ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6997/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. 6911/303 din 14 august 2007, reclamanții B.L. și B.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC O. SA, I.O. și I.C.M., solicitând să se constate nulitatea absolută a deciziilor administrative emise în baza Decretului nr. 223/1974 de fostul C.P.M.B-D.G.D.A.L. Serviciul Fond Locativ cu nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 pe numele reclamantului B.G.

și cu nr. 1642 din 30 august 1988 pentru reclamanta B.L., prin care apartamentul în litigiu a fost preluat în mod abuziv; să se constate că apartamentul proprietatea reclamanților nu a ieșit niciodată din patrimoniul acestora; să se constate că, prin notificarea comunicată Municipiului București, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, notificare înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 952/2001, reclamanții au solicitat restituirea apartamentului, formându-se astfel Dosarul nr. 6283/2001 și apoi la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 Dosarul nr. 42555 din 19 august 2002, însă notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent, împrejurare față de care urmează a fi aplicate prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001; să se constate validitatea titlului reclamanților asupra apartamentului menționat și față de prevederile art. 973 și art. 1803 C. civ., să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate, urmând a se constata că titlul reclamanților este preferabil; să fie obligați pârâții persoane fizice să predea reclamanților în proprietate și posesie exclusivă și netulburată apartamentul situat în București, strada D.Ț., sector 6. Prin Sentința civilă nr. 7270 din 12 noiembrie 2007, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au formulat ca un capăt principal de cerere contestație împotriva refuzului de a răspunde la notificarea formulată de reclamanți în vederea restituirii unui apartament în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Celelalte cereri formulate de reclamanți au caracter accesoriu urmând a fi soluționate de instanța competentă să judece cererea principală în raport de dispozițiile art. 17 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 45401/3/2007.

La termenul din 7 martie 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC O. SA, a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București pe capătul de cerere privind revendicarea și a calificat excepția inadmisibilității ca o apărare de fond, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin Sentința civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. D.Ț., sectorul 6. Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere, cât și acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Tribunalul a constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituției din anul 1965, art. 12, 17 și 36. Prevederile Decretului nr. 223/1974 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România este parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin urmare, tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. D.Ț., sectorul 6. Tribunalul a apreciat că restituirea bunului în natură nu este garantată nici în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Tribunalul a reținut că, în speță, ambele părți dețin "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acțiunea prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosarul nr. 3741/2003, rămasă irevocabilă, astfel încât pârâților li se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului, și pe fond admiterea acțiunii sub aspectul revendicării acestui apartament de la intimații-pârâți chiriași-cumpărători, urmând ca aceștia să fie obligați să predea apartamentul către apelanții-reclamanți în liniștită și pașnică posesie.

Prin Decizia civilă nr. 204 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea pe fond a cauzei în primă instanță și a admis apelurile, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Sectorului 6 București. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că, în mod greșit s-a considerat că acțiunea vizează situația refuzului persoanei juridice notificate de a răspunde notificării, făcându-se aplicarea Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece prezenta acțiune nu are un astfel de obiect, simpla referire în petitul acțiunii la nesoluționarea notificării formulate în temeiul acestei legi nefiind relevantă în calificarea acțiunii în revendicare drept o acțiune pentru acordarea de măsuri reparatorii, introdusă direct în instanță.

Prin Decizia civilă nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții B.L. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 204 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că Sentința civilă nr. 7270/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, nefiind atacată de niciuna dintre părți, a devenit definitivă și irevocabilă, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

În consecință, problema instanței competente material să judece în primă instanță litigiul de față a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca urmare această problemă nu mai poate fi cenzurată. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 3581/2/2010. Prin Decizia civilă nr. 364A din 25 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 1116 din 11 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și a obligat pe pârâții I.C.M. și I.O. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. D.Ț., sectorul 6, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții I.C.M. și I.O. împotriva Deciziei civile nr. 364 A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, I.C.M. și I.O. împotriva aceleiași decizii civile.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, din lecturarea considerentelor Sentinței civile nr. 1116 din 11 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rezultă că, în pronunțarea deciziei, instanța de fond a avut în vedere procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român, dar și cea de revendicare a imobilelor preluate abuziv și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând trimitere atât la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și la dispozițiile art. 480 C. civ. Înalta Curte a constatat că sunt neclare și confuze considerentele ce au format convingerea instanței de apel în pronunțarea soluției adoptate și de natură să nu permită determinarea clară a obiectului și temeiului juridic al cererii deduse judecății.

O astfel de modalitate de motivare, nestructurată din punct de vedere juridic, nu permite exercitarea controlului judiciar și poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Față de cele expuse, recursul declarat de pârâții I.C.M. și I.O. a fost admis, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Înalta Curte a decis că, în rejudecare, instanța de trimitere va stabili, în raport cu petitul acțiunii introductive, regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este prevăzut de Legea nr. 10/2001 ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c)). Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate este necesar ca fostul proprietar să introducă acțiune în anulare a actului de înstrăinare.

Sub acest aspect, se va verifica dacă reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu. În speță, recurenții-pârâți au încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, a cărui valabilitate a fost constatată prin Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, definitivă și irevocabilă, și au invocat autoritatea de lucru judecat.

În rejudecare, instanța va stabili dacă reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu în termenul special de prescripție reglementat de art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, dacă au obținut o hotărâre judecătorească în acest sens și, de ce nu apreciază în cauză autoritatea de lucru judecat dată de Sentința civilă nr. 4925 din 26 iunie 2003. În funcție de regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, instanța de apel va putea eventual recurge la operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, aceasta fiind și interpretarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale.

Instanța de trimitere va stabili dacă în speță sunt sau nu incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009. În ceea ce privește critica recurentului-pârât Municipiul București prin Primarul General privind excepția lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte a constatat că este nefondată, determinat de faptul că reclamanții-intimați au notificat Municipiul București formându-se Dosarul nr. 6283/2001. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5025/2/2011.

Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reținut următoarele: Prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că motivarea instanței de apel nu permite determinarea clară a obiectului și temeiului juridic al cererii deduse judecății, fiind necesar ca, în raport cu petitul acțiunii introductive, să se stabilească regimul juridic al bunului în litigiu, dacă este prevăzut de Legea nr. 10/2001, ori cel întemeiat pe dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Sub acest aspect, Curtea a constatat că Sentința civilă nr. 7270/2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, este definitivă și irevocabilă, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

În consecință, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în decizia de casare anterioară, nr. 9218 din 10 noiembrie 2009, problema instanței competente material să judece în primă instanță litigiul de față a fost în mod definitiv dezlegată printr-o hotărâre irevocabilă, iar ca urmare această problemă nu mai poate fi cenzurată.

În acest caz, devine aplicabilă Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Astfel, reținându-se că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată până în prezent, instanța de judecată este obligată să soluționeze fondul pretenției reclamanților, în speță cererea acestora de restituire în natură a imobilului. În cauză, prin Sentința civilă nr. 1116 din 11 iunie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat nulitatea Deciziilor nr. 1750 din 12 noiembrie 1986 și nr. 1642 din 30 august 1988 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv - Biroul permanent și nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, această soluție rămânând irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței menționate, prin Decizia civilă nr. 2972 din 31 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a concluzionat că reclamanții sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiți, însă, pentru considerentele arătate, ei nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură a apartamentului. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, Curtea a constatat că recursul declarat de această parte a fost respins prin decizia Înaltei Curți, casarea cu trimitere privind motivarea instanței de apel pe cererea reclamanților, situație în care, reținând că motivele de apel invocate de reclamanți nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți B.L. și B.G. și apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 1116 din 11 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 45401/3/2007.

Împotriva Deciziei civile nr. 9A din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții B.L. și B.G., care au susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: Prin decizia recurată instanța de apel a validat efectele confiscării comuniste a apartamentului în discuție preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, abrogat, cu motivarea că prin acest decret s-a încălcat dreptul legitim de proprietate al unor cetățeni, pentru motivul că aceștia au refuzat să se întoarcă pe teritoriul țării în timpul regimului comunist, care prin această reglementare odioasă încălca dreptul fundamental al libertății de deplasare garantat în toate țările civilizate din lume.

În cauză este evident că preluarea apartamentului de către statul comunist s-a făcut pentru un motiv inacceptabil de orice stat de drept, și anume că reclamanții-recurenți au refuzat să se întoarcă în țară pentru a trăi sub dictatura teroristă a statului comunist. Se invocă incidența dispozițiilor art. 2, art. 17, art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Criticile formulate de recurenții-reclamanți vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale privind preluarea apartamentului în litigiu, critici ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici nu pot fi primite. În Decizia nr. XX/2007 a secțiilor unite, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Motivul de recurs invocat de același reclamant ce vizează greșita respingere a acțiunii reclamanților nu este fondat.

Faptul că actul normativ special - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină. Întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

De asemenea, corect s-a reținut că, în cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, acesta nereprezentând un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala. Având în vedere că prin hotărâre irevocabilă s-a reținut respectarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamanții B.L. și B.G. în baza art. 312 C. proc. civ. și se va menține decizia civilă a instanței ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții B.L. și B.G. împotriva Deciziei civile nr. 9A din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ