ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4309/2010

I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4309 din 8 septembrie 2010 Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2009, reclamanții P.N., M.P. și M.F. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General pentru a se dispune obligarea pârâtului să soluționeze notificarea nr. 476 din 31 mai 2001 pe care autorul lor, P.D., a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001 și care constituie obiectul dosarului nr. 29076, precum și obligarea pârâtului să emită dispoziție prin care să li se recunoască dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 2500 mp teren care nu mai poate fi restituită în natură. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că sunt moștenitorii defuncților P.D.

și P.E., care în termen legal au formulat notificare la data de 31 mai 2001, ce a fost înregistrată în evidențele pârâtului sub nr. 29076, pentru restituirea imobilului situat în București, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3280 din 20 februarie 1946, care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 7/1983. Pârâtul nu a soluționat notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, nesoluționare ce echivalează cu un refuz de a le acorda măsurile reparatorii cuvenite în temeiul legii speciale pentru bunul lor preluat abuziv de stat. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 284 din 27 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul general să soluționeze notificarea nr. 476 din 31 mai 2001 formulată de P.D., ce formează obiectul dosarului nr. 29076. A fost obligat pârâtul să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 2500 mp teren situat în București, care nu poate fi restituit în natură, cu restituirea despăgubirilor încasate în temeiul Decretului nr. 7/1983. Prima instanță a reținut, în esență, ca fiind de necontestat în speță faptul că autorul reclamanților a formulat în termen - la data de 31 mai 2001 - notificare pentru restituirea bunului proprietatea sa, preluat de stat în mod abuziv, și că nici în prezent, deși au trecut 8 ani de la formularea notificării, pârâtul nu a emis răspunsul prevăzut de lege.

Au fost astfel nesocotite dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22 din același act normativ, unitatea notificată este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra acestei cereri. Din aceste considerente a fost admisă acțiunea reclamanților și obligat pârâtul să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, cu obligația persoanelor îndreptățite la restituirea despăgubirilor încasate în urma decretului de expropriere. Apelul declarat de pârât împotriva susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 201 A din 24 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Instanța de apel a reținut, în esență, că art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin dispoziție, data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23. Or, potrivit acestor dispoziții actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acțiuni. Nu a fost primit nici argumentul potrivit căruia actele pot fi depuse până la soluționarea notificării, întrucât legea nu poate fi interpretate în sensul prelungirii sine die a termenului de soluționare a notificării, în cauză trecând mai mult de șapte ani de la data formulării acestei solicitări.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării, prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Or, în speță reclamanții nu au depus actele doveditoare ale proprietății și nici dovada pretinsă de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 (declarație autentică) din care să rezulte dacă a primit sau nu despăgubiri pentru bunul expropriat. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie/dispoziție motivată, asupra cererii de restituire.

Din prevederile legale citate rezultă că termenul menționat este un termen imperativ, întrucât obligația pe care o conține rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ. Probele existente la dosar confirmă împrejurarea că pârâta nu a solicitat suplimentarea probațiunii pentru imobilul cu privire la care reclamanții prin autorul lor au solicitat restituirea bunului în litigiu, astfel încât critica privind momentele de la care începe să curgă acest termen, mai precis de la depunerea/nedepunerea actelor, nu poate fi primită. Constatând temporizarea procedurii prevăzute de lege în mod neîntemeiat și cu nesocotirea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 ce impun îndeplinirea obligației de a răspunde într-un anumit termen notificării prevăzute de legea specială, criticile pârâtului se vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul a fost respins.