ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 579/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 7 februarie 2002 reclamanții G.M. și G.V.E. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, N.E. și N.F. pentru constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr. 6 situat în București - în contradictoriu cu Municipiul București - și obligarea pârâților N.E. și N.F. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat la adresa menționată (ap.6).

Prin sentința civilă nr. 7553 din 4 iunie 2008 Judecătoria Sectorului 1 București și-a declinat competentă pentru soluționarea cauzei către Tribunalul București, având în vedere valoarea imobilului în litigiu, stabilită în baza unei expertize de evaluare, la o sumă ce depășește 500.000 lei (în concret – 515.000 lei).

Prin sentința civilă nr. 858 din 4 iunie 2010 Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis în parte cererea reclamanților, a respins cererea în constatarea nevalabilității titlului de proprietate asupra imobilului, formulată împotriva Municipiului București, ca fiind lipsită de interes, cu motivarea că, Municipiul București a recunoscut fără echivoc, prin dispozițiile date în baza Legii nr. 10/2001, în favoarea reclamanților, preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu în baza Decretului nr. 92/1950 a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâților N., cu motivarea că, în condițiile în care ambele părți din proces dețin un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, tribunalul a recunoscut dreptul reclamanților de a li se restitui bunul imobil în natură, bun asupra căruia le-a fost recunoscut,cu efect retroactiv și irevocabil, dreptul de proprietate, prin dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâții N.E. și N.F. criticând admiterea de către instanța de fond a acțiunii în revendicare, prin interpretarea greșită a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001; inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în condițiile în care contractul de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat cu raportare la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Apelul a fost admis prin decizia civilă nr. 240/ A din 4 martie 2011 a Curții de Apel București pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a constatat că, autorii reclamanților au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin preluarea abuzivă de către Stat, în baza Decretului nr. 92/1950, dată de la care nu au mai exercitat nici un drept de dispoziție asupra bunului. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul român a recunoscut preluarea abuzivă a imobilelor trecute în proprietatea statului, în baza decretului menționat, și a stabilit, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Reclamanții nu au primit, ca urmare a formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001, o decizie sau o hotărâre judecătorească de restituire a apartamentului nr. 6 - disputat în speță - ci dimpotrivă, au primit o decizie prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru acest apartament (vezi dispoziția nr. 9175 din 30 noiembrie 2007 - fila 253 dosar fond).

Dreptul reclamanților la despăgubiri pentru apartamentul nr. 6 - trecut abuziv în proprietatea statului prin preluare în baza Decretului nr. 92/1950 - a fost recunoscut în mod irevocabil ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege împotriva deciziei menționate, conform hotărârilor judecătorești depuse în faza apelului (filele 38, 43, 50 dosar apel) .

S-a conchis de către instanța de apel că, reclamanții nu au dovedit existența dreptului lor de proprietate asupra imobilului, deoarece nu se află în posesia unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului de proprietate, și nu constitutivă de drepturi.

În baza Legii nr. 10/2001, reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6, deoarece nu au întrunit condițiile de restituire prevăzute de această lege, care prevede expres și neechivoc dreptul la despăgubiri pentru imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

De aceea, având în vedere că numai pârâții au un titlu de proprietate asupra imobilului - contractul de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 2007 - apelul a fost admis în baza art. 296 C. proc. civ., cu consecința schimbării în parte a sentinței în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare formulată de reclamanți.

Împotriva deciziei civile nr. 240/ A din 4 martie 2011 a Curții de Apel București au declarat recurs reclamanții G.M. și G.V.E. care au susținut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.

Se consideră că, instanța de apel a făcut o interpretare greșita a actului dedus judecații, hotărârea fiind lipsita de temei legal, fiind incident art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ., sub aspectul revendicării pe calea dreptului comun.

Se consideră că, acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă, avându-și izvorul în prevederile art. 480, 481 C. civ. Legea nr. 10/2001 nu a instituit nici o cauză legală de preferabilitate a titlului chiriașului cumpărător, dispozițiile art. 50 din lege vizând exclusiv aspecte legate de valabilitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În măsura în care Legea nr. 10/2001 nu interzice valorificarea dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare între particulari, atunci sunt incidente dispozițiile dreptului comun în materie, care o permit.

Se mai consideră că, dispozițiile legale în raport de care se va face analiza acțiunii în revendicare sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ. și art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Urmare a acestei vânzări, se susține că reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a dispune de acesta într-un alt fel.

Se mai învederează faptul că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nici o altă dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de fapt în patrimoniul său și care nu avea nici un titlu, împrejurarea că Legea nr. 112/1995 folosește noțiunea de "imobile trecute în proprietatea statului cu titlu" fără a defini în mod clar ce înseamnă sintagma "cu titlu", aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităților statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reține că legea nu conține o normă suficient de accesibilă și previzibilă care să reglementeze o ingerință în dreptul de proprietate al titularilor imobilelor preluate, în realitate, fără titlu.

Se mai consideră că, în mod greșit instanța de apel a motivat admiterea apelului prin faptul că nu ar fi dovedit existenta dreptului de proprietate asupra imobilului întrucât nu ar fi în posesia unei decizii administrative sau a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului de proprietate.

Recurenții mai susțin că menținerea contractului de vânzare-cumpărare nu contrazice logic în niciun fel posibilitatea instanței de a compara acest contract cu titlul de proprietate al fostului proprietar, iar buna credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, invocată de pârâți, nu valorează proprietate.

Se mai statuează că, prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 instanța supremă nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, fiind necesar să se analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege sau securității raporturilor juridice.

Prin prisma acestor aprecieri, reclamanții consideră că dețin cel puțin o "valoare patrimonială" relevantă pentru a atrage protecția instituită de art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, echivalentă cu un bun actual în sensul Convenției, constând în interesul de a li se restitui în natură imobilul solicitat.

Se întemeiată recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este necesar ca instanța să fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, să fi schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile recurenților reclamanți vizează, în esență, eronata reținere de către instanța de apel a lipsei titlului de proprietate al reclamanților și al existenței unor titluri de proprietate al pârâților asupra imobilului în litigiu, critici ce ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar care nu pot fi primite.

Reclamanții au promovat împotriva pârâților - persoane fizice o acțiune în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate.

În această situație, compararea titlurilor părților nu se face în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, ci în raport de dispozițiile dreptului comun.

În ceea ce îi privește pe reclamanți, instanța constată că aceștia nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură și nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să le fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel că acest imobil nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, de care reclamanții s-ar putea prevala.

În ceea ce îi privește pe pârâți, se constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că aceștia dețin un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat apartamentele în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu a contestat valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul în litigiu și nu se formulase vreo cerere de restituire în natură a bunului.

Mai mult, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestora, în interiorul termenului special de prescripție de un an de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, termen care a fost prelungit succesiv, însă reclamanții nu au acționat în acest sens și, prin urmare, însăși atitudinea lor de pasivitate a contribuit la crearea situației actuale. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze apartamentele cumpărate care nu mai putea fi restituit în natură foștilor proprietari.

Prin art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituția României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condițiile legii și care are un bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, iar pârâții au un drept de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate nu poate face obiect de analiză în prezenta cauză, deoarece prima instanță nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor.

Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamanților câștig de cauză doar pentru faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar, întrucât, indiferent de circumstanțe, dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Raicu vs. România), s-a statuat că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri”.

De asemenea, Curte Europeană a Drepturilor Omului, a statuat (în cauza Atanasiu împotriva României) că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

De altfel, Curtea în cauza Atanasiu împotriva României a constatat că, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Curtea a apreciat că, „transformarea într-o valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea a reținut că aceasta dă dreptul la o despăgubire din moment ce, din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, îndeplinirea condițiilor legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

În acțiunea de față, titlul reclamanților care susțin că au dobândit bunul de la adevăratul proprietar, fără însă să beneficieze de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea în natură a imobilului și nici de o hotărâre emisă de o altă autoritate care să le recunoască dreptul la restituirea în natură a aceluiași imobil, nu este mai puternic decât titlurile terților subdobânditori, care s-au consolidat prin efectul legii, deoarece nu s-a formulat acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare deținute de pârâți.

Prin urmare, pârâții, care dețin apartamentele în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, au un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care obligarea acestora să lase apartamentele în proprietatea reclamanților constituie o ingerință în dreptul lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Mai mult, prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, care nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului adițional la Convenție și lipsirea de bun a pârâților, al căror drept există în baza contractelor de vânzare-cumpărare, se ajunge la insecuritate juridică, deoarece nici o persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate, care nu a fost anulat, nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul întemeindu-se cu bună-credință pe însăși legislația civilă.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel că, reclamanții nu sunt îndreptățiți la redobândirea posesiei imobilului în litigiu.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți, va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.M. și G.V.E. împotriva deciziei nr. 240/ A din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.