ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4309/2010

I.C.C.J., secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4309 din 8 septembrie 2010

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie

2009, reclamanții P.N., M.P. și M.F. au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin Primarul General pentru a se dispune obligarea

pârâtului să soluționeze notificarea nr. 476 din 31 mai 2001 pe care autorul

lor, P.D., a formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001 și care constituie

obiectul dosarului nr. 29076, precum și obligarea pârâtului să emită dispoziție

prin care să li se recunoască dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru suprafața de 2500 mp teren care nu mai poate fi restituită în natură.

În motivarea cererii, reclamanții au

susținut că sunt moștenitorii defuncților P.D. și P.E., care în termen legal au

formulat notificare la data de 31 mai 2001, ce a fost înregistrată în

evidențele pârâtului sub nr. 29076, pentru restituirea imobilului situat în

București, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3280

din 20 februarie 1946, care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.

7/1983.

Pârâtul nu a soluționat notificarea

în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001,

nesoluționare ce echivalează cu un refuz de a le acorda măsurile reparatorii

cuvenite în temeiul legii speciale pentru bunul lor preluat abuziv de stat.

În drept, cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 284 din 27

februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea

reclamanților și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul general

să soluționeze notificarea nr. 476 din 31 mai 2001 formulată de P.D., ce

formează obiectul dosarului nr. 29076.

A fost obligat pârâtul să acorde

măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 2500 mp teren situat în

București, care nu poate fi restituit în natură, cu restituirea despăgubirilor

încasate în temeiul Decretului nr. 7/1983.

Prima instanță a reținut, în esență,

ca fiind de necontestat în speță faptul că autorul reclamanților a formulat în

termen - la data de 31 mai 2001 - notificare pentru restituirea bunului

proprietatea sa, preluat de stat în mod abuziv, și că nici în prezent, deși au

trecut 8 ani de la formularea notificării, pârâtul nu a emis răspunsul prevăzut

de lege.

Au fost astfel nesocotite

dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la

depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22 din același act normativ,

unitatea notificată este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție

motivată asupra acestei cereri.

Din aceste considerente a fost

admisă acțiunea reclamanților și obligat pârâtul să acorde măsuri reparatorii

prin echivalent pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, cu obligația

persoanelor îndreptățite la restituirea despăgubirilor încasate în urma

decretului de expropriere.

Apelul declarat de pârât împotriva

susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 201 A din

24 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Instanța de apel a reținut, în

esență, că art. 25 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care

curge termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin dispoziție, data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23.

Or, potrivit acestor dispoziții

actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea

în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării

prezentei acțiuni.

Nu a fost primit nici argumentul

potrivit căruia actele pot fi depuse până la soluționarea notificării, întrucât

legea nu poate fi interpretate în sensul prelungirii sine die a termenului de

soluționare a notificării, în cauză trecând mai mult de șapte ani de la data

formulării acestei solicitări.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că termenul de 60 de

zile pentru soluționarea notificării, prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare.

Or, în speță reclamanții nu au depus

actele doveditoare ale proprietății și nici dovada pretinsă de dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 10/2001 (declarație autentică) din care să rezulte dacă a

primit sau nu despăgubiri pentru bunul expropriat.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 republicată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe, prin decizie/dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire.

Din prevederile legale citate

rezultă că termenul menționat este un termen imperativ, întrucât obligația pe

care o conține rezultă din lege și face parte dintr-o procedură

administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Probele existente la dosar confirmă

împrejurarea că pârâta nu a solicitat suplimentarea probațiunii pentru imobilul

cu privire la care reclamanții prin autorul lor au solicitat restituirea

bunului în litigiu, astfel încât critica privind momentele de la care începe să

curgă acest termen, mai precis de la depunerea/nedepunerea actelor, nu poate fi

primită.

Constatând temporizarea procedurii

prevăzute de lege în mod neîntemeiat și cu nesocotirea dispozițiilor art. 25

din Legea nr. 10/2001 ce impun îndeplinirea obligației de a răspunde într-un

anumit termen notificării prevăzute de legea specială, criticile pârâtului se

vădesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul a fost respins.