ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5528/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 615 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, se

cția a V-a civilă, a fost admisă

acțiunea formulată de reclamanții O.C. și O.I. în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului

București, s-a

constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire

prin

echivalent pentru imobilul compus din două camere și dependințe, cu o

suprafață utilă de 28,55 mp și o cotă indiviză de

1,421% din părțile și dependințele

comune, pe terenul atribuit în

folosință pe durata existenței construcției, situat în

București, sector 6, arătându-

se

totodată că despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a reținut că la data de 14 noiembrie 2001 reclamanții O.C. și O.I. au

depus notificare în baza Legii

nr. 10/2001

solicitând despăgubiri pentru apartamentul situat în București,

sectorul

6, notificare înregistrată sub nr.

5103 din

14 noiembrie 2001, ce face obiectul dosarului nr. 33538 la Primăria Municipiului

București, că deși

reclamanții au făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de

către pârâtă a notificării, prin emiterea unei

decizii motivate, aceasta nu a respectat

dispozițiile legii, refuzând să

comunice un răspuns.

Prima instanță

a mai reținut că, având în vedere dispozițiile obligatorii ale

Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cu care

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la

notificarea părții interesate, Tribunalul urmează sa analizeze

fondul cererii de restituire formulată de

reclamanți și, sub acest aspect, al cererii de

acordare a măsurilor

reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, Tribunalul apreciază că cererea

este întemeiată întrucât imobilul din litigiu a fost proprietatea reclamanților

O.C. și O.I., dobândit prin contractul de construire nr. 140 din 30 ianuarie 1975,

și procesul verbal de predare primire anexă la contract, depuse în copie la

dosar filele 5-6, iar potrivit adresei nr. 407 din 24 martie 2009 emisă de SC

O. SA, apartamentul a fost trecut fără plată în proprietatea statului cu data

de 01 octombrie 1988, în baza Deciziei C.P.M.B. nr. 1100 din 30 mai 1989,

ulterior apartamentul fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995, cu contractul de

vânzare-cumpărare nr. 578/1996.

A mai reținut prima instanță că,

potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate

abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură,

însă, în cauză, având în vedere că apartamentul a fost vândut în temeiul Legii

nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, câtă vreme nu s-a

făcut dovada contrară referitor la acest aspect, imobilul nu mai poate fi

restituit în natură.

În consecință, față de cele

reținute, Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanții au făcut dovada că sunt

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin

echivalent pentru apartamentul ce le-a aparținut, compus din două camere și

dependințe, cu o suprafață utilă de 28,55 mp și o cotă indiviză de 1,421% din

părțile și dependințele comune, pe terenul atribuit în folosință pe durata

existenței construcției, situat în București, sector 6 si, totodată, în temeiul

art. 10 alin. (10) din același act normativ, instanța a constatat că

despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pentru Primăria Municipiului București iar prin decizia civilă

nr. 222 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat

apelul pârâtei, reținându-se următoarele considerente:

Susținerile apelantei în sensul că

nu ar fi existat obligația sa de a soluționa notificarea întrucât reclamanții

nu și-ar fi îndeplinit o serie de obligații ce le reveneau potrivit legii este

eronată. Astfel, termenul pentru soluționarea notificării este de 60 de zile de

la înregistrarea notificării. Reclamanții pot depune acte în dovedirea

calității de persoane îndreptățite în dovedirea temeiniciei pretențiilor

formulate prin notificare oricând până la momentul soluționării notificării. Nu

există însă nici un impediment pentru apelantă să soluționeze notificarea în

termenul prevăzut de lege pe baza actelor pe care petenții înțeleg să le depună

la dosarul administrativ, aceștia urmând a suporta riscul nedepunerii tuturor

actelor relevante pentru soluționarea notificării formulate. Ca atare, în lipsa

unei cereri exprese a notificatorilor prin care să se solicite amânarea

soluționării notificării, unitatea deținătoare este obligată să soluționeze

notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, termen care curge de la

data depunerii notificării sau a depunerii voluntare a actelor de care

notificatorii înțeleg să se servească în dovedirea drepturilor lor.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Primarul General al Municipiului București, solicitând

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea ei în sensul admiterii

apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurentul susține că hotărârea

instanței de apel este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

Se susține că termenul de 60 de zile

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra

cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 2) din Legea nr.

10/2001.

Se mai susține că actele doveditoare

ale proprietății trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau

în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamantul avea obligația de a

depune dovezile anexă la notificare în termenul prevăzut de dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

O altă critică vizează nelegala

obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum exagerat față de

dispozițiile Deciziei nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.

Recurentul a solicitat judecarea

cauzei în lipsă.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea reclamanților a fost

determinată de nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de lege.

Or, așa cum rezultă din dispozițiile

deciziei nr. XX din 19 februarie 2007 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, (decizia obligatorie în

condițiile art. 329 C. proc. civ.) instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de

respingere a notificării persoanei îndreptățite, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii.

Soluționarea într-un termen rezonabil

reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, astfel

cum a fost acesta consfințit prin art. 8 din Convenția Europeană la Drepturile Omului și trebuie să constituie o garanție a părții implicate într-un litigiu,

indiferent de faza de desfășurare a acestuia, faza procedurii prealabile sau

faza contencioasă.

Faptul că prin Legea specială nr.

247/2005, legiuitorul nu a înțeles să stabilească un termen anume pentru

finalizarea procedurii administrative de soluționare a notificărilor și de

emitere a deciziei, nu poate constitui o justificare pentru recurent să

tergiverseze nepermis soluționarea cererii reclamantului.

Din perspectiva celor expuse și a

faptului că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, instanțele au dat eficiență și dispozițiilor

obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nefiind astfel incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu este fondată nici susținerea

recurentului legată de plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care

instanța de apel reținând culpa procesuală a pârâtului a dat eficiență

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Cum în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi

respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

urmează a fi obligat recurentul să plătească intimaților suma de 1.500 lei

cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București împotriva

deciziei civile nr. 222A din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Obligă recurentul la plata sumei de

1500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către intimații reclamanți O.C. și

O.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

octombrie 2010.