ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5346/2011

Asupra recursului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București

la 7 octombrie 2009,

M.N. a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001 și în contradictoriu cu Primarul general

al municipiului București, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții prin

care să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare, respectiv

un alt teren, echivalent valoric celui în suprafață de 2.500 mp, situat în București,

str.

D., preluat abuziv în baza decretului nr. 109/1988. A solicitat, ca în situația

în care nu este posibilă acordarea, în compensare, a unui alt teren, să fie obligat

pârâtul să emită dispoziție prin care să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent

sub forma despăgubirilor prevăzute de lege, pentru imobilul teren specificat.

Tribunalul București, secția a

IV

-a civilă, prin sentința nr. 740 din 19

mai 2010,

a admis în parte

cererea formulată de reclamantul M.N. în contradictoriu cu pârâtul Primarul general

al municipiului București, pe care l-a obligat să acorde reclamantului măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 2.500 mp, situat în București,

str. D. A respins cererea privind acordarea în compensare a unui teren echivalent.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că notificarea formulată de reclamant nu a fost soluționată în termenul

de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată și completată, motiv pentru care, având în vedere decizia nr. XX/2007

pronunțată de Înalta Curte în interesul legii, a procedat la analizarea pe fond

a cererii.

A constatat că imobilul face parte din

categoria celor preluate abuziv în proprietatea statului și că este îndeplinită

și cea de-a doua condiție impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv că

reclamantul a făcut dovada că este moștenitor al persoanelor fizice îndreptățite

la restituire [art. 4 alin. (2) din lege].

Din concluziile raportului de expertiză

tehnică, specialitatea topografie și cadastru, efectuat de expert L.M.C., Tribunalul

a constatat că terenul este ocupat de blocul X, alei pietonale, spații verzi, trotuare,

carosabil, astfel încât nu poate fi restituit în natură.

Făcând aplicarea art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, prima instanță a admis în parte cererea reclamantului,

constatând că deși acesta a solicitat în compensare un teren de valoare identică

sau apropiată celui preluat, nu a administrat probe din care să rezulte că a identificat

un astfel de teren, cu toate că-i revenea sarcina probei, în raport de dispozițiile

art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 1169 C. civ.

Prin motivele de apel, pârâtul Municipiul

București prin Primar general

a

arătat că în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005 și cele ale O.U.G. nr. 81/2007,

unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a

acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești și nici pe cea a propunerii

unei anumite sume, aceste obligații limitându-se, față de prevederile Legii nr.

10/2001, numai la

emiterea

unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, potrivit legilor

speciale de reparație.

A invocat în acest sens art. 13 alin.

(1) capitolul III din Legea nr. 247/2005, concluzionând că Municipiul București

are obligația legală de a propune acordarea despăgubirilor instituției competente,

C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P., conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din lege.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 708A din 24 noiembrie 2010,

a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primar general împotriva sentinței Tribunalului. A schimbat în parte

hotărârea apelată în sensul că a obligat pe pârâtul Municipiul București să acorde

reclamantului M.N. măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață

de 2.500 mp situat în București, str. D., în conformitate cu dispozițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

S-a reținut, în esență, că dispozițiile

Legii nr. 10/2001 trebuie coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005, în raport de

care se impune precizarea că măsurile reparatorii prin echivalent vor fi acordate

în conformitate cu Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

A fost constatată nefondată susținerea

apelantului potrivit căreia nu poate fi obligat să stabilească suma despăgubirilor

acordate, reținându-se că din dispozitivul sentinței atacate nu rezultă o asemenea

obligație, stabilindu-se numai cea de a propune acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, ce va fi îndeplinită în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

247/2005, prin înaintarea dosarului către C.C.S.D.

Împotriva acestei ultime decizi a declarat

recurs pârâtul Municipiul București prin Primar general,

solicitând admiterea acestuia și modificarea

deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A arătat că motivul de recurs se circumscrie

celui prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., în mod greșit fiind obligat

pârâtul să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

în litigiu.

Invocând dispozițiile art. 21 - 23 din

Legea nr. 10/2001, referitoare la faptul că notificarea trebuie însoțită de actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, iar în cazul moștenitorilor foștilor proprietari

și de actele doveditoare ale acestei calități, recurentul a considerat că nu s-a

făcut dovada dreptului de proprietate în ceea ce privește terenul, nedepunându-se

tidul de proprietate asupra acestuia.

A arătat că nu este îndeplinită nici condiția

prevăzută de art. 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv dovedirea preluării abuzive

a imobilului, motivat de faptul că pentru imobilul naționalizat în baza decretului

de expropriere s-au primit despăgubiri, iar reclamanții nu au făcut dovada că acestea

nu reprezentau valoarea reală la momentul exproprierii.

A mai precizat și faptul că nu s-au produs

dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303

C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar

art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la

motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a

părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva

recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din

cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia,

în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat

la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs

nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unui

din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță, recurentul, deși a precizat

formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de

textul de lege menționat.

Astfel, recurentul ignorând faptul că obiectul

recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe

anumite considerente în adoptarea soluției, nu a criticat însă această hotărâre

ci a formulat critici noi pe care nu le-a adus și în fața instanței de apel.

În concret, se reține că prin motivele

de recurs, a considerat că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului

în litigiu precum și dovada preluării abuzive a acestuia prin dovedirea aspectului

că despăgubirile primite nu reprezentau valoarea reală din momentul exproprierii,

pe când, motivele de apel au vizat doar împrejurarea că pârâtul nu are obligația

de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești și nici pe cea a

propunerii unei anumite sume ca despăgubire.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel

argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură

în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului

nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind

legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele critici susceptibile

de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente

prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul

instanței de apel.

Se constată astfel că pe calea recursului

declarat nu sunt aduse dezbaterii astfel de critici vizând legalitatea deciziei

atacate, ci critici noi, neformulate și în fața instanței de apel.

Văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate

cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în

asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect

de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 708A din 24 noiembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

iunie 2011.