ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6261/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea formulată la 13 iunie 2001, I.G.T., G.E. și C.C., au solicitat Primăriei Municipiului București în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2, fostă proprietate a autorilor I.G. și N. Întrucât instanța investită cu soluționarea notificării nu s-a conformat dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite și-au reiterat aceste cereri pe calea acțiunii formulată la 21 mai 2008, solicitând - în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General obligarea pârâtului de a emite o decizie prin care să dispună restituirea imobilului ce face obiectul notificării.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1606 din 21 octombrie 2008, a admis cererea și în consecință 1-a obligat pe pârât să emită dispoziția motivată prin care să restituie reclamanților, în natură, imobilul situat în București, compus din teren și două corpuri de clădire, astfel cum este identificat în actul dotal autentificat sub nr. 4245 din 2 martie 1921 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea, în temeiul art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar, cât privește fondul dreptului, reclamantele și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, fiind moștenitoare ale fostului proprietar al imobilului, preluat abuziv de Stat prin Decretul nr. 224/1951, în cauză neadministrându-se probe concludente în sensul că ar fi avut loc vreo transmisiune a dreptului de proprietate al imobilului către o altă persoană. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, care, în esență cu aceeași motivare, prin decizia nr. 105/A din 12 februarie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtului.

In cauză a declarat recurs în termen legal, pârâtul Municipiul București - prin Primar General care invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunțate în cauză pe considerentul admiterii greșite a contestației, în condițiile în care la dosarul administrativ nu au fost depuse toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate iar, pe de altă parte, imobilul - care a făcut obiectul Decretului nr. 224/1951 - a fost preluat de la o altă persoană decât autoarea reclamanților. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate ... și orice alte înscrisuri necesare dovedirii pretențiilor de restituire, decurgând din acest act normativ, pot fi depuse până la data soluționării notificării. In interpretarea acestui text, instanțele au reținut corect că sintagma folosită de legiuitor, vizează doar procedura derulată, ulterior notificării, de către entitatea investită cu soluționarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii, nu și etapa contencioasă a atacării deciziei sau dispoziției, în fața instanței judecătorești.

In adevăr, din nicio dispoziție a legii nu rezultă că persoana îndreptățită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanță, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire. Ca atare, cum legea nu cuprinde o asemenea dispoziție, prevalează principiul realizării dreptului în raport cu cel al respectării procedurii, conform prevederilor constituționale și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitoare la garantarea dreptului de proprietate.

De altfel, din actele cauzei rezultă că reclamanții s-au conformat solicitărilor pârâtului și au depus copii legalizate atât de pe actul dotal nr. 810 din 21 martie 1921, cât și de pe certificatele de moștenitor și actele de stare civilă care, coroborate fac dovada succesiunilor succesive și respectiv a calității reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire. In aceste condiții, atitudinea pârâtului de a nu soluționa notificarea reclamanților este una culpabilă căci în considerarea dispozițiilor art. 25 și art. 26 din lege indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilele ori, se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, entitatea investită este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării, să se pronunțe printr-o deciziei sau dispoziție motivată.

Or, în speță caracterul rezonabil al termenului de 60 de zile - prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege - a fost cu mult depășit iar acțiunea celor în cauză vizând obligarea pârâtului de a da curs solicitărilor formulate pe calea notificării, este pe deplin justificată, în condițiile în care a fost formulată la aproape 7 ani de la data când reclamantele au întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din același act normativ, interval în care nu au primit nici un răspuns. Cât privește motivul de recurs vizând preluarea imobilului de către stat de la o altă persoană decât autoarea reclamantelor, acesta nu va fi analizat, întrucât a fost formulat omisso medio . Așa fiind în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar general împotriva deciziei nr. 105A din 11 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2010.