ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7604/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la nr. 16663/3/2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta B.E., în calitate de cumpărător al drepturilor litigioase de la vânzătoarele C.A. și D.C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1 februarie 2010 de către B.N.P.

C.M.P., a chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat Primarul General, în temeiul Legii nr. 10/2001, să emită decizia de restituire prin acordarea de teren în compensare, pentru imobilul revendicat compus din terenul în suprafață de 476 mp preluat abuziv de la autorul F.G., situat în Municipiul București, str. „P.”, nr. 16, sectorul 4. În susținerea cererii, reclamanta a susținut că deși dosarul este complet, pârâtul refuză nejustificat să emită decizia conform legii speciale, invocând în acest sens și practica unitară a instanțelor de judecată, care a stabilit că soluționarea într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a fost acesta consfințit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A solicitat obligarea acordării unui teren în compensare conform cererii din dosar și a actelor din care rezultă că a fost identificat terenul ce se poate acorda în compensare, această situație fiind posibilă, conform documentației din dosarul administrativ. În drept, au fost invocate prevederile înscrise în Legea nr. 10/2001, modificată. Prin sentința civilă nr. 724 din 20 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, acțiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București să emită o dispoziție prin care să o propună pe reclamanta B.E., pentru acordarea unor despăgubiri echivalente pentru terenul în suprafață de 476 mp, situat în Municipiul București, str. „P.”, nr. 16, sectorul 4, imposibil de restituit în natură; a obligat pârâtul să înainteze: dispoziția, documentația aferentă și prezenta sentință, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Pentru a dispune astfel , tribunalul a reținut incidența art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că de prevederile acestei legi „beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”, astfel că vânzătoarele C.A. și D.C., care au formulat notificarea din 20 iunie 2001, intră în categoria persoanelor îndreptățite să obțină restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de la autorul lor F.G., astfel că au putut transmite reclamantei B.E. prin vânzare, drepturile litigioase, cumpărătoarea având dreptul personal, legitim și actual să acționeze Primarul General al Municipiului București în vederea realizării efective a drepturilor cumpărate.

În raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că în cazul de față, nu s-a făcut dovada că ar exista bunuri și servicii disponibile, care să poată fi atribuite reclamantei în compensarea terenului afectat integral de blocuri de locuințe și alte utilități publice. În consecință, s-a apreciat că singura posibilitate de reparare a acestei măsuri abuzive, constă în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel că Primarul General trebuia să emită o dispoziție prin care să le propună pe moștenitoare pentru acordarea unor despăgubiri.

Văzând și T itlul VII al Legii nr. 247/2005, privind „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, Primarul General al Municipiului București a fost obligat să înainteze: dispoziția, documentația aferentă și prezenta sentință, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, în vederea realizării efective a drepturilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta B.E. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul obligării pârâtului de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alt teren, conform documentelor depuse la dosar.

În motivare, a susținut că soluția instanței de fond este greșită, atâta timp cât, la dosar existau toate probatoriile din care rezulta că restituirea în natură prin echivalent constând în compensare cu alt teren, era posibilă și necesară. Prin precizarea la motivele de apel, formulată la 31 martie 2011, reclamanta a solicitat atribuirea în compensare a terenului situat în București, str. S.E. nr. 7, sector 4, identificat prin raportul de expertiza depus la dosar sau în subsidiar a oricărui alt teren disponibil. Apelantul pârâtul Municipiul București prin Primarul General a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea apelului a arătat că, față de dispozițiile din Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G.

nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune o anumită sumă, ci aceste obligații conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Prin decizia nr. 864A din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelurile declarate de părți, au fost respinse ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele : 1. În ceea ce privește apelul formulat de apelanta reclamantă. În temeiul prevederii înscrise în art. 26 din Legea nr. 10/2001, care consacră plenitudinea jurisdicțională a instanței de judecată și puterea de a aprecia asupra corectei aplicări a legii raportat la situația de fapt stabilită în cauză, instanța, soluționând pe fond notificarea, poate aprecia asupra incidenței măsurii compensării. În cauză, prin acțiunea introductivă, reclamanta a susținut că pârâtul refuză nejustificat să emită decizia conform legii speciale, prin care să procedeze la soluționarea notificării și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare, pentru terenul în suprafață de 476 mp situat în Municipiul București, str. „P.”, nr. 16, sectorul 4, preluat abuziv, deși documentația era completă și a fost identificat terenul ce se poate acorda în compensare.

Deși se susține o greșită aplicare în cauza a normei înscrise în art. 1 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că aceasta critică este nefondată, câtă vreme instanța de fond nu a reținut incidenta unui fine de neprimire al acțiunii reclamantei, deduse dintr-o interpretare eronată a acestor norme ci, în aplicarea prevederilor art. 1 a constatat că solicitarea reclamantei de atribuire a unui teren în compensare, în cadrul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul preluat abuziv și care nu poate fi restituit în natura nu este fondată, întrucât nu s-a dovedit că Primarul General ar avea la dispoziție un teren echivalent pe raza Municipiului București, pentru a fi atribuit în compensare, cerință impusă de norma înscrisă în art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin precizarea la motivele de apel, reclamanta a susținut că a identificat ca fiind disponibil, terenul situat în București, str. S.E., nr. 7, sector 4, solicitând atribuirea acestui teren sau a altui teren disponibil în compensare. Potrivit situației de fapt necontestate în prezenta cale de atac, în ceea ce privește terenul situat în București, str. P. nr. 16, acest imobil a fost expropriat conform Decretului nr. 148/1982 (anexa 7 poz. AA) de la fostul proprietar F.G. Potrivit adresei nr. XX/2009 emisă de SC A.B. SA, pentru imobilul din str. P., teren construit, au fost acordate despăgubiri în valoare de 13.660 ROL în 1982, iar pentru teren nu s-au acordat despăgubiri de către SC A.B. SA. În vederea lămuririi situației juridice existente în cauză, dar și pentru respectarea principiilor impuse de normele înscrise în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost administrate 2 expertize tehnice judiciare.

Astfel, prin expertiza topografică, întocmită de către expertul M.F., s-a concluzionat că terenul din fosta str. P. nr. 16 este afectat în prezent de detalii de sistematizare supraterane (str. P. cu trotuarele aferente) și subterane (rețea de canalizare și rețea de gaze) ceea ce face imposibilă restituirea în natură a acestuia, statuare care este în concordanță și cu mențiunile din nota de reconstituire întocmită de Primăria municipiului București. Această stare de fapt nu a fost contestată în prezenta cale de atac. Referitor la identificarea imobilului din str. S.E. nr. 7, sector 4, expertiza a concluzionat că este afectat parțial de un spațiu de joacă și o parcare, suprafața apreciată de expert ca fiind liberă de construcții și detalii de sistematizare supraterane și subterane este suprafața de 406 mp, formată din 328 mp - liberă de construcții, 52 mp - suprafață betonată și 26 mp - suprafață pavată.

Expertiza a menționat totodată că potrivit extrasului din planul cadastral cu rețele, scara 1:500, planșa YY, fostul teren din str. S.E. nr. 7, sector 4, București nu este străbătut de rețele edilitare subterane. Acestea constatări și concluzii ale expertizei topografice au fost coroborate cu relațiile comunicate de Primăria Municipiului București, la solicitarea instanței, pentru lămurirea situației juridice a terenului situat în București, str. S.E., nr. 7, sector 4, solicitat a fi acordat în compensare. În raport de aceste date, terenul solicitat a fi acordat în compensare, se află în proprietatea Municipiului București, fiind încadrat de către entitatea deținătoare în categoria bunurilor din domeniul public al Municipiului București, fiind folosit ca spațiu verde amenajat ca spațiu de joacă și platformă beton folosită ca parcaj auto-amenajată.

În aprecierea cerinței impuse de prevederile înscrise în art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – aceea că bunul solicitat a fi acordat în compensare să fie disponibil, că terenul situat în București, str. S.E. nr. 7, este folosit și necesar activității curente a municipalității, nefiind susceptibil de a fi înscris în tabelul menționat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind afectat de amenajări de utilitate publică. Astfel, în considerarea chiar a interpretării oficiale a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 10 pct. 3 din H.G.

nr. 250/2007, definește amenajările de utilitate publică ca reprezentând acele amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele . Terenul ce se solicită a fi acordat în compensare este parțial afectat de parcare publică, iar parțial este ocupat de spațiu verde - loc de joacă, așadar este destinat și afectat unor amenajări de utilitate publică, de natură a deservi nevoile comunității locale. Faptul că terenul în litigiu, nu este afectat de rețele edilitare, nu este de natură să conducă la concluzia că bunul solicitat a fi acordat în compensare este disponibil, în sensul Legii nr. 10/2001, în raport de situația de fapt anterior reliefată, Legea nr. 10/2001, pe care apelanta reclamantă și-a întemeiat pretențiile, nefăcând referire exclusiv la utilitățile de această natură.

Tot astfel, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998: domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. 1II din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean, fiind considerate ca îndeplinind această condiție: piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, zonele de agrement, precum și orice alte bunuri de uz sau de interes public local or, terenul în cauză este amenajat ca spațiu verde, loc de joacă și parcare publică, fiind de uz public local. Pe de altă parte, prin expertiza tehnică evaluatorie realizată de către expertul B.M.

s-a precedat la evaluarea și stabilirea prețului de piață ale terenurilor situate în București, str. P., nr. 16, sector 4 și respectiv în București, str. S.E., nr. 7, sector 4. Expertiza a concluzionat că valoarea de piață, estimată a terenurilor în litigiu, obținută prin negocierea valorilor evaluate de către expert, este de: 854.360 RON sau 196.110 euro, adică 420€/mp, pentru terenul din str. P., nr. 16, sector 4 și 911.230 RON și respectiv de 209.170 euro, adică 520 €/mp, pentru terenul din str. S.E., nr. 7, sector 4. Or, în raport de aceste constatări, necontestate de nici una dintre părțile litigante, câtă vreme cele două terenuri nu au valori sensibil egale imobilul din str. S.E., nr. 7, sector 4, având o valoare de 209.170 euro, cu 13.060 euro, mai mult decât terenul în raport de care se solicita compensarea, în cauză nu este îndeplinită nici cerința existenței unui raport de echivalență valorică între imobilul proprietatea autorilor reclamantei - cesionar de drepturi litigioase, preluat de stat prin expropriere și imobilul solicitat a fi acordat în compensare, ca măsură reparatorie.

Deși apelanta reclamanta a solicitat compensarea acestei diferențe valorice prin obligarea sa la plata diferenței dintre valorile stabilite prin expertiza pentru cele două terenuri, o atare solicitare, nu poate fi primită pentru considerentele legate de neîndeplinirea în cauză a cerințelor impuse de prevederile art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001. În același timp, potrivit relațiilor depuse la Primăria Municipiului București - Direcția Juridică, depusă la dosar la solicitarea instanței de a se comunica tabelul cu imobilele disponibile în sensul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a rezultat că aceasta nu are o evidență imobiliară cadastrală, în raport de care să poată dispune de posibilitatea atribuirii în natură, potrivit Legii nr. 10/2001, a unor imobile, în compensare, în sensul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Nefiind identificat un alt bun disponibil, în sensul acestei norme legale, care să poată fi acordat în compensare, în natură, nici din această perspectivă criticile formulate de apelanta reclamantă nu au putut fi apreciate ca fiind fondate. 2. În ceea ce privește apelul, formulat de apelantul pârât. În cadrul criticilor formulate, apelantul pârât a invocat aplicarea greșită în cauză a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 10/2001, a art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor înscrise în O.U.G. nr. 81/2007.

Din coroborarea acestor texte legale, a reieșit că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

În același timp, în sensul art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

Or, în cauză, obiectul acțiunii civile cu care a fost sesizată prima instanța a fost reprezentat de solicitarea reclamantei de sancționare a refuzului pârâtului de a soluționa notificarea formulată de autorii reclamantei - cesionari de drepturi litigioase - în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect un imobil preluat abuziv de stat și care, așa cum rezultă din cele ce preced nu poate fi restituit în natură, astfel că, în raport și de considerentele avute în vedere în analiza apelului declarat de reclamantă, în mod corect s-a reținut incidența acestor norme legale în cauză. Curtea reține, totodată, că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor. Această procedură vizează, stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent, situație în care, ulterior finalizării procedurii administrative, respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Or, așa cum rezultă din dispozitivul și considerentele hotărârii apelate, instanța de fond, cu respectarea întocmai a acestor norme de drept și a statuărilor obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din cadrul deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii, a dispus obligarea apelantului pârât la a emite dispoziție motivată prin care să propună pe reclamantă pentru acordarea de despăgubiri echivalente, în condițiile Titlului VII al Legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafață de 476 mp, situat în București, str. „P.” nr. 16, sectorul 4 și înaintarea acestei dispoziții și a documentației aferente, către Comisia Centrală pentru stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Soluția la care a ajuns prima instanță de judecată nu este de natură a contraveni dispozițiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 10/2001, raportat la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și la prevederile O.U.G. nr. 81/2007 ci respectă întrutotul procedura administrativă astfel reglementată. Împotriva acestei decizii, reclamanta B.E. a formulat recurs prin care invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că aceasta este în parte lipsită de temei legal și în parte pronunțată cu greșita aplicare a legii. Astfel, recurenta reclamantă susține că în mod greșit s-a constatat imposibilitatea acordării în compensare a terenului situat în str. S.E. nr. 7 sector 4 pe considerentul că acesta ar face parte din domeniul public al statului.

Arată că din terenul în suprafață de 1410 mp, o suprafață de 406 mp nu este construită, nu este afectată unei destinații de uz public, instanța reținând în mod greșit și netemeinic, din interpretarea adreselor emise de Direcția Juridică a Primăriei Municipiului București și a celor emise de Direcția Patrimoniului Primăriei Municipiului București, situația juridică a terenului propus a fi atribuit în compensare. Cu privire la diferența valorică între terenul propus spre compensare și terenul la care era îndreptățit în mod greșit instanța a reținut imposibilitatea efectuării operațiunii de compensare. Susține că instanța putea, față de modul de determinare al valorii terenurilor, să dispună în sensul acordării unei suprafețe de teren în compensare în echivalent valoric, iar în măsura în care pentru a da eficiență legii era necesară părerea unui specialist ar fi trebuit ca aceste lămuriri să fie solicitate pentru o corectă aplicare a legii.

Or, considerând că nu este necesar, în mod greșit s-a reținut că s-a solicitat compensarea întregului teren identificat. Față de obligațiile impuse prin alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001, autorităților locale, dar și din perspectiva respectării exigentelor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeanăa a Drepturilor Omului, instanța a menținut o hotărâre nelegală prin care deși a fost identificat prin eforturi proprii și evaluat un teren, care ar acoperi valoric prin compensare despăgubirea la care era îndreptățită, i-a fost respinsă acțiunea pe considerentul că valoarea acestuia depășește valoarea despăgubirilor deși exista posibilitatea juridică și faptică de a se acorda o suprafață echivalentă valoric.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii de fond, în sensul obligării pârâtului la emiterea unei dispoziții de restituire pentru terenul situat în str. „P.”, nr. 16, sectorul 4, prin compensare cu o suprafață de teren în echivalent valoric din terenul situat în str. S.E. nr. 7, sector 4, București. Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta reclamantă a indicat drept temei legal al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la critica ce privește greșita stabilire a situației de fapt a trenului indicat a fi acordat în compensare, respectiv terenul situat în str. S.E.

nr. 7, sector 4, față de care, printr-o greșită interpretare a probelor administrate în cauză, s-a reținut că aparține domeniului public. Ceea ce contestă recurenta reclamantă este deci, modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situației de fapt referitoare la regimul juridic al terenului solicitat în compensare, or o atare critică nu se încadrează în motivul de recurs invocat pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, critica formulată pe aspectul situației de fapt nu poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate. A doua critică formulată vizează, în esență, faptul că terenul indicat putea fi dat în compensare, ceea ce aduce în discuție modul de aplicare la speță a dispozițiilor legale referitoare la condițiile acordării de bunuri în compensare. Această critică, se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu este fondată. În speță s-a reținut că terenul indicat a fi dat în compensare nu este disponibil, iar un alt teren nu există pentru a fi dat în compensare.

Hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că reclamantei nu i se poate acorda teren în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001, considerent pentru care nu poate fi primită nici critica privind greșita necompensare a diferențelor valorice ale terenurilor.

Art. 1 prevede la alin. (2) că „Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite (...)", iar la alin. (5) că „Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare". Din interpretarea sistematică a textelor enunțate rezultă că pot fi date în compensare numai bunurile disponibile pe care le deține entitatea învestită cu soluționarea notificării, pe când terenul solicitat în compensare de reclamantă nu este un teren liber, iar un alt teren nu există în evidențele autorităților locale cu bunurile disponibile ce pot fi oferite în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Contrar celor susținute de recurentă, condiția impusă de lege pentru acordarea de teren în compensare este ca terenul să fie disponibil, și cum, în speță, terenul propus de reclamantă nu este disponibil, iar pe raza municipiului București nu există terenuri disponibile care să poată fi acordate în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, în mod legal instanța de apel a apreciat că reclamantei nu îi poate fi acordată această formă de măsuri reparatorii prin echivalent. Reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei civile nr. 864A din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.