ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6997/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6997/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. 6911/303 din 14 august 2007,

reclamanții B.L. și B.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București

prin Primarul General, SC O. SA, I.O. și I.C.M., solicitând să se constate

nulitatea absolută a deciziilor administrative emise în baza Decretului nr.

223/1974 de fostul C.P.M.B-D.G.D.A.L. Serviciul Fond Locativ cu nr. 1750 din 12

noiembrie 1986 pe numele reclamantului B.G. și cu nr. 1642 din 30 august 1988

pentru reclamanta B.L., prin care apartamentul în litigiu a fost preluat în mod

abuziv; să se constate că apartamentul proprietatea reclamanților nu a ieșit

niciodată din patrimoniul acestora; să se constate că, prin notificarea

comunicată Municipiului București, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001,

notificare înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 952/2001,

reclamanții au solicitat restituirea apartamentului, formându-se astfel Dosarul

nr. 6283/2001 și apoi la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Dosarul nr.

42555 din 19 august 2002, însă notificarea nu a fost soluționată nici până în

prezent, împrejurare față de care urmează a fi aplicate prevederile art. 23 din

Legea nr. 10/2001; să se constate validitatea titlului reclamanților asupra

apartamentului menționat și față de prevederile art. 973 și art. 1803 C. civ.,

să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate, urmând a se constata

că titlul reclamanților este preferabil; să fie obligați pârâții persoane

fizice să predea reclamanților în proprietate și posesie exclusivă și

netulburată apartamentul situat în București, strada D.Ț., sector 6.

Prin Sentința civilă

nr. 7270 din 12 noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 6 București a admis

excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere că prin cererea de

chemare în judecată reclamanții au formulat ca un capăt principal de cerere

contestație împotriva refuzului de a răspunde la notificarea formulată de

reclamanți în vederea restituirii unui apartament în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001. Celelalte cereri formulate de reclamanți au caracter

accesoriu urmând a fi soluționate de instanța competentă să judece cererea

principală în raport de dispozițiile art. 17 C. proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată la data de 15 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 45401/3/2007.

La termenul din 7

martie 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC O. SA, a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București pe capătul de cerere privind revendicarea și a calificat excepția

inadmisibilității ca o apărare de fond, pentru considerentele expuse în

încheierea de ședință de la acea dată.

Prin Sentința civilă

nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din

12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliu

Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str.

D.Ț., sectorul 6. Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de

cerere, cât și acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a

constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia

s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din anul 1965, art.

12, 17 și 36. Prevederile Decretului nr. 223/1974 contravin dispozițiilor

legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 C. civ., precum și

dispozițiilor tratatelor internaționale la care România este parte privitoare

la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin

urmare, tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat nulitatea

Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise

de fostul Consiliu Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv -

Biroul permanent și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat

în București, str. D.Ț., sectorul 6.

Tribunalul a apreciat

că restituirea bunului în natură nu este garantată nici în cadrul juridic

instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de

jurisprudență și de literatura de specialitate, fiindcă este posibil să existe

cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care

persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât

despăgubiri.

Tribunalul a reținut

că, în speță, ambele părți dețin "bunuri" în sensul art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acțiunea

prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 6 București în Dosarul nr. 3741/2003, rămasă

irevocabilă, astfel încât pârâților li se recunoaște un "bun" ce

trebuie protejat de orice ingerință.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului, și pe

fond admiterea acțiunii sub aspectul revendicării acestui apartament de la

intimații-pârâți chiriași-cumpărători, urmând ca aceștia să fie obligați să

predea apartamentul către apelanții-reclamanți în liniștită și pașnică posesie.

Prin Decizia civilă

nr. 204 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea

pe fond a cauzei în primă instanță și a admis apelurile, a anulat sentința

apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Sectorului

6 București.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că, în mod greșit s-a considerat că acțiunea vizează

situația refuzului persoanei juridice notificate de a răspunde notificării,

făcându-se aplicarea Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, deoarece prezenta acțiune nu are un astfel de obiect,

simpla referire în petitul acțiunii la nesoluționarea notificării formulate în

temeiul acestei legi nefiind relevantă în calificarea acțiunii în revendicare

drept o acțiune pentru acordarea de măsuri reparatorii, introdusă direct în

instanță.

Prin Decizia civilă

nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții

B.L. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 204 din 17 martie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel București.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că Sentința civilă nr. 7270/2007 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 6 București, prin care s-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, nefiind atacată de

niciuna dintre părți, a devenit definitivă și irevocabilă, intrând astfel în

puterea lucrului judecat. În consecință, problema instanței competente material

să judece în primă instanță litigiul de față a fost în mod definitiv dezlegată

printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca urmare această problemă nu mai poate fi

cenzurată.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr.

3581/2/2010.

Prin Decizia civilă

nr. 364A din 25 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul

General, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr.

1116 din 11 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, și a obligat pe pârâții I.C.M. și I.O. să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul din București, str. D.Ț., sectorul 6, menținând

celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă

nr. 2972 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții I.C.M. și

I.O. împotriva Deciziei civile nr. 364 A din 25 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare Curții de Apel București. Înalta Curte a respins recursul declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, I.C.M. și I.O. împotriva

aceleiași decizii civile.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că, din lecturarea considerentelor Sentinței

civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, rezultă că, în pronunțarea deciziei, instanța de fond a avut în vedere

procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către

Statul Român, dar și cea de revendicare a imobilelor preluate abuziv și

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând trimitere atât la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, cât și la dispozițiile art. 480 C. civ.

Înalta Curte a

constatat că sunt neclare și confuze considerentele ce au format convingerea

instanței de apel în pronunțarea soluției adoptate și de natură să nu permită

determinarea clară a obiectului și temeiului juridic al cererii deduse

judecății. O astfel de modalitate de motivare, nestructurată din punct de

vedere juridic, nu permite exercitarea controlului judiciar și poate fi

încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Față de cele

expuse, recursul declarat de pârâții I.C.M. și I.O. a fost admis, cu consecința

casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Înalta Curte a decis

că, în rejudecare, instanța de trimitere va stabili, în raport cu petitul

acțiunii introductive, regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este

prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul

proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu

respectarea legii (art. 18 lit. c)). Pentru a se înlătura de la aplicare

dispozițiile legale menționate este necesar ca fostul proprietar să introducă

acțiune în anulare a actului de înstrăinare. Sub acest aspect, se va verifica

dacă reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a

imobilului în litigiu. În speță, recurenții-pârâți au încheiat Contractul de

vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, a cărui valabilitate a fost constatată

prin Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 6 București, definitivă și irevocabilă, și au invocat autoritatea de

lucru judecat.

În rejudecare,

instanța va stabili dacă reclamanții au solicitat anularea contractului de

vânzare-cumpărare a bunului în litigiu în termenul special de prescripție

reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, dacă au obținut o

hotărâre judecătorească în acest sens și, de ce nu apreciază în cauză

autoritatea de lucru judecat dată de Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie

apel va putea eventual recurge la operațiunea de comparare a titlurilor de

proprietate, aceasta fiind și interpretarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, concursul

dintre legea specială și legea generală rezolvându-se în favoarea legii

speciale. Instanța de trimitere va stabili dacă în speță sunt sau nu incidente

dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.

1/2009.

În ceea ce privește

critica recurentului-pârât Municipiul București prin Primarul General privind

excepția lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte a constatat că este nefondată,

determinat de faptul că reclamanții-intimați au notificat Municipiul București

formându-se Dosarul nr. 6283/2001.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr.

5025/2/2011.

Analizând sentința

apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reținut următoarele:

Prin decizia de

casare, Înalta Curte a constatat că motivarea instanței de apel nu permite

determinarea clară a obiectului și temeiului juridic al cererii deduse

judecății, fiind necesar ca, în raport cu petitul acțiunii introductive, să se

stabilească regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este prevăzut de Legea

nr. 10/2001, ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv dispozițiile art.

480 - 481 C. civ.

Sub acest aspect,

Curtea a constatat că Sentința civilă nr. 7270/2007 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 6 București, prin care s-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, este definitivă și irevocabilă,

intrând astfel în puterea lucrului judecat. În consecință, astfel cum a reținut

și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, în decizia de casare anterioară, nr. 9218 din 10 noiembrie 2009,

problema instanței competente material să judece în primă instanță litigiul de

față a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca

urmare această problemă nu mai poate fi cenzurată.

În acest caz, devine

aplicabilă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, asupra recursului în interesul legii,

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al

entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei

îndreptățite.

Astfel, reținându-se

că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a

fost soluționată până în prezent, instanța de judecată este obligată să

soluționeze fondul pretenției reclamanților, în speță cererea acestora de

restituire în natură a imobilului.

În cauză, prin

Sentința civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr.

1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului

București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului, această soluție rămânând irevocabilă prin

respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva sentinței menționate, prin Decizia civilă nr. 2972 din 31

martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a concluzionat că

reclamanții sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiți, însă, pentru

considerentele arătate, ei nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a

apartamentului.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâtul Municipiul București, Curtea a constatat că recursul

declarat de această parte a fost respins prin decizia Înaltei Curți, casarea cu

trimitere privind motivarea instanței de apel pe cererea reclamanților,

situație în care, reținând că motivele de apel invocate de reclamanți nu sunt

întemeiate, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca

nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți B.L. și B.G. și

apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței

civile nr. 1116 din 11 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în Dosarul nr. 45401/3/2007.

Împotriva Deciziei

civile nr. 9A din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, au declarat recurs reclamanții B.L. și B.G., care au susținut

următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:

Prin decizia recurată

instanța de apel a validat efectele confiscării comuniste a apartamentului în

discuție preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, abrogat, cu motivarea

că prin acest decret s-a încălcat dreptul legitim de proprietate al unor

cetățeni, pentru motivul că aceștia au refuzat să se întoarcă pe teritoriul

țării în timpul regimului comunist, care prin această reglementare odioasă

încălca dreptul fundamental al libertății de deplasare garantat în toate țările

civilizate din lume.

În cauză este evident

că preluarea apartamentului de către statul comunist s-a făcut pentru un motiv

inacceptabil de orice stat de drept, și anume că reclamanții-recurenți au

refuzat să se întoarcă în țară pentru a trăi sub dictatura teroristă a statului

comunist.

Se invocă incidența

dispozițiilor art. 2, art. 17, art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce succed:

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită

de temei legal.

Criticile formulate

de recurenții-reclamanți vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor

legale privind preluarea apartamentului în litigiu, critici ce se încadrează în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu pot

fi primite.

În Decizia nr.

XX/2007 a secțiilor unite, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere

cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația

instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra

cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare.

Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite

cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21

alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Motivul de recurs

invocat de același reclamant ce vizează greșita respingere a acțiunii

reclamanților nu este fondat.

Faptul că actul

normativ special - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei

proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de

dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia

i se conferă o jurisdicție deplină.

Întrucât persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001,

inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a

notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

De asemenea, corect

s-a reținut că, în cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se

restitui apartamentul în litigiu, acesta nereprezentând un "bun

actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar

putea prevala.

Având în vedere că prin

hotărâre irevocabilă s-a reținut respectarea dispozițiilor legale la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, în cauză sunt aplicabile

prevederile art. 7 alin. (1

1

) din Legea nr. 10/2001, conform cărora

nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice

a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu

modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul declarat de reclamanții B.L. și B.G. în

baza art. 312 C. proc. civ. și se va menține decizia civilă a instanței ca

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții B.L. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 9A din 16

ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ