ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7604/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7604/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la nr.

16663/3/2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta

B.E., în calitate de cumpărător al drepturilor litigioase de la vânzătoarele C.A.

și D.C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1 februarie

2010 de către B.N.P. C.M.P., a chemat în judecată pârâtul Municipiul București

prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat Primarul General, în temeiul Legii nr. 10/2001, să emită decizia de

restituire prin acordarea de teren în compensare, pentru imobilul revendicat

compus din terenul în suprafață de 476 mp preluat abuziv de la autorul F.G.,

situat în Municipiul București, str. „P.”, nr. 16, sectorul 4.

În susținerea cererii,

reclamanta a susținut că deși dosarul este complet, pârâtul refuză nejustificat

să emită decizia conform legii speciale, invocând în acest sens și practica unitară

a instanțelor de judecată, care a stabilit că soluționarea într-un termen rezonabil

reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum

a fost acesta consfințit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A solicitat obligarea

acordării unui teren în compensare conform cererii din dosar și a actelor din care

rezultă că a fost identificat terenul ce se poate acorda în compensare, această

situație fiind posibilă, conform documentației din dosarul administrativ.

În drept, au fost invocate

prevederile înscrise în Legea nr. 10/2001, modificată.

Prin sentința civilă

nr. 724 din 20 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis, acțiunea formulată de reclamantă; a obligat

pârâtul Primarul General al Municipiului București să emită o dispoziție prin care

să o propună pe reclamanta B.E., pentru acordarea unor despăgubiri echivalente pentru

terenul în suprafață de 476 mp, situat în Municipiul București, str. „P.”, nr. 16,

sectorul 4, imposibil de restituit în natură; a obligat pârâtul să înainteze: dispoziția,

documentația aferentă și prezenta sentință, către Comisia Centrală pentru Stabilirea

și Acordarea Despăgubirilor.

Pentru a dispune astfel

,

tribunalul a reținut incidența

art.

4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că de prevederile

acestei legi „beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor

fizice îndreptățite”, astfel că vânzătoarele

C.A. și D.C., care au

formulat notificarea din 20 iunie 2001,

intră în categoria persoanelor

îndreptățite să obțină restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate de la autorul lor F.G., astfel că au putut transmite reclamantei B.E. prin

vânzare, drepturile litigioase, cumpărătoarea având dreptul personal, legitim și

actual să acționeze Primarul General al Municipiului București în vederea realizării

efective a drepturilor cumpărate.

În

raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că în cazul

de față, nu s-a făcut dovada că ar exista bunuri și servicii disponibile, care să

poată fi atribuite reclamantei în compensarea terenului afectat integral de blocuri

de locuințe și alte utilități publice.

În

consecință, s-a apreciat că singura posibilitate de reparare a acestei măsuri abuzive,

constă în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

astfel că Primarul General trebuia să emită o dispoziție prin care să le propună

pe moștenitoare pentru acordarea unor despăgubiri.

Văzând și T

itlul

VII al Legii nr. 247/2005, privind „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv”,

Primarul General al Municipiului

București a fost obligat să înainteze: dispoziția, documentația aferentă și prezenta

sentință, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor,

în vederea realizării efective a drepturilor reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamanta B.E. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Reclamanta a solicitat

schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării pârâtului de a acorda

măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alt teren, conform

documentelor depuse la dosar.

În motivare, a susținut

că soluția instanței de fond este greșită, atâta timp cât, la dosar existau toate

probatoriile din care rezulta că restituirea în natură prin echivalent constând

în compensare cu alt teren, era posibilă și necesară.

Prin precizarea la motivele

de apel, formulată la 31 martie 2011, reclamanta a solicitat atribuirea în compensare

a terenului situat în București, str. S.E. nr. 7, sector 4, identificat prin raportul

de expertiza depus la dosar sau în subsidiar a oricărui alt teren disponibil.

Apelantul pârâtul Municipiul

București prin Primarul General a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate,

iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea apelului

a arătat că, față de dispozițiile din Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G.

nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația

de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune

o anumită sumă, ci aceste obligații conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează

numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri

conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile legii speciale nr. 247/2005,

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv.

Prin decizia nr. 864A

din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, apelurile declarate de părți, au fost respinse ca

nefondate.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele

:

apelul formulat de apelanta reclamantă.

În temeiul prevederii

înscrise în art. 26 din Legea nr. 10/2001, care consacră plenitudinea jurisdicțională

a instanței de judecată și puterea de a aprecia asupra corectei aplicări a legii

raportat la situația de fapt stabilită în cauză, instanța, soluționând pe fond notificarea,

poate aprecia asupra incidenței măsurii compensării.

În cauză, prin acțiunea

introductivă, reclamanta a susținut că pârâtul refuză nejustificat să emită decizia

conform legii speciale, prin care să procedeze la soluționarea notificării și acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare, pentru terenul în suprafață

de 476 mp situat în Municipiul București, str. „P.”, nr. 16, sectorul 4, preluat

abuziv, deși documentația era completă și a fost identificat terenul ce se poate

acorda în compensare.

Deși se susține o greșită

aplicare în cauza a normei înscrise în art. 1 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut

că aceasta critică este nefondată, câtă vreme instanța de fond nu a reținut incidenta

unui fine de neprimire al acțiunii reclamantei, deduse dintr-o interpretare eronată

a acestor norme ci, în aplicarea prevederilor art. 1 a constatat că solicitarea

reclamantei de atribuire a unui teren în compensare, în cadrul măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul preluat abuziv și care nu poate

fi restituit în natura nu este fondată, întrucât nu

s-a dovedit că Primarul

General ar avea la dispoziție un teren echivalent pe raza Municipiului București,

pentru a fi atribuit în compensare, cerință impusă de norma înscrisă în art. 1

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin precizarea la motivele

de apel, reclamanta a susținut că a identificat ca fiind disponibil, terenul situat

în București, str. S.E., nr. 7, sector 4, solicitând atribuirea acestui teren sau

a altui teren disponibil în compensare.

Potrivit situației de

fapt necontestate în prezenta cale de atac, în ceea ce privește terenul situat în

București, str. P. nr. 16, acest imobil a fost expropriat conform Decretului

nr. 148/1982 (anexa 7 poz. AA) de la fostul proprietar F.G.

Potrivit adresei nr. XX/2009

emisă de SC A.B. SA, pentru imobilul din str. P., teren construit, au fost acordate

despăgubiri în valoare de 13.660 ROL în 1982, iar pentru teren nu s-au acordat despăgubiri

de către SC A.B. SA.

În vederea lămuririi situației

juridice existente în cauză, dar și pentru respectarea principiilor impuse de normele

înscrise în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost administrate

2 expertize tehnice judiciare.

Astfel, prin expertiza

topografică, întocmită de către expertul M.F., s-a concluzionat că terenul din fosta

str. P. nr. 16 este afectat în prezent de detalii de sistematizare supraterane (str.

P. cu trotuarele aferente) și subterane (rețea de canalizare și rețea de gaze) ceea

ce face imposibilă restituirea în natură a acestuia, statuare care este în concordanță

și cu mențiunile din nota de reconstituire întocmită de Primăria municipiului București.

Această stare de fapt

nu a fost contestată în prezenta cale de atac.

Referitor la identificarea

imobilului din str. S.E. nr. 7, sector 4, expertiza a concluzionat că este afectat

parțial de un spațiu de joacă și o parcare, suprafața apreciată de expert ca fiind

liberă de construcții și detalii de sistematizare supraterane și subterane este

suprafața de 406 mp, formată din 328 mp - liberă de construcții, 52 mp - suprafață

betonată și 26 mp - suprafață pavată.

Expertiza a menționat

totodată că potrivit extrasului din planul cadastral cu rețele, scara 1:500, planșa

YY, fostul teren din str. S.E. nr. 7, sector 4, București nu este străbătut de rețele

edilitare subterane.

Acestea constatări și

concluzii ale expertizei topografice au fost coroborate cu relațiile comunicate

de Primăria Municipiului București, la solicitarea instanței, pentru lămurirea situației

juridice a terenului situat în București, str. S.E., nr. 7, sector 4, solicitat

a fi acordat în compensare.

În raport de aceste date,

terenul solicitat

a fi acordat în compensare, se află în proprietatea Municipiului București, fiind

încadrat de către entitatea deținătoare în categoria bunurilor din domeniul public

al Municipiului București, fiind folosit ca spațiu verde amenajat ca spațiu de joacă

și platformă beton folosită ca parcaj auto-amenajată.

În aprecierea

cerinței impuse de prevederile

înscrise în art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – aceea că bunul solicitat a

fi acordat în compensare să fie disponibil, că terenul situat în București,

str. S.E. nr. 7, este folosit și necesar activității curente a municipalității,

nefiind susceptibil de a fi înscris în tabelul menționat de art. 1 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, fiind afectat de amenajări de utilitate publică.

Astfel, în considerarea

chiar a interpretării oficiale a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 10 pct. 3

din H.G. nr. 250/2007, definește amenajările de utilitate publică ca reprezentând

acele amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație

(străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de

spații verzi, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele

.

Terenul ce se solicită

a fi acordat în compensare este parțial afectat de parcare publică, iar parțial

este ocupat de spațiu verde - loc de joacă, așadar este destinat și afectat unor

amenajări de utilitate publică, de natură a deservi nevoile comunității locale.

Faptul că terenul în litigiu,

nu este afectat de rețele edilitare, nu este de natură să conducă la concluzia că

bunul solicitat a fi acordat în compensare este disponibil, în sensul Legii nr.

10/2001, în raport de situația de fapt anterior reliefată, Legea nr. 10/2001, pe

care apelanta reclamantă și-a întemeiat pretențiile, nefăcând referire exclusiv

la utilitățile de această natură.

Tot astfel,

potrivit art. 3

alin. (4) din Legea nr. 213/1998: domeniul public al comunelor, al orașelor și al

municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. 1II din anexă și din alte

bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului

local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național

ori județean, fiind considerate ca îndeplinind această condiție: piețele publice,

comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, zonele de agrement, precum

și orice alte bunuri de uz sau de interes public local or, terenul în cauză este

amenajat ca spațiu verde, loc de joacă și parcare publică, fiind de uz public local.

Pe de altă parte, prin

expertiza tehnică evaluatorie realizată de către expertul B.M. s-a precedat la evaluarea

și stabilirea prețului de piață ale terenurilor situate în București, str. P.,

nr. 16, sector 4 și respectiv în București, str. S.E., nr. 7, sector 4.

Expertiza a concluzionat

că valoarea de piață, estimată a terenurilor în litigiu, obținută prin negocierea

valorilor evaluate de către expert, este de: 854.360 RON sau 196.110 euro, adică

420€/mp, pentru terenul din str. P., nr. 16, sector 4 și 911.230 RON și respectiv

de 209.170 euro, adică 520 €/mp, pentru terenul din str. S.E., nr. 7, sector 4.

Or, în raport de aceste

constatări, necontestate de nici una dintre părțile litigante, câtă vreme cele două

terenuri nu au valori sensibil egale imobilul din str. S.E., nr.

7, sector 4, având o valoare

de 209.170 euro, cu 13.060 euro, mai mult decât terenul în raport de care se solicita

compensarea, în cauză nu este îndeplinită nici cerința existenței unui raport de

echivalență valorică între imobilul proprietatea autorilor reclamantei - cesionar

de drepturi litigioase, preluat de stat prin expropriere și imobilul solicitat a

fi acordat în compensare, ca măsură reparatorie.

Deși apelanta reclamanta

a solicitat compensarea acestei diferențe valorice prin obligarea sa la plata diferenței

dintre valorile stabilite prin expertiza pentru cele două terenuri, o atare solicitare,

nu poate fi primită pentru considerentele legate de neîndeplinirea în cauză a cerințelor

impuse de prevederile art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, potrivit

relațiilor depuse la Primăria Municipiului București - Direcția Juridică, depusă

la dosar la solicitarea instanței de a se comunica tabelul cu imobilele disponibile

în sensul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a rezultat că aceasta nu are o

evidență imobiliară cadastrală, în raport de care să poată dispune de posibilitatea

atribuirii în natură, potrivit Legii nr. 10/2001, a unor imobile, în compensare,

în sensul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Nefiind identificat un

alt bun disponibil, în sensul acestei norme legale, care să poată fi acordat în

compensare, în natură, nici din această perspectivă criticile formulate de apelanta

reclamantă nu au putut fi apreciate ca fiind fondate.

apelul, formulat de apelantul pârât.

În cadrul criticilor formulate,

apelantul pârât a invocat aplicarea greșită în cauză a prevederilor Titlului VII

al Legii nr. 10/2001, a art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor

înscrise în O.U.G. nr. 81/2007.

Din coroborarea acestor

texte legale, a reieșit că

legiuitorul a înțeles să facă

distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare

a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor

ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) - și

notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința

cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei

Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

În același

timp, în sensul art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin

notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese

decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții

motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în

art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

Or, în cauză,

obiectul acțiunii civile cu care a fost sesizată prima instanța a fost reprezentat

de solicitarea reclamantei de sancționare a refuzului pârâtului de a soluționa notificarea

formulată de autorii reclamantei - cesionari de drepturi litigioase - în temeiul

Legii nr. 10/2001, având ca obiect un imobil preluat abuziv de stat și care, așa

cum rezultă din cele ce preced nu poate fi restituit în natură, astfel că, în raport

și de considerentele avute în vedere în analiza apelului declarat de reclamantă,

în mod corect s-a reținut incidența acestor norme legale în cauză.

Curtea reține, totodată,

că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului

de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Ulterior intrării în vigoare

a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin

echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea

pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați,

desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Această procedură vizează,

stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent, situație în care,

ulterior finalizării procedurii administrative, respectiv stabilirii pe cale judecătorească

a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga

documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta

dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Or, așa cum rezultă din

dispozitivul și considerentele hotărârii apelate, instanța de fond, cu respectarea

întocmai a acestor norme de drept și a statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție din cadrul deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul

legii, a dispus obligarea apelantului pârât la a emite dispoziție motivată prin

care să propună pe reclamantă pentru acordarea de despăgubiri echivalente, în condițiile

Titlului VII al Legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață

de 476 mp, situat în București, str. „P.” nr. 16, sectorul 4 și înaintarea acestei

dispoziții și a documentației aferente, către Comisia Centrală pentru stabilirea

și Acordarea Despăgubirilor.

Soluția la care a ajuns

prima instanță de judecată nu este de natură a contraveni dispozițiilor înscrise

în art. 29 din Legea nr. 10/2001, raportat la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și

la prevederile O.U.G. nr. 81/2007 ci respectă întrutotul procedura administrativă

astfel reglementată.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta B.E. a formulat recurs prin care invocând dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. a arătat că aceasta este în parte lipsită de temei legal și în parte

pronunțată cu greșita aplicare a legii.

Astfel, recurenta reclamantă

susține că în mod greșit s-a constatat imposibilitatea acordării în compensare a

terenului situat în str. S.E. nr. 7 sector 4 pe considerentul că acesta ar face

parte din domeniul public al statului.

Arată că din terenul în

suprafață de 1410 mp, o suprafață de 406 mp nu este construită, nu este afectată

unei destinații de uz public, instanța reținând în mod greșit și netemeinic, din

interpretarea adreselor emise de Direcția Juridică a Primăriei Municipiului București

și a celor emise de Direcția Patrimoniului Primăriei Municipiului București, situația

juridică a terenului propus a fi atribuit în compensare.

Cu privire la diferența

valorică între terenul propus spre compensare și terenul la care era îndreptățit

în mod greșit instanța a reținut imposibilitatea efectuării operațiunii de compensare.

Susține că instanța putea,

față de modul de determinare al valorii terenurilor, să dispună în sensul acordării

unei suprafețe de teren în compensare în echivalent valoric, iar în măsura în care

pentru a da eficiență legii era necesară părerea unui specialist ar fi trebuit ca

aceste lămuriri să fie solicitate pentru o corectă aplicare a legii.

Or, considerând că nu

este necesar, în mod greșit s-a reținut că s-a solicitat compensarea întregului

teren identificat.

Față de obligațiile impuse

prin alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001, autorităților locale, dar și din

perspectiva respectării exigentelor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția

Europeanăa a Drepturilor Omului, instanța a menținut o hotărâre nelegală prin care

deși a fost identificat prin eforturi proprii și evaluat un teren, care ar acoperi

valoric prin compensare despăgubirea la care era îndreptățită, i-a fost respinsă

acțiunea pe considerentul că valoarea acestuia depășește valoarea despăgubirilor

deși exista posibilitatea juridică și faptică de a se acorda o suprafață echivalentă

valoric.

Solicită admiterea recursului,

modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbării

în parte a hotărârii de fond, în sensul obligării pârâtului la emiterea unei dispoziții

de restituire pentru terenul situat în str. „P.”, nr. 16, sectorul 4, prin compensare

cu o suprafață de teren în echivalent valoric din terenul situat în str. S.E.

nr. 7, sector 4, București.

Recursul va fi respins,

ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta reclamantă a

indicat drept temei legal al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Cu privire la critica

ce privește greșita stabilire a situației de fapt a trenului indicat a fi acordat

în compensare, respectiv terenul situat în str. S.E. nr. 7, sector 4, față de care,

printr-o greșită interpretare a probelor administrate în cauză, s-a reținut că aparține

domeniului public.

Ceea ce contestă recurenta

reclamantă este deci, modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situației

de fapt referitoare la regimul juridic al terenului solicitat în compensare, or

o atare critică nu se încadrează în motivul de recurs invocat pentru exercitarea

controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație

a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai

pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai

are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și

de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci

doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care

aceasta o constată.

De aceea, critica formulată

pe aspectul situației de fapt nu poate face obiect de analiză în calea de atac a

recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii

atacate.

A doua critică formulată

vizează, în esență, faptul că terenul indicat putea fi dat în compensare, ceea ce

aduce în discuție modul de aplicare la speță a dispozițiilor legale referitoare

la condițiile acordării de bunuri în compensare.

Această critică, se circumscrie

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu este fondată.

În speță s-a reținut că

terenul indicat a fi dat în compensare nu este disponibil, iar un alt teren nu există

pentru a fi dat în compensare.

Hotărârea atacată, prin

care s-a stabilit că reclamantei nu i se poate acorda teren în compensare, ca măsură

reparatorie prin echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente - art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, considerent pentru

care nu poate fi primită nici critica privind greșita necompensare a diferențelor

valorice ale terenurilor.

Art. 1 prevede la

alin. (2) că „Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite (...)",

iar la alin. (5) că „Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite

cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult

10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil,

un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care

pot fi acordate în compensare".

Din interpretarea sistematică

a textelor enunțate rezultă că pot fi date în compensare numai bunurile disponibile

pe care le deține entitatea învestită cu soluționarea notificării, pe când terenul

solicitat în compensare de reclamantă nu este un teren liber, iar un alt teren nu

există în evidențele autorităților locale cu bunurile disponibile ce pot fi oferite

în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Contrar celor susținute

de recurentă, condiția impusă de lege pentru acordarea de teren în compensare este

ca terenul să fie disponibil, și cum, în speță, terenul propus de reclamantă nu

este disponibil, iar pe raza municipiului București nu există terenuri disponibile

care să poată fi acordate în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, în mod legal

instanța de apel a apreciat că reclamantei nu îi poate fi acordată această formă

de măsuri reparatorii prin echivalent.

Reținând, așadar, că hotărârea

atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel,

nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge

ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta B.E. împotriva deciziei civile nr. 864A din 20 decembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie

2012.