ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3922/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 821 din 15 iunie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul din strada M., sector 2. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată conform acestei legi aparținând reclamantei S.I. și soțului său I.S., în prezent decedat, foștii proprietari ai terenului în litigiu, conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 iulie 1951 autentificat sub nr. 1284 din 4 august 1951 de fostul Notariat de Stat Ilfov.

În baza probelor administrate instanța de fond a reținut că terenul în litigiu este în prezent ocupat în totalitate de obiective de interes public, astfel încât restituirea în natură este imposibilă. Ca atare, în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 tribunalul a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți a beneficia de măsurile reparatorii în echivalent. A constatat că nu este justificată cererea de compensare cu un bun de altă categorie deoarece nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor legale și nici dovada acordului dintre persoana îndreptățită și unitatea deținătoare. În termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, susținând că instanța de fond a analizat în mod greșit probatoriul administrat în cauză și a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 21 - 25 din Legea nr. 10/2001.

A susținut că termenul de 60 zile prevăzut de art. 22 pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Reclamanții nu au înțeles să completeze dosarul administrativ, context în care nu se poate vorbi de o culpă a pârâtului în nesoluționarea notificării, cu atât mai mult cu cât termenul de 60 zile este un termen de recomandare. Prin Decizia civilă nr. 540 din 3 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că intimații-reclamanți au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pe care unitatea deținătoare era obligată s-o soluționeze în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, obligație care trebuia îndeplinită indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea în echivalent sau chiar i se refuză un atare drept. Curtea de apel a reținut că susținerile apelantului nu pot fi avute în vedere întrucât de la data formulării notificării au trecut aproximativ șase ani, timp în care apelantul a stat în pasivitate și nu a soluționat cererea reclamanților-apelanți.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând schimbarea în tot a hotărârilor pronunțate în apel și în fond, cu consecința respingerii acțiunii. A susținut că intimații aveau obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, iar în cazul moștenitorilor, actele ce atestă această calitate odată cu depunerea notificării sau, cel mai târziu în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv cu 3, respectiv 2 luni. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed: Prin cererea înregistrată la 7 mai 2007 la Judecătoria Sectorului 1 București reclamanții S.I. și I.S. au chemat în judecată pârâții Municipiul București și Ministerul Finanțelor pentru a se constata că sunt proprietarii imobilului teren în suprafață de 258,90 mp situat în București, str. M. și a fi obligați pârâții să le acorde teren în compensare în aceeași suprafață sau despăgubiri în echivalent bănesc, întrucât terenul în litigiu este grevat de construcții și nu poate fi restituit în natură. La 01 februarie 2008 au formulat cerere precizatoare prin care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București să emită dispoziție motivată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 stabilesc în mod imperativ obligația unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23. Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei reclamanții au formulat notificare la 20 iulie 2007, însoțită de act de proprietate, plan topografic și acte de filiație. La 11 martie 2005 și 22 septembrie 2005 reclamanta S.I. a solicitat Primarului General al Municipiului București analizarea dosarului și comunicarea unui răspuns oficial.

La dosar nu există nicio probă din care să rezulte că recurentul-pârât ar fi răspuns la vreuna din solicitările intimaților-reclamanți, singurul demers fiind acela de a trimite o adresă de completare a documentației, emisă la 2 aprilie 2003. În condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare nu emite decizia sau dispoziția în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 (fost art. 23) din lege, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente pe considerentul că plângerea nu ar fi admisibilă. Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, ce trebuie cenzurat de tribunal.

Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în actul normativ de referință nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege și nici un temei de a o pune pe aceasta într-o situație de inferioritate față de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu are nicio culpă. A nu da curs unei asemenea cereri nu înseamnă numai de a da dovadă de un formalism nejustificat, dar și a nesocoti caracterul reparatoriu al acestei legi și de a obstacula persoanele îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la discreția autorităților.

Totodată, termenul de 60 zile nu poate avea caracterul unui termen de recomandare, ci caracterul unui termen imperativ, pentru că o altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. În mod corect instanța de apel a reținut că reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte. Înalta Curte observă și că de la data introducerii acțiunii și până la soluționarea prezentului recurs, timp de mai bine de trei ani, pârâtul nu a făcut niciun demers de soluționare a acestei notificări, alegând să-și exprime constant opoziția față de solicitarea reclamanților de emitere a deciziei/dispoziției motivate.

Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii ca legală a deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei nr. 540 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010. Procesat de GGC - NN