ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2868/2010

Asupra cauzei civile de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 210 din 16 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, s-a admis acțiunea reclamanților D.R.H. și D.M., de obligare a pârâtei Primăria Mun. București prin Primar General la emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului - apartament nr. 67 situat în sector 1, București. Instanța de fond a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate asupra imobilului, formulând în termen legal notificare în baza Legii nr. 10/2001 care nu a fost soluționată până la data formulării cererii de chemare în judecată, astfel că, s-a dispus obligarea pârâtei la emiterea dispoziției de restituire în natură, condiționată de rambursarea contravalorii actualizate a despăgubirilor primite la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, conform art. 12 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâta a declarat apel, motivând că doar unitatea deținătoare era abilitată să emită o dispoziție motivată, iar instanța nu se putea subroga într-un drept al său și nici nu putea soluționa fondul cauzei, întrucât procedura administrativă era nefinalizată din culpa reclamanților care nu au depus toate actele în dovedirea pretențiilor formulate prin notificare. Prin decizia civilă nr. 443 A din 28 septembrie 2009 s-a respins ca nefondat apelul pârâtei, instanța reținând că fostele întreprinderi specializate în administrarea fondului locativ de stat au fost reorganizate în societăți comerciale, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, ceea ce a condus la imposibilitatea obținerii de către reclamanți a informaților privind situația juridică actuală a imobilului în litigiu.

Însă, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că imobilul nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că poate fi dispusă restituirea sa în natură, constatându-se că acesta a trecut abuziv în proprietatea statului, astfel: cota de ½ a reclamantei D.M. a fost preluată în bata Decretului nr. 223/1974 fără plata vreunei despăgubiri, iar cota de ½ a reclamantului D.H. a trecut cu plată în proprietatea statului în baza aceluiași act normativ, apreciindu-se că, prima instanță în mod corect a soluționat cauza obligând pârâtul la restituire, condiționat de rambursarea de către reclamanți a despăgubirilor primite.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, iar în dezvoltarea motivelor de recurs, s-au făcut referiri privind la natura juridică a termenului de 60 de zile stabilit în sarcina sa prin dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, învederându-se și împrejurarea că intimații reclamanți sunt în culpă întrucât nu au anexat și nici ulterior nu au depus toate dovezile necesare soluționării notificării, astfel cum prevăd și Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007; s-a indicat de către recurent teza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, partea nemulțumită de soluția pe care o atacă, este ținută a-și conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susține numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat.

Criticile formulate de partea ce uzează de calea de atac a recursului trebuie să combată argumentele expuse de instanță în fundamentarea soluției prin considerentele deciziei ce face obiectul căii de atac, însă, Înalta Curte constată că recurentul și-a încălcat această obligație procedurală, deoarece prin motivele de recurs se fac susțineri fără vreo legătură cu textele aplicate de instanța de apel și fără a se indica necesitatea aplicării altora [art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, la care se referă recurentul] și care, ar fi fost aptă să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată în cauză, finalitatea către care se tinde prin promovarea recursului fiind casarea sau modificarea hotărârii atacate.

Simpla enunțare de către recurent a ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este suficientă prin ea însăși pentru înlăturarea sancțiunii nulității, fiind necesar ca cele dezvoltate în susținerea tezei menționate, să releve o veritabilă critică de nelegalitate. Or, cele dezvoltate de recurent cu titlu de motive de recurs, au constat în considerații de ordin general referitoare la obligația intimaților de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ca și cu privire la caracterul termenului în care unitatea deținătoare trebuia să se pronunțe asupra notificării, aspecte care nu pot fi privite ca motive de nelegalitate nici din perspectiva art. 304 pct. 9, invocată de recurent, după cum nu este incidentă nicio altă ipoteză din art. 304 pct. 1-8 C. proc.

civ., demersul de calificare a motivelor greșit indicate, fiind o obligație pentru instanță, stipulată prin dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, în aplicarea art. 105 alin. (2) rap. la art. 306 alin. (3) (interpretat per a contrario), se va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, împotriva deciziei nr. 443/A din 28 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 mai 2010.