ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5746/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Tribunalul București, secția a IV – a civilă, la 25 noiembrie 2009, reclamantul

R.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

solicitând obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie terenul

în suprafață de 188 m.p., situat în București, Str. Ș.N., cu daune cominatorii în

cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii. S-a

solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata contravalorii casei ce se afla

pe terenul menționat, demolată abuziv de către pârât.

Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile

art. 480 și 481 C. civ., reclamantul solicitând compararea titlului său, reprezentat

de actul de vânzare – cumpărare autentificat din 17 iunie 1971 cu titlul pârâtului,

constituit prin decretul de expropriere din anul 1974.

Prin sentința civilă

nr. 289 din 4 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV – a civilă, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare și a respins

acțiunea.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de

către succesorii acestora, de acțiuni în revendicare sau acordare de despăgubiri

a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri

fac obiectul unor legi speciale de reparații.

S-a avut în vedere faptul

că dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă

pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate de

soluționare a notificării.

În acest context, s-a

reținut că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001, aspect confirmat de apărătorul său, ori potrivit art. 22 din actul

normativ menționat, lipsa notificării formulate în termenul prevăzut de lege atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

În acest sens, a fost

avută în vedere decizia pronunțată la 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și

Justiție asupra recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia nu există posibilitatea pentru

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun în materia revendicării.

Tribunalul a apreciat,

totodată, că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția

României și a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având

în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil

cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea

parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept

civil.

Tribunalul a reținut incidența

dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că în cazurile anume

prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se face numai după îndeplinirea

unei proceduri prealabile, în speță cea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței menționate

a declarat apel reclamantul R.A., criticând-o ca fiind lovită de nulitate, având

în vedere neconcordanța între numele judecătorului care a participat la judecarea

cauzei și cel care a pronunțat hotărârea atacată și care a semnat dispozitivul.

Un alt motiv de nulitate

invocat, s-a susținut că decurge din componența completului de judecată, care a

fost nelegal format la dezbateri, din doi judecători, în loc de unul singur, potrivit

stadiului procesual al cauzei.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, s-a susținut că instanța de fond nu a respectat decizia

nr. 33 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, neobservându-se

în acest sens că apelantul a formulat cerere de restituire în anul 2000, în temeiul

legii fondului funciar, fiind astfel exceptat de la procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001.

Curtea de Apel București,

secția a IV – a civilă, prin decizia civilă nr. 554 A din 28 septembrie 2010, a

admis apelul reclamantului și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la același tribunal.

Prin considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut că motivul de nulitate invocat de apelant nu se încadrează

în ipoteza prevăzută de art. 105 alin. (1) C. proc. civ., care presupune necesitatea

existenței unei vătămări prezumate până la proba contrară, această prezumție simplă

fiind răsturnată în speță, prin faptul că judecătorul care a semnat minuta este

același cu cel care a semnat hotărârea, ceea ce exclude constituirea în mod diferit

a instanței care a deliberat față de cea care a pronunțat sentința atacată.

S-a considerat că nu este

aplicabilă sancțiunea nulității absolute a sentinței primei instanțe, neconcordanța

semnalată fiind o eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzută

de art. 281 C. proc. civ.

S-a apreciat că este neîntemeiat

și motivul de apel privind soluționarea de către instanța de fond a excepției autorității

lucrului judecat, cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului

la apărare al reclamantului.

S-a constatat că nici

din dispozitiv și nici din considerentele reținute în sprijinul soluției adoptate

nu rezultă că s-ar fi examinat o astfel de excepție.

Curtea de Apel a găsit,

însă, întemeiat motivul de apel referitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității

acțiunii.

S-a reținut că, în măsura

în care instanța de judecată este sesizată cu o cerere de revendicare a unui imobil

preluat de statul comunist, întemeiată pe dreptul comun, ea este competentă potrivit

plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție, să se pronunțe

asupra fondului cererilor care se referă la astfel de situații.

S-a considerat că prin

recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă asupra acțiunilor în revendicare

formulate în baza art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a reținut, totodată,

că ulterior pronunțării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva

României (din 13 ianuarie 2009) a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei

acțiuni în revendicare, formulată în baza C.civ. după apariția Legii nr. 10/2001,

contravine art. 6 din Convenție.

În concluzie, s-a considerat

că, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedură

administrativă cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă,

acesta rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un

termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea

în natură nu mai este posibilă.

S-a constatat că aspectele

dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt obligatorii conform

art. 46 din Convenție, astfel încât cele două probleme dezlegate prin recursul în

interesul legii de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind

opțiunea între Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare de drept comun și raportul

dintre Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

au fost înlăturate conform art. 6 din Convenție.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs în termenul legal reclamantul R.A., criticând-o ca nelegală pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, reclamantul recurent a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii

în sensul că, deși s-a reținut corect admisibilitatea acțiunii prin comparare de

titluri, s-a apreciat nelegal că se impune ca instanța de fond, cu ocazia rejudecării,

să cerceteze dacă s-au respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără să se observe

că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cea de-a doua critică

formulată prin motivele de recurs și întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., a vizat faptul că instanța de apel s-a comportat ca o instanță de

recurs, în sensul că a trasat dispoziții obligatorii pentru judecătorii fondului,

impunând acestora să analizeze cauza prin prisma Legii nr. 10/2001.

Examinând criticile invocate

de reclamantul recurent, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Având în vedere că potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ. cu referire la dispozițiile art.

296 teza a II – a C. proc. civ., recurentului nu i se poate crea în propria cale

de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, Curtea va constata

că, potrivit principiului non reformatio in pejus nu se poate cenzura, în cadrul

recursului declarat de reclamant, soluția dată de instanța de apel excepției de

ordine publică referitoare la inadmisibilitatea acțiunii.

Se va reține că recurentul

nu critică această soluție, ci doar considerentele din decizia atacată prin care

se impune instanței de fond să cerceteze fondul dreptului pretins de reclamant raportat

la hotărârile pronunțate anterior, împrejurarea dacă s-a formulat sau nu notificare

în sensul Legii nr. 10/2001, etc.

Prin urmare, Curtea va

reține că soluția dată de instanța de apel excepției inadmisibilității acțiunii

a trecut în puterea lucrului judecat prin neatacarea sa de către pârât și nici de

către reclamant, căruia îi este favorabilă.

În realitate, deși recurentul

reclamant a solicitat modificarea

deciziei recurate pentru motivul arătat, respectiv

motivarea

contradictorie, nu critică soluția ce a determinat desființarea sentinței primei

instanțe ca efect al admiterii apelului său.

De altfel, acesta a solicitat

expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ceea ce instanța de apel

a dispus deja prin decizia atacată.

Nu se poate reține că

prin considerentele referitoare la modul de analiză a fondului dreptului pretins

de reclamant, cu ocazia rejudecării, instanța de apel ar fi impus tribunalului,

cu caracter obligatoriu, să facă o nouă analiză a aceleiași excepții prin prisma

Legii nr. 10/2001.

În realitate, considerentele

expuse în finalul deciziei recurate fac referire la aspectele ce pot fi analizate

de prima instanță cu privire la fondul dreptului pretins de reclamant, fără a îngrădi

în niciun mod rolul Tribunalului, în procesul comparării titlurilor părților în

contextul aplicării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire

la art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că nu sunt întrunite motivele invocate, prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul R.A. împotriva deciziei nr. 554/A din 28 septembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a-IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică , astăzi 05 iulie 2011.