ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2842/2010

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 1007 din 06 iulie 2009, Tribunalul București, secția a

IV-

a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată

de reclamanții H.I. și B.D. în contradictoriu cu pârâtul Municipiului București

prin Primarul General, iar, în consecință, a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București,

sector 2, compus din teren în suprafață de 290 m.p., imposibil de restituit în natură,

și construcție demolată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut

că pârâtul nu a răspuns la notificarea de restituire a reclamanților și că aceștia

sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cuvenindu-li-se despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul imposibil de restituit în natură,

proprietatea autorilor lor.

Sentința a fost confirmată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care,

prin decizia nr. 539 din 29 octombrie 2009, a respins apelul pârâtului ca nefondat.

În motivarea soluției, Curtea de apel a

reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de soluționare a notificării în

termenul imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, situație

față de care, raportat la decizia în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod legal prima instanță a procedat la

soluționarea fondului notificării, cenzurând astfel refuzul unității deținătoare

de a restitui imobilul, dedus din lipsa răspunsului la notificare.

Împotriva deciziei Curții de apel a declarat

recurs pârâtul, invocând pronunțarea ei cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul

a arătat că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare

potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau

de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

Așadar, termenul de 60 de zile de soluționare

a notificării poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită

a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească în dovedirea

cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării,

însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să

curgă de la data depunerii acestora.

Mai mult, Normele Metodologice fac vorbire,

la pct. 23.1, de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte,

a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține probe, precizare

ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. Pct. 28.1 din Norme

condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații exprese

că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.

Obligația de a depune actele doveditoare

ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate,

revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului,

iar aceste acte trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta sau în

termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen

prelungit ulterior, prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, O.U.G. nr. 184/2002

și O.U.G. nr. 10/2003, tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient

notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea soluționării

notificării.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

republicată [art. 23 alin. (1) în forma inițială a legii] prevede că „În termen

de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor

doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire

în natură.”

Din dispozițiile legale enunțate rezultă

în mod cert că termenul de 60 zile în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă

notificării are natura unui termen imperativ, modul de redactare a normei care îl

reglementează fiind nesusceptibil de o altă interpretare: „în termen de 60 zile

(...) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (...)”. Caracterul imperativ

al termenului în discuție se deduce și din interpretarea teleologică a Legii

nr. 10/2001, unul din scopurile acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor

de restituire a imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilității raporturilor

juridice civile.

Prin urmare, unitatea deținătoare este

ținută de respectarea obligației de soluționare a notificării de restituire în termenul

imperativ prevăzut de lege, iar nerespectarea acestui termen echivalează cu un refuz

nejustificat de restituire, care trebuie cenzurat de instanță prin soluționarea

pe fond a cererii de restituire.

În acest sens s-a pronunțat, în recurs

în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, care a

statuat cu putere obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., prin decizia nr. 20

din 19 martie 2007, că instanța

de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite

în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

de restituire, lipsa răspunsului entității deținătoare de soluționare a notificării

în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 având valoarea

unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat,

pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit

de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede,

la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În consecință, reținând că pârâtul nu a

rezolvat notificarea reclamanților în termenul imperativ prevăzut de art. 25 din

Legea nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel a confirmat soluția tribunalului,

dată pe fondul notificării de restituire.

Cât privește modul de calcul al termenului

de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de soluționare a notificării,

așa cum a susținut și recurentul, dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

(art. 23 în redactarea inițială a legii) stabilesc două date de referință, respectiv

fie data înregistrării notificării, fie, după caz, data depunerii actelor doveditoare.

Data înregistrării notificării marchează

momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptățită

a depus odată cu notificarea toate actele de care a înțeles să se prevaleze pentru

dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe numai pe baza acestora - pct. 23.1 alin. (2) și (3) din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în vigoare

la data sesizării instanței și deci aplicabile litigiului pendinte.

În cazul în care unitatea deținătoare,

în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente

pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris

persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării,

necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a

termenului de 60 de zile de soluționare a notificării până la data completării documentației

de restituire - pct. 23.1 alin. (4) din Normele metodologice.

Din datele speței rezultă că reclamanții

au înregistrat notificarea de restituire nr. 992/2001 la unitatea deținătoare la

data de 09 iulie 2001 și că au depus odată cu aceasta actele doveditoare de care

au înțeles să se prevaleze în soluționarea ei, conform mențiunii făcute în cuprinsul

notificării existente la dosarul de fond, fără însă ca unitatea deținătoare să le

solicite în scris, în 60 de zile de la primirea notificării, completarea documentației

de restituire, astfel că într-o atare situație, neoperând prorogarea termenului

legal de soluționare a notificării, unitatea deținătoare avea obligația să se pronunțe

asupra acesteia în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o, în limita

actelor depuse de reclamanți, respectiv până la data de 09 septembrie 2001.

Susținerile din recurs în sensul că termenul

de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării nu a

început să curgă întrucât reclamanții nu ar fi depus, potrivit art. 23 (art. 22

în redactarea inițială a legii), toate actele doveditoare odată cu notificarea de

restituire, nu pot fi primite, prorogarea pe care recurentul o invocă în fapt neoperând

cât timp acesta nu și-a îndeplinit obligația legală de a le comunica în scris notificatorilor,

în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării

actelor doveditoare.

În absența îndeplinirii unei asemenea obligații

de către recurent, acesta nu are nicio justificare legală pentru nesoluționarea

notificării în 60 de zile de la înregistrarea ei, iar faptul că reclamanții nu au

precizat odată cu depunerea notificării că nu mai deține alte probe în afara celor

anexate notificării nu se constituie într-un impediment legal la soluționarea notificării,

cum greșit pretinde recurentul, care urma a se pronunța în termenul legal numai

pe baza actelor doveditoare depuse - pct. 25.1 alin. (3) din Norme.

Pe de altă parte, faptul că, prin modificări

legale succesive, s-a prelungit termenul de depunere a actelor doveditoare, nu are

nicio semnificație în ceea ce privește modul de calcul al termenului de soluționare

a notificării, care urmează regulile prevăzute la art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 republicată, a căror analiză s-a făcut anterior.

Teza susținută de recurent, aceea că precizarea

persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe condiționează unitatea

deținătoare în a se pronunța asupra notificării, respectiv că atât timp cât notificatorii

nu au depus toate actele doveditoare, termenul de soluționare a notificării nu începe

practic să curgă, nu poate fi primită. Aceasta, pe de o parte, pentru că ea conduce

în fapt la o neaplicare a legii, iar pe de altă parte, pentru că ar deschide calea

încălcării dreptului de acces la instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept

garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în

lipsa unei decizii emisă în soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica

garanțiile procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii

și lipsite de orice eficiență.

Având în vedere că reclamanții au depus,

odată cu notificarea, actele de care au înțeles să se folosească în susținerea acesteia,

iar entitatea notificată nu le-a comunicat în scris necesitatea completării actelor

doveditoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, în mod corect

instanța de apel a concluzionat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația ce-i incumba

în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în forma inițială a legii),

aceea de soluționare a cererii de restituire în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării. Față de această situație, în mod legal s-a reținut în

etapele procesuale anterioare refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa notificarea

reclamanților și, implicit, refuzul de restituire a imobilului, cu consecința cenzurării

unui asemenea refuz de către instanță în litigiul pendinte, prin soluționarea pe

fond a cererii de restituire a reclamanților.

Rezultă că hotărârea instanței de apel

a fost dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speță cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază

că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-l respinge în consecință, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 539

din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07

mai 2010.