ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2842/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1007 din 06 iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții H.I. și B.D. în contradictoriu cu pârâtul Municipiului București prin Primarul General, iar, în consecință, a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 290 m.p., imposibil de restituit în natură, și construcție demolată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că pârâtul nu a răspuns la notificarea de restituire a reclamanților și că aceștia sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cuvenindu-li-se despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, proprietatea autorilor lor. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 539 din 29 octombrie 2009, a respins apelul pârâtului ca nefondat.

În motivarea soluției, Curtea de apel a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de soluționare a notificării în termenul imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, situație față de care, raportat la decizia în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod legal prima instanță a procedat la soluționarea fondului notificării, cenzurând astfel refuzul unității deținătoare de a restitui imobilul, dedus din lipsa răspunsului la notificare. Împotriva deciziei Curții de apel a declarat recurs pârâtul, invocând pronunțarea ei cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent. Așadar, termenul de 60 de zile de soluționare a notificării poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească în dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.

Mai mult, Normele Metodologice fac vorbire, la pct. 23.1, de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. Pct. 28.1 din Norme condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații exprese că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar aceste acte trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen prelungit ulterior, prin O.U.G.

nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, O.U.G. nr. 184/2002 și O.U.G. nr. 10/2003, tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea soluționării notificării.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată [art. 23 alin. (1) în forma inițială a legii] prevede că „În termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.” Din dispozițiile legale enunțate rezultă în mod cert că termenul de 60 zile în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării are natura unui termen imperativ, modul de redactare a normei care îl reglementează fiind nesusceptibil de o altă interpretare: „în termen de 60 zile (...) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (...)”.

Caracterul imperativ al termenului în discuție se deduce și din interpretarea teleologică a Legii nr. 10/2001, unul din scopurile acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilității raporturilor juridice civile. Prin urmare, unitatea deținătoare este ținută de respectarea obligației de soluționare a notificării de restituire în termenul imperativ prevăzut de lege, iar nerespectarea acestui termen echivalează cu un refuz nejustificat de restituire, care trebuie cenzurat de instanță prin soluționarea pe fond a cererii de restituire. În acest sens s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, care a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea de restituire, lipsa răspunsului entității deținătoare de soluționare a notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 având valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În consecință, reținând că pârâtul nu a rezolvat notificarea reclamanților în termenul imperativ prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dată pe fondul notificării de restituire. Cât privește modul de calcul al termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de soluționare a notificării, așa cum a susținut și recurentul, dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în redactarea inițială a legii) stabilesc două date de referință, respectiv fie data înregistrării notificării, fie, după caz, data depunerii actelor doveditoare.

Data înregistrării notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înțeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora - pct. 23.1 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în vigoare la data sesizării instanței și deci aplicabile litigiului pendinte.

În cazul în care unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluționare a notificării până la data completării documentației de restituire - pct. 23.1 alin. (4) din Normele metodologice.

Din datele speței rezultă că reclamanții au înregistrat notificarea de restituire nr. 992/2001 la unitatea deținătoare la data de 09 iulie 2001 și că au depus odată cu aceasta actele doveditoare de care au înțeles să se prevaleze în soluționarea ei, conform mențiunii făcute în cuprinsul notificării existente la dosarul de fond, fără însă ca unitatea deținătoare să le solicite în scris, în 60 de zile de la primirea notificării, completarea documentației de restituire, astfel că într-o atare situație, neoperând prorogarea termenului legal de soluționare a notificării, unitatea deținătoare avea obligația să se pronunțe asupra acesteia în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o, în limita actelor depuse de reclamanți, respectiv până la data de 09 septembrie 2001. Susținerile din recurs în sensul că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării nu a început să curgă întrucât reclamanții nu ar fi depus, potrivit art. 23 (art. 22 în redactarea inițială a legii), toate actele doveditoare odată cu notificarea de restituire, nu pot fi primite, prorogarea pe care recurentul o invocă în fapt neoperând cât timp acesta nu și-a îndeplinit obligația legală de a le comunica în scris notificatorilor, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare.

În absența îndeplinirii unei asemenea obligații de către recurent, acesta nu are nicio justificare legală pentru nesoluționarea notificării în 60 de zile de la înregistrarea ei, iar faptul că reclamanții nu au precizat odată cu depunerea notificării că nu mai deține alte probe în afara celor anexate notificării nu se constituie într-un impediment legal la soluționarea notificării, cum greșit pretinde recurentul, care urma a se pronunța în termenul legal numai pe baza actelor doveditoare depuse - pct. 25.1 alin. (3) din Norme. Pe de altă parte, faptul că, prin modificări legale succesive, s-a prelungit termenul de depunere a actelor doveditoare, nu are nicio semnificație în ceea ce privește modul de calcul al termenului de soluționare a notificării, care urmează regulile prevăzute la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, a căror analiză s-a făcut anterior.

Teza susținută de recurent, aceea că precizarea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra notificării, respectiv că atât timp cât notificatorii nu au depus toate actele doveditoare, termenul de soluționare a notificării nu începe practic să curgă, nu poate fi primită. Aceasta, pe de o parte, pentru că ea conduce în fapt la o neaplicare a legii, iar pe de altă parte, pentru că ar deschide calea încălcării dreptului de acces la instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica garanțiile procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii și lipsite de orice eficiență.

Având în vedere că reclamanții au depus, odată cu notificarea, actele de care au înțeles să se folosească în susținerea acesteia, iar entitatea notificată nu le-a comunicat în scris necesitatea completării actelor doveditoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, în mod corect instanța de apel a concluzionat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația ce-i incumba în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în forma inițială a legii), aceea de soluționare a cererii de restituire în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării. Față de această situație, în mod legal s-a reținut în etapele procesuale anterioare refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa notificarea reclamanților și, implicit, refuzul de restituire a imobilului, cu consecința cenzurării unui asemenea refuz de către instanță în litigiul pendinte, prin soluționarea pe fond a cererii de restituire a reclamanților.

Rezultă că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-l respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 539 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 mai 2010.