ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6124/2011

Deliberând asupra recursului

civil de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 206 din 16 februarie

2010 a Tribunalului București secția a III – a civilă s-a admis acțiunea reclamantului

P.C. împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar să propună prin dispoziție

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc către recurent, situat în

București, str. G.G.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a avut în vedere faptul că prin notificarea înregistrată la B.E.J.

S.N. din 12 iulie 2001, reclamantul a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea

imobilului situat în București, aciuai G.G. nr. 12, invocând calitatea de moștenitor

al proprietarului deposedat abuziv, că în anul 2008 au fost completate actele doveditoare

în susținerea notificării, dar reclamantul nu a primit un răspuns până în prezent,

așa încât Tribunalul a constatat că pârâtul nu și-a respectat obligația prevăzută

de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, de a se pronunța în termen

de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare potrivit art. 23, printr-o dispoziție motivată, asupra cererii

de acordare a măsurilor reparatorii.

Tribunalul a considerat

că vătămarea pricinuită reclamantului în exercitarea drepturilor sale fundamentate

pe prevederile legii speciale de reparație, prin neemiterea unei dispoziții motivate,

ca răspuns la notificarea formulată în anul 2001. poate fi examinată în cauza dedusă

judecății, neexistând niciun impediment procedural în acest sens, cât timp lipsa

răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului,

refuz ce trebuie cenzurat de către instanță.

În raport de prevederile

Legii nr. 10/2001, referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu,

Tribunalul a reținut că în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din

31 iulie 1948 și transcris din 31 iulie 1948 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat,

autorul reclamantului, P.P., a cumpărat 304 m.p., în suprafață de 608 m.p., situată

în Parcul S.N.I.C., că P.P. a decedat la data de 27 mai 1996 fiind moștenit de reclamantul

P.C., fiul său, așa cum rezulta din certificatul de moștenitor din 04 august 2004

eliberat de B.N.P. I.F. și I.S.

De asemenea, a reținut

că potrivit adresei din 08 august 2008 eliberată de Primăria Municipiului București

-S.E.P., în suprafață de 608 m.p. (din fosta parcelare S.N.I.C.), figurează ca expropriată

prin Decretul nr. 54/1951 și data în folosință Sfatului Popular al Capitalei în

baza Decretului nr. 117/1955, iar din înscrisurile depuse la dosar a rezultat ca

autorul reclamantului nu a primit despăgubiri pentru acest imobil.

Tribunalul a constatat

că preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001

și, reținând calitatea de proprietar a reclamantului asupra imobilului în litigiu

și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, a constatat că reclamantul

este persoană îndreptățită la restituire în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001

republicată, cu modificările ulterioare, iar pârâtului îi revine obligația de a

propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat

potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 26 din lege.

Instanța de fond a reținut

că, dată fiind procedura obligatorie impusa de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu

referire la art. 26 și dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța

investită cu soluționarea pe fond a notificării, nu poate stabili despăgubirile,

această competență aparținând C.C.S.D., și doar în condițiile în care despăgubirea

nu este mulțumitoare pentru beneficiar, acesta are posibilitatea atacării deciziei

C.C.S.D. la instanța competentă.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul general, iar prin decizia

civilă nr. 188 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX –

a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat

apelul pârâtului, reținându-se următoarele considerente:

Critica apelantului vizând

faptul ca instanța de judecată nu putea soluționa notificarea, întrucât procedura

administrativă nu a fost finalizată, nu este fondată.

Aceasta deoarece prin

Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie pentru

instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a decis ca, în aplicarea dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată poate să dispună în

mod direct restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea

sau netemeinicia deciziei dată de unitatea deținătoare, cât și în cazul în care

unitatea deținătoare a bunului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de lege cu

privire la notificarea formulată.

Conform art. 23 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea din septembrie 2005 a legii),

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de Ia depunerea

actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură.

În aplicarea datei depunerii

actelor doveditoare, pct. 23.1 alin. (4) din Norme precizează că termenul de a se

pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau

tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare comunica acesteia în

intervalul de 60 de zile faptul că documentația depusă este insuficientă pentru

fundamentarea deciziei de restituire.

Prin urmare, pentru a

avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice

în scris persoanei îndreptățite faptul că emiterea deciziei de restituire este condiționată

de depunerea probelor solicitate, în acest caz, persoana îndreptățită fiind obligată

să comunice răspuns.

Nefondate sunt și susținerile

apelantului privind termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25, în înțelesul dat

de Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, atunci când susține că

este un simplu termen de recomandare, astfel încât depășirea lui nu putea atrage

obligarea unității deținătoare la emiterea deciziei de restituire.

Teza susținută de apelant

nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluționare

a notificării, rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare al normei

care îi reglementează: ,,în termen de 60 de zile (...)unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe(...). Procedând în modul pretins de apelant, s-ar putea

ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, sa fie afectate grav

interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt de posibilitatea

de a-și apară drepturile recunoscute de lege.

Nefondate sunt și criticile

apelantului privind greșita soluționare a cauzei de către instanța de fond, în raport

de prevederile obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, constituită în secții unite, prin care s-a admis recursul în

interesul legii, formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, și s-a stabilit ca deciziile sau dispozițiile care

se aflau pe rolul instanțelor Ia data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare

a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această

cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise S.C.C.S.D., ci rămân supuse

controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei,

atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată, în raport

cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau

în vigoare la data emiterii actului.

Aceasta deoarece, potrivit

art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate

până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înțelese decât acele notificări

pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin

care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul

acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001

(devenit art. 26 după modificare), ori în cauza dedusă judecății, instanța nu a

fost investită cu controlul unei astfel de decizii sau dispoziții, sub aspectul

legalității și temeiniciei, obiectul cererii de față fiind soluționarea pe fond

a notificării, avându-se în vedere refuzul nejustificat al pârâtului în emiterea

dispoziției.

S-a mai reținut că apelantul

a criticat și modalitatea prin care a fost soluționată cererea reclamantului, invocând

faptul că măsurile reparatorii nu se acordă potrivit reglementărilor în vigoare

de către Primăria Municipiului București ci, de către C.C.S.D., cât timp instanța

a cărei hotărâre se atacă a dispus numai obligarea pârâtului să propună prin dispoziție

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc către reclamant, pentru imobilul

în suprafață de 304 m.p. situat în București, str. G.G., fără a stabili cuantumul

acestora, atribut ce revine C.C.S.D. căreia i se transmite raportul ce conține cuantumul

despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.

Față de această critică

s-a reținut că judecătorul fondului a reținut în mod just că instanța investită

cu soluționarea pe fond a notificării, nu poate stabili despăgubirile, această competență

aparținând C.C.S.D., și doar în condițiile în care despăgubirea nu este mulțumitoare

pentru beneficiar, acesta are posibilitatea atacării deciziei C.C.S.D. la instanța

competentă. Ca atare, reține instanța de apel, acesta este considerentul pe care

instanța l-a avut în vedere și atunci când a analizat cererea de aderare la apel,

pe care a apreciat-o ca nefondată, din perspectiva expusă anterior.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea ei în sensul admiterii apelului

astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Se susține astfel că reclamanta

nu a justificat interesul în vederea promovării capătului de cerere privind constatarea

caracterului abuziv și nelegal al preluării de către Stat a imobilului.

Recurentul învederează

că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de

a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din

Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.

Or, susține recurentul,

prin actele depuse nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pretins, cu atât

mai mult cu cât acestea nu au fost anexate la notificare, motiv pentru care se susține

și încălcarea art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În aceeași idee se mai

susține că nu este întemeiată acțiunea de obligare la despăgubiri bănești.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Noțiunea de „acte doveditoare”

prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la orice înscris constatator

al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ

sau declarativ de proprietate, ce generează o prezumție relativă de proprietate

în favoarea persoanei care îl invocă.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate,

ori după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum

și în cazul moștenitorilor cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile

necesare acordării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi

depuse până la data soluționării notificării.

Din interpretarea acestui

text de lege rezultă că termenul de depunere a actelor doveditoare până la data

soluționării notificării, este unul de recomandare, iar nu de decădere, astfel încât

în fața instanței investite cu soluționarea contestației pot fi depuse asemenea

acte.

De altfel stabilirea obligației

pentru instanță, de a soluționa o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 doar pe

baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ar avea ca efect îngrădirea

accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului

la un proces echitabil, consacrat prin același art. din Constituție, și recunoscut

părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, un proces echitabil

presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul

la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și

prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile,

precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea

lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a

situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.

Din perspectiva celor

expuse, susținerile pârâtului sunt nefondate cu atât mai mult cu cât din actele

de la dosar rezultă atât preluarea abuzivă a imobilului cât și calitatea reclamantului

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001,

motiv pentru care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei

nr. 188A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX -a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Respinge cererea intimatului-reclamant

P.C. privind plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2011.