ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6124/2011

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 206 din 16 februarie 2010 a Tribunalului București secția a III – a civilă s-a admis acțiunea reclamantului P.C. împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar să propună prin dispoziție acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc către recurent, situat în București, str. G.G. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere faptul că prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.N. din 12 iulie 2001, reclamantul a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în București, aciuai G.G.

nr. 12, invocând calitatea de moștenitor al proprietarului deposedat abuziv, că în anul 2008 au fost completate actele doveditoare în susținerea notificării, dar reclamantul nu a primit un răspuns până în prezent, așa încât Tribunalul a constatat că pârâtul nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, de a se pronunța în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, printr-o dispoziție motivată, asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

Tribunalul a considerat că vătămarea pricinuită reclamantului în exercitarea drepturilor sale fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație, prin neemiterea unei dispoziții motivate, ca răspuns la notificarea formulată în anul 2001. poate fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând niciun impediment procedural în acest sens, cât timp lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce trebuie cenzurat de către instanță. În raport de prevederile Legii nr. 10/2001, referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, Tribunalul a reținut că în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 iulie 1948 și transcris din 31 iulie 1948 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, autorul reclamantului, P.P., a cumpărat 304 m.p., în suprafață de 608 m.p., situată în Parcul S.N.I.C., că P.P.

a decedat la data de 27 mai 1996 fiind moștenit de reclamantul P.C., fiul său, așa cum rezulta din certificatul de moștenitor din 04 august 2004 eliberat de B.N.P. I.F. și I.S. De asemenea, a reținut că potrivit adresei din 08 august 2008 eliberată de Primăria Municipiului București -S.E.P., în suprafață de 608 m.p. (din fosta parcelare S.N.I.C.), figurează ca expropriată prin Decretul nr. 54/1951 și data în folosință Sfatului Popular al Capitalei în baza Decretului nr. 117/1955, iar din înscrisurile depuse la dosar a rezultat ca autorul reclamantului nu a primit despăgubiri pentru acest imobil.

Tribunalul a constatat că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 și, reținând calitatea de proprietar a reclamantului asupra imobilului în litigiu și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la restituire în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, iar pârâtului îi revine obligația de a propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 26 din lege.

Instanța de fond a reținut că, dată fiind procedura obligatorie impusa de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu referire la art. 26 și dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța investită cu soluționarea pe fond a notificării, nu poate stabili despăgubirile, această competență aparținând C.C.S.D., și doar în condițiile în care despăgubirea nu este mulțumitoare pentru beneficiar, acesta are posibilitatea atacării deciziei C.C.S.D. la instanța competentă. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul general, iar prin decizia civilă nr. 188 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX – a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul pârâtului, reținându-se următoarele considerente: Critica apelantului vizând faptul ca instanța de judecată nu putea soluționa notificarea, întrucât procedura administrativă nu a fost finalizată, nu este fondată.

Aceasta deoarece prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a decis ca, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată poate să dispună în mod direct restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei dată de unitatea deținătoare, cât și în cazul în care unitatea deținătoare a bunului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de lege cu privire la notificarea formulată.

Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea din septembrie 2005 a legii), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de Ia depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. În aplicarea datei depunerii actelor doveditoare, pct. 23.1 alin. (4) din Norme precizează că termenul de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare comunica acesteia în intervalul de 60 de zile faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Prin urmare, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că emiterea deciziei de restituire este condiționată de depunerea probelor solicitate, în acest caz, persoana îndreptățită fiind obligată să comunice răspuns. Nefondate sunt și susținerile apelantului privind termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25, în înțelesul dat de Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci când susține că este un simplu termen de recomandare, astfel încât depășirea lui nu putea atrage obligarea unității deținătoare la emiterea deciziei de restituire. Teza susținută de apelant nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării, rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare al normei care îi reglementează: ,,în termen de 60 de zile (...)unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe(...).

Procedând în modul pretins de apelant, s-ar putea ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, sa fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apară drepturile recunoscute de lege.

Nefondate sunt și criticile apelantului privind greșita soluționare a cauzei de către instanța de fond, în raport de prevederile obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în secții unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii, formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și s-a stabilit ca deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor Ia data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise S.C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Aceasta deoarece, potrivit art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare), ori în cauza dedusă judecății, instanța nu a fost investită cu controlul unei astfel de decizii sau dispoziții, sub aspectul legalității și temeiniciei, obiectul cererii de față fiind soluționarea pe fond a notificării, avându-se în vedere refuzul nejustificat al pârâtului în emiterea dispoziției.

S-a mai reținut că apelantul a criticat și modalitatea prin care a fost soluționată cererea reclamantului, invocând faptul că măsurile reparatorii nu se acordă potrivit reglementărilor în vigoare de către Primăria Municipiului București ci, de către C.C.S.D., cât timp instanța a cărei hotărâre se atacă a dispus numai obligarea pârâtului să propună prin dispoziție acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc către reclamant, pentru imobilul în suprafață de 304 m.p. situat în București, str. G.G., fără a stabili cuantumul acestora, atribut ce revine C.C.S.D. căreia i se transmite raportul ce conține cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.

Față de această critică s-a reținut că judecătorul fondului a reținut în mod just că instanța investită cu soluționarea pe fond a notificării, nu poate stabili despăgubirile, această competență aparținând C.C.S.D., și doar în condițiile în care despăgubirea nu este mulțumitoare pentru beneficiar, acesta are posibilitatea atacării deciziei C.C.S.D. la instanța competentă. Ca atare, reține instanța de apel, acesta este considerentul pe care instanța l-a avut în vedere și atunci când a analizat cererea de aderare la apel, pe care a apreciat-o ca nefondată, din perspectiva expusă anterior. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Se susține astfel că reclamanta nu a justificat interesul în vederea promovării capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării de către Stat a imobilului. Recurentul învederează că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003. Or, susține recurentul, prin actele depuse nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost anexate la notificare, motiv pentru care se susține și încălcarea art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În aceeași idee se mai susține că nu este întemeiată acțiunea de obligare la despăgubiri bănești. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Noțiunea de „acte doveditoare” prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, ce generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ori după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și în cazul moștenitorilor cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile necesare acordării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că termenul de depunere a actelor doveditoare până la data soluționării notificării, este unul de recomandare, iar nu de decădere, astfel încât în fața instanței investite cu soluționarea contestației pot fi depuse asemenea acte. De altfel stabilirea obligației pentru instanță, de a soluționa o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același art. din Constituție, și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate. Din perspectiva celor expuse, susținerile pârâtului sunt nefondate cu atât mai mult cu cât din actele de la dosar rezultă atât preluarea abuzivă a imobilului cât și calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 188A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX -a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Respinge cererea intimatului-reclamant P.C. privind plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.