ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2601/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 667 din 8 mai 2009, Tribunalul București, s ecția a III a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta I.H. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general și a dispus restituirea în natură a imobilului compus din construcție și teren, situat în București, sector 3. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, notificarea pe care reclamanta a transmis-o Primăriei municipiului București, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, nu a fost soluționată. Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii, supus cenzurii instanței de judecată.

Reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv că este moștenitoarea autorului său, fostul proprietar al imobilului. Tribunalul a mai reținut că imobilul poate fi restituit în natură, pentru că nu a fost înstrăinat, el fiind doar închiriat unei terțe persoane. Prin decizia nr. 482A din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general. Instanța de apel a reținut că pârâtul este în culpă, deoarece notificarea reclamantei nu a fost soluționată mai mult de 7 ani, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire.

Termenul de 60 de zile, reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată și caracterul său de recomandare nu este de natură a justifica nesoluționarea notificării. Instanța de apel a mai reținut că, prin înscrisurile aflate la dosar, reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor și a dreptului de proprietate. Î mpotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că termenul de 60 de zile, reglementat de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată este de recomandare, iar nu imperativ, soluționarea notificării fiind condiționată de completarea dosarului administrativ cu toate actele solicitate în mod oficial.

Reclamanta, însă, nu a depus înscrisurile care i-au fost solicitate, motiv pentru care pârâtul nu a avut culpă în nesoluționarea notificării. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Este nefondată susținerea pârâtului că nu avea obligația legală de a răspunde în termen de 60 de zile, deoarece termenul este de recomandare.

In cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, în raportul juridic dintre notificator și notificat, primului îi revine obligația de a respecta condițiile impuse de lege cu privire la modalitatea de transmitere a notificării și de depunere a actelor doveditoare, iar persoana juridică notificată are obligația legală de a emite în termenul stabilit de lege o dispoziție sau decizie motivată. Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru actul emis după expirarea acestui termen, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen decizie sau dispoziție motivată și nu poate împiedica persoana îndreptățită să-și valorifice în instanță drepturile la care legea o îndreptățește.

O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite. Termenul de emitere a deciziei sau dispoziției curge de la data depunerii notificării, atunci când aceasta a fost însoțită de acte doveditoare și nu cuprinde mențiunea că urmează a fi depuse și alte înscrisuri și de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când notificatorii fac mențiunea că, ulterior, se vor depune și alte acte doveditoare. De altfel, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 cuprind prevederi lămuritoare clare, în sensul că „In cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora". In cauză, dosarul administrativ atașat în copie probează că reclamanta a depus actele doveditoare de care a înțeles să se folosească, inclusiv declarațiile de notorietate și fotocopia pașaportului, pe care pârâtul pretinde că notificarea nu le-a depus.

Prin urmare, în lipsa unei mențiuni în notificarea inițială, în sensul că s-ar mai depune și alte acte doveditoare și în condițiile în care unitatea notificată nu a emis o dispoziție nici după ce reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată, în mod corect instanțele au constatat că pârâtul este culpabil pentru nesoluționarea notificării și au analizat pe fond cererea de restituire. Față de cele arătate, recursul declarat de pârât se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 482A din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.