost încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce succed:

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 916 din 12 martie 2001 T.N. și T.T., au solicitat acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent constând în compensare cu un alt teren sau

despăgubiri pentru terenul situat în București, în suprafață de 308 mp, trecut

în proprietatea statului prin expropriere în baza Decretului nr. 254/1973,

teren pe care s-au edificat blocuri de locuințe.

În justificarea cererii,

petiționarii au anexat înscrisuri sub semnătură privată intitulate „chitanță”,

chitanțe de plată a taxelor și impozitelor aferente acestui bun și achitate în

perioada 1956, data achiziționării bunului și până în 1974, data preluării sale

de către stat.

De asemenea, din anexa nr. II la

Decretul nr. 254/1973 ca și din adresa nr. 6868/1273/XIIC din 16 aprilie 1977 a

Primăriei municipiului București rezultă că trecerea bunului în proprietatea

statului prin expropriere s-a făcut pe numele petiționarilor T., deținători ai

acestuia la data preluării.

Considerând că petenții nu au

justificat calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 din Legea

10/2001, autoritatea administrativă și, ulterior, instanțele judecătorești, au

respins demersul judiciar al acestora, sens în care au arătat că persoanele

solicitante nu au făcut dovada proprietății asupra terenului ce face obiectul

notificării, actele depuse în probațiune cu referire la aspectul analizat,

nefăcând dovada dreptului de proprietate. Considerentele instanțelor sunt

greșite, întrucât potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

„sunt îndreptățiți, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatoriu constând

în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilului, la data preluării în mod abuziv a acestora”.

Iar potrivit art. 23 din lege

„actele doveditoare ale dreptului de proprietate ... pot fi depuse până la data

soluționării notificării”. Potrivit art. 24 din aceeași lege „în absența unor

probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive. În aplicarea prevederilor al.1 și în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este

presupusă că deține bunul sub nume de proprietar”.

Art. 3 alin. (1) lit. a) din lege,

instituie, într-adevăr sarcina probei proprietății persoanei care pretinde

dreptul invocat, potrivit principiului

actori incumbit probatio

, însă

dispoziția legală enunțată trebuie aplicată și interpretată în acord cu

ansamblul dispozițiilor legale ce reglementează nu numai înțelesul și calitatea

de persoană îndreptățită în sensul acestei legi, ei și a celor privind noțiunea

de „acte doveditoare ale dreptului de proprietate”, în accepțiunea aceleiași

legi.

Aceasta pentru că dovada calității

de persoană îndreptățită se poate face, material prin mijloacele de probă

admise de prezenta lege și care prezintă particularități față de prevederile

dreptului comun în materie de probațiune.

Astfel, potrivit art. 22 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr.

498/2003, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg „orice

acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de

către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție,

donație, act sub semnătură privată și altele asemenea), orice alte acte

juridice care atestă deținerea proprietății la data preluării abuzive (extras

carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia

preluării, orice act examinând de la o autoritate din perioada respectivă, care

atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparține persoanei ce se

pretinde titulara dreptului invocat).

Aplicând dispozițiile legale

enunțate prezentei cauze, rezultă că, deși înscrisurile intitulate „chitanțe”

exhibate de petenți în dovedirea dreptului de proprietate, nu se încadrează în

categoria înscrisurilor autentice necesare, potrivit dreptului comun, pentru

dovedirea dreptului de proprietate imobiliară, ele constituie potrivit

dispozițiilor legii speciale și ale art. 1197 C. civ. un „început de dovadă

scrisă” care face dovada dreptului pretins.

Din coroborarea faptului pretins

prin mijloacele de probațiune invocate, cu prevederile art. 24 din Legea nr.

10/2001, care instituie o prezumție relativă legală privind persoana înscrisă

în actul de preluare, considerată, potrivit acestor dispoziții legale ca

titulară a dreptului de proprietate asupra bunului solicitat, obiect al

trecerii în proprietatea statului, se constată că pretențiile reclamanților

asupra bunului litigios și care constituie obiectul cauzei, respectiv al

notificării, sunt întemeiate.

Se are în vedere, totodată și

împrejurarea că în cauză nu s-au administrat probe și nu s-au invocat eventuale

pretenții ale unor alte persoane asupra bunului solicitat, astfel încât,

nefiind răsturnată prezumția invocată și din această perspectivă, pretențiile

reclamanților apar ca fiind justificate.

Față de aceste considerente,

reținând că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite, în sensul art. 3

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și că, în mod greșit instanțele nu s-au

pronunțat asupra fondului pretențiilor solicitate, în temeiul art. 312 alin.

(5) C. proc. civ. recursul va fi admis cu consecința casării hotărârilor

atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de T.T. și T.N.

împotriva deciziei civile 1241 A din 29 iunie 2005 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Casează decizia și sentința nr. 801

din 29 septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a, cu trimitere

spre rejudecare la tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 6 iunie 2006.