ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5746/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV – a civilă, la 25 noiembrie 2009, reclamantul R.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 188 m.p., situat în București, Str. Ș.N., cu daune cominatorii în cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii. S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata contravalorii casei ce se afla pe terenul menționat, demolată abuziv de către pârât.

Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., reclamantul solicitând compararea titlului său, reprezentat de actul de vânzare – cumpărare autentificat din 17 iunie 1971 cu titlul pârâtului, constituit prin decretul de expropriere din anul 1974. Prin sentința civilă nr. 289 din 4 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV – a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare și a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de către succesorii acestora, de acțiuni în revendicare sau acordare de despăgubiri a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparații.

S-a avut în vedere faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a notificării. În acest context, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect confirmat de apărătorul său, ori potrivit art. 22 din actul normativ menționat, lipsa notificării formulate în termenul prevăzut de lege atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. În acest sens, a fost avută în vedere decizia pronunțată la 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit căreia nu există posibilitatea pentru persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun în materia revendicării. Tribunalul a apreciat, totodată, că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., care prevăd că în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în speță cea prevăzută de Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul R.A., criticând-o ca fiind lovită de nulitate, având în vedere neconcordanța între numele judecătorului care a participat la judecarea cauzei și cel care a pronunțat hotărârea atacată și care a semnat dispozitivul. Un alt motiv de nulitate invocat, s-a susținut că decurge din componența completului de judecată, care a fost nelegal format la dezbateri, din doi judecători, în loc de unul singur, potrivit stadiului procesual al cauzei.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, s-a susținut că instanța de fond nu a respectat decizia nr. 33 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, neobservându-se în acest sens că apelantul a formulat cerere de restituire în anul 2000, în temeiul legii fondului funciar, fiind astfel exceptat de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin decizia civilă nr. 554 A din 28 septembrie 2010, a admis apelul reclamantului și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal. Prin considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că motivul de nulitate invocat de apelant nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 105 alin. (1) C. proc.

civ., care presupune necesitatea existenței unei vătămări prezumate până la proba contrară, această prezumție simplă fiind răsturnată în speță, prin faptul că judecătorul care a semnat minuta este același cu cel care a semnat hotărârea, ceea ce exclude constituirea în mod diferit a instanței care a deliberat față de cea care a pronunțat sentința atacată. S-a considerat că nu este aplicabilă sancțiunea nulității absolute a sentinței primei instanțe, neconcordanța semnalată fiind o eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzută de art. 281 C. proc. civ. S-a apreciat că este neîntemeiat și motivul de apel privind soluționarea de către instanța de fond a excepției autorității lucrului judecat, cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al reclamantului.

S-a constatat că nici din dispozitiv și nici din considerentele reținute în sprijinul soluției adoptate nu rezultă că s-ar fi examinat o astfel de excepție. Curtea de Apel a găsit, însă, întemeiat motivul de apel referitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii. S-a reținut că, în măsura în care instanța de judecată este sesizată cu o cerere de revendicare a unui imobil preluat de statul comunist, întemeiată pe dreptul comun, ea este competentă potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție, să se pronunțe asupra fondului cererilor care se referă la astfel de situații. S-a considerat că prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă asupra acțiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a reținut, totodată, că ulterior pronunțării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României (din 13 ianuarie 2009) a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare, formulată în baza C.civ. după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenție. În concluzie, s-a considerat că, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acesta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

S-a constatat că aspectele dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt obligatorii conform art. 46 din Convenție, astfel încât cele două probleme dezlegate prin recursul în interesul legii de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind opțiunea între Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare de drept comun și raportul dintre Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost înlăturate conform art. 6 din Convenție. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termenul legal reclamantul R.A., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul recurent a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii în sensul că, deși s-a reținut corect admisibilitatea acțiunii prin comparare de titluri, s-a apreciat nelegal că se impune ca instanța de fond, cu ocazia rejudecării, să cerceteze dacă s-au respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără să se observe că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs și întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat faptul că instanța de apel s-a comportat ca o instanță de recurs, în sensul că a trasat dispoziții obligatorii pentru judecătorii fondului, impunând acestora să analizeze cauza prin prisma Legii nr. 10/2001.

Examinând criticile invocate de reclamantul recurent, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 296 teza a II – a C. proc. civ., recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, Curtea va constata că, potrivit principiului non reformatio in pejus nu se poate cenzura, în cadrul recursului declarat de reclamant, soluția dată de instanța de apel excepției de ordine publică referitoare la inadmisibilitatea acțiunii.

Se va reține că recurentul nu critică această soluție, ci doar considerentele din decizia atacată prin care se impune instanței de fond să cerceteze fondul dreptului pretins de reclamant raportat la hotărârile pronunțate anterior, împrejurarea dacă s-a formulat sau nu notificare în sensul Legii nr. 10/2001, etc. Prin urmare, Curtea va reține că soluția dată de instanța de apel excepției inadmisibilității acțiunii a trecut în puterea lucrului judecat prin neatacarea sa de către pârât și nici de către reclamant, căruia îi este favorabilă. În realitate, deși recurentul reclamant a solicitat modificarea deciziei recurate pentru motivul arătat, respectiv motivarea contradictorie, nu critică soluția ce a determinat desființarea sentinței primei instanțe ca efect al admiterii apelului său.

De altfel, acesta a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ceea ce instanța de apel a dispus deja prin decizia atacată. Nu se poate reține că prin considerentele referitoare la modul de analiză a fondului dreptului pretins de reclamant, cu ocazia rejudecării, instanța de apel ar fi impus tribunalului, cu caracter obligatoriu, să facă o nouă analiză a aceleiași excepții prin prisma Legii nr. 10/2001. În realitate, considerentele expuse în finalul deciziei recurate fac referire la aspectele ce pot fi analizate de prima instanță cu privire la fondul dreptului pretins de reclamant, fără a îngrădi în niciun mod rolul Tribunalului, în procesul comparării titlurilor părților în contextul aplicării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu sunt întrunite motivele invocate, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva deciziei nr. 554/A din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a-IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică , astăzi 05 iulie 2011.