ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6341/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea îrwegstrata la data de 20 februarie 2005, sub nr. 4523/2005 pe votul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și Statul Roman prin M.F.P., solicitând instanței obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la restituirea în natură a locuințelor, sector 5 București, precum și a spațiului de la demisol, reprezentând fosta spălătorie și obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 665.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 476 mp., situat la aceeași adresă și pentru restul locuințelor situate în imobil, ce nu pot fi restituite în natură.

În motivarea cererii se arată că, după apariția Legii nr. 10/2001, a solicitat Primăriei Municipiului București, prin notificarea nr. 1574/2001, restituirea imobilului preluat abuziv de stat de la autoarea sa M.V. Întrucât Primăria nu a soluționat în termenul prevăzut de lege, notificarea, reclamanta s-a adresat instanței de judecată, iar prin sentința civilă nr. 542 din 10 iunie 2004 (definitivă și irevocabilă) a fost obligată pârâta Primăriei Municipiului București să soluționeze notificarea formulată în termen legal de reclamantă, dar pârâta nu a executat această obligație, motiv pentru care reclamanta a formulat prezentul demers judiciar. La data de 15 februarie 2006 acțiunea a fost precizată în sensul că s-a solicitat restituirea în natură doar a unei suprafețe de teren de 300 mp.

Prin sentința civilă nr. 569 din 17 aprilie 2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Primăria Municipiului București și pe cale de consecință acțiunea a fost respinsă cu motivarea că nu s-a dovedit parcurgerea întregii proceduri administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001. În apelul declarat de reclamantă, Curtea de Apel București a pronunțat Decizia civilă nr. 583 din 5 decembrie 2006 prin care s-a respins ca nefondat apelul. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta iar prin Decizia nr. 4904 din 14 iunie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat ambele hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.

S-a reținut în decizia de casare că reclamanta a notificat în termen legal Primăria Municipiului București, iar nesoluționare acestei notificări echivalează cu respingerea cererii de restituire și astfel se deschide persoanei îndreptățite la restituire, accesul la justiție. În fond dupâ casare cauza a fost înregstmtă pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 38900/3/2007, s-a admis în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 situat la parterul imobilului din București, sector 5, și a spălătoriei, împreună cu cotele indivize de teren care nu au fost vândute, precum și terenul în suprafață de 300 mp, liber de construcții, cu obligația restituirii despăgubirilor primite de către reclamantă pentru aceste părți din imobil.

A mai fost obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri pentru părțile din imobil ce nu pot fi restituite în natură în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că imobilul supus analizei a aparținut autoarei reclamantei (V.M.) în prezent decedată conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29505 din 9 iunie 1945. Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 iar prin Hotărârea nr. 1527 din 10 iunie 1998 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a restituit reclamantei apartamentul nr. X de la etajul X al imobilului, cota de teren aferentă acestuia, în suprafață de 36,16 mp precum și cota parte din dependințele și părțile comune, pentru restul imobilului acordându-se despăgubiri.

S-a mai reținut că reclamanta în baza Legii nr. 10/2001 este îndreptățită și la restituirea părților din imobil care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu condiția restituirii despăgubirilor primite în baza Legii nr. 112/1995, precum și la despăgubiri pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură. La data de 4 martie 2008 pârâtul Statul Român prin M.F.P. a solicitat instanței lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1605 din 14 decembrie 2007 în sensul indicării pârâtului căruia îi revenea obligația de a acorda reclamantei S. (fostă M.) M. despăgubiri pentru părțile din imobil ce nu pot fi restituite în natură.

La data de 23 martie 2008 s-a formulat cerere de lămurire și îndreptare a dispozitivului, aceleiași instanțe și de către reclamantă; solicitând să se precizeze că apartamentul nr. X se restituie în cota parte indiviză de teren de 8,92 mp, teren aflat sub construcție, apartamentul nr. Y se restituie împreună cu cota parte indiviză de 7,96 mp teren aflat sub construcție, iar încăperea fostei spălătorii se restituie împreună cu cota indiviză de 18,10 mp teren aflat sub construcție. S-a mai solicitat să se precizeze că terenul liber de sub construcție în suprafață de 300 mp, este cel aflat în curtea interioară a imobilului conform planului de situație și să se precizeze că Statul Român prin M.E.F.

este pârâtul obligat să plătească reclamantei suma de 3.035.092 RON, fără ca aceasta să fie obligată la vreo altă procedură administrativă și fără a fi obligată să restituie despăgubirile primite pentru părțile din imobil care i se restituie în natură. Prin încheierea pronunțată în ședința din Camera de Consiliul de la 28 martie 2008 tribunalul a admis cererea formulată de pârât, a respins cererea formulată de reclamantă și a lămurit dispozitivul sentinței în sensul că obligă pârâtul Municipiul București să acorde reclamantei despăgubiri pentru părțile din imobil ce nu pot fi restituite în natură. Împotrivi acestei sentințe au declarat apel redamanta și pârâții aducând critici de nelegalitate și netemeinicia Reclamanta a declarat apel în termen legal și împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinței.

Reclamanta prin motivele de apel critică faptul că prin modalitatea în care s-a soluționat cauza (prin acordarea despăgubiri), instanța practic, a trimis înapoi la procedura administrativă, încălcându-se astfel dispozițiile art. 3 C. civ. și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor. S-a mai arătat că s-a încălcat atât principiul disponibilității cât și dispozițiile Deciziei nr. 9 din 20 martie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. La dosar existau probe suficiente care dovedeau cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru partea din imobil ce nu putea fi restituit în natură. În final s-a arătat că în dispozitivul sentinței s-a omis să se menționeze cotele indivize de teren aferente apartamentelor restituite în natură, teren situat sub construcție.

Pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin motivele de apel a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din acțiune prin care reclamanta solicita acordarea de despăgubiri pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General, pe fondul cauzei, a susținut că imobilul solicitat a trecut îu patrimoniul statului cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 50/1992, iar termenul de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea notificării este un termen de recomandare și nu de decădere. Curtea de Apel București prin Decizia nr. 395 din 22 iunie 2009 a respins ca nefondat apelul pârâtei Primăria Municipiului București prin Primarul General și a admis celelalte apeluri.

A schimbat în parte sentința, în sensul că, a admis excepția lipsei procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. și s-a respins acțiunea față de acest pârât. A fost obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 3.801.452,73 lei reprezentând despăgubiri pentru partea din imobil ce nu se restituie în natură. A mai fost obligat acest pârât să restituie în natură cota indiviză de teren aflat sub construcție, respectiv 8,92 mp, 7,96 mp și 18,10 mp. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței. În considerentele deciziei s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, despăgubirile se acordă de entitatea investită cu soluționarea notificării, în speță Primăria Municipiului București, motiv pentru care excepția invocată de apelantul pârât Statul Român prin M.E.F.

privind lipsa calității procesuale pasive este întemeiată. Nu s-au reținut susținerile pârâților prin care se invocă dreptul reclamantei la acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, invocându-se în acest sens atât circumstanțele speței deduse judecății cât și dispozițiile deciziei nr. 52 pronunțată la data de 4 iunie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Prin această decizie s-a reținut cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată, faptul că, prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție a asimilat refuzul unității deținătoare de .a soluționa notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, în termenul prevăzut de această lege, cu respingerea cererii de restituire și a stabilit prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dreptul persoanelor interesate de a ataca în instanță acest refuz și obligația instanței de a soluționa pe fond cererea de restituire. S-a mai reținut în continuare că, în condițiile în care refuzul Primăriei Municipiului București de a soluționa notificarea înregistrată sub nr. 1574 din 17 aprilie 2001 a fost atacată în instanță încă din data de 13 mai 2004 dată la care acest refuz putea fi asimilat, conform deciziei în interesul legii, cu respingerea notificării și că nu erau astfel aplicabile în cauză dispozițiile art. 16 și următoarele.

Împotrivi acestei în urma hotărâri a dedarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că recurenta a fost obligată la plata sumei de 3.801.452,73 lei, în condițiile în care nu s-a cerut acest lucru. Prin cererea precizatoare depusă la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, la termenul din 10 martie 2008, reclamanta a arătat că solicită schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul de a se dispune obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 854.955,0 euro cu titlu de despăgubiri pentru părțile din imobil ce nu pot fi restituie în natură, fără a solicita acest lucru de la recurente.

- Instanța de apel era obligată să soluționeze apelul reclamantei strict în cadrul procesual stabilit de aceasta și strict pe motivele de apel. - Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Deși se arată că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 despăgubirile se acordă de entitatea investită cu soluționarea notificării, în speță recurenta și astfel excepția invocată de pârâtul Statul Român prin M.E.F. este întemeiată. Nu arată în continuare și nu motivează de ce Primăria Municipiului București trebuie să fie obligată la plata sumei de 3.801.452,73 lei.

- S-a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 16 din legea aplicabilă, având în vedere că la momentul introducerii acțiunii (20 februarie 200) nu exista o dispoziție emisă de Primarul General al Capitalei în baza Legii nr. 10/2001 care să fie contestată înainte de apariția Legii nr. 247/2005 și chiar dacă s-ar asimila refuzul de a soluționa notificare, totuși instanța de apel nu motivează care este temeiul de drept în baza căruia recurenta este obligată să achite aceste despăgubiri. - Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea greșită a legii. În nici un articol din Legea nr. 10/2001 nu se vorbește despre obligarea entității investite cu soluționarea notificării la plata unei sume de, bani către persoana îndreptățită pentru partea din imobilul ce nu se restituie în natură.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001 arată că entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și în nici un caz să plătească sume de bani cu titlu de despăgubiri. La data de 9 octornbrie 2009 s-a depus la dosar din partea recurenta o cerere de suspendare a executării hotărârii recurate în baza art. 300 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. prin care au solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 395 din 22 iunie 2009, având în vedere suma exorbitantă în cuantum de 900.000 euro ce urmează a fi achitată de recurentă și pentru a preîntâmpina eventualele pagube pe care recurenta le-ar putea suferi prin efectuarea executării silite.

Intimata recurentă a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării hotărârii recurate. Prin încheierea de ședință din 14 ianuarie 2010, Înalta Curte, a admis cerem de suspendare a executării Deciziei ciivile nr. 395/ A din 22 iunie 2009. La termenul din 11 februarie 2010 reclamanta S.M. a depus la dosar o cerere pe care a denumit-o „recurs incident" declarat împotriva Deciziei civile nr. 395/ A din 22 iunie 2009. In motivarea acestei cereri s-a solicitat modificarea în parte a Deciziei nr. 395/ A din 22 iunie 2009 în sensul obligării intimatului parat Statul Roman prin M.F.P. la plata despăgubirilor în cuantum de 3,801.452,73 lei. Se invocă de asemenea și excepția tardivității declarată recursului de către recurenta-pârâtă.

La data de 4 mai 2010 s-a depus la dosar din partea petentei M.M. o cerere de intervenție accesorie în interesul recurentului - pârât Municipiul București, arătând că are un interes personal care rezidă din faptul că numai prin admiterea recursului formulat de recurentul Municipiul București prin Primarul General, poate să-și păstreze calitatea de chiriaș la stat. Exarrinând criticile formulate prin intermediul cernii de recurs, Înalta Curte constata următoarele: Referitor la excepția tonalității declarării recursului de pârâtul Municipiul București prin Primarul General invocată de recurenta S. (M.) M. Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța se iva pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.

Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu spune altfel (art. 301 C. proc. civ.). Din cuprinsul textului rezultă așadar că legiuitorul a adoptat un termen similar, ca durata și ca punct de plecare, cu cel prevăzut în materia apelului. Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., constituie astfel termenul de drept comun în materie de recurs. Codul de procedură civilă instituie și unele termene speciale de recurs, anume în sensul că acestea au o durată diferită de cea stabilită de art. 301 C. proc. civ. În privința punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotărârii.

În speța supusă analizei, comunicarea hotărârii către recurentul pârât Municipiul București prin Primarul General s-a făcut, conform dovezii de comunicare aflată la fila 119, dosar apel, la data de 9 iulie 2009 iar recursul a fost înaintat instanței de apel prin oficiul poștal la data de 27 iulie 2009 (dată înregistrată pe plicul aflat la fila 8 din dosar recurs). "Termenele se înțeleg pe zile libere, neintrând în socotealănici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul" (art. 101 C. proc. civ.). Termenul care se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciu este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare. În cauza pendinte respectând, la calcularea termenului de recurs, dispozițiile art. 101 C. proc.

civ. în sensul că nu se va lua în calcul data de 9 iulie și faptul că termenul se sfârșește la data de 25 iulie (sâmbăta și 26 duminica) într-o zi când serviciul este suspendat termenul, s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru, adică 27 iulie 2009 fiind într-o zi de luni, dată la care a fost comunicată prin Oficiul Poștal cererea de recurs formulată de recurent, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Așadar, excepția tardivității declarării recursului, va fi respinsă, recursul fiind promovat în termenul prevăzut de lege - 15 zile de la comunicarea hotărârii. Pe fond, Criticând hotărârea, recurentul - pârât Municipiul București prin Primarul General a invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc.

civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și un caz de extra petita, când instanța s-a pronunța asupra unui lucru care nu s-a cerut. Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilității procesuale. În speța supusă analizei, recurentul invocă tocmai nerespecarea principiul disponibilității procesuale, în sensul că reclamanta nu a solicitat obligarea Municipiului București la plata sumei de 3,801.452,73 lei ci a solicitat obligarea Statului Român prin M.E.F. la plata sumei de 665.000 euro cu titlu de despăgubiri. Contrar acestor critici, reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârât, atât Municipiul București prin Primarul General cât și pârâtul M.E.F.

invocând aceleași pretenții în raport de ambii pârâți. Referitor la acest aspect instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității procesuale întrucât, a soluționat cauza, având în vedere și dispozițiile legii speciale, în limitele cererii de chemare în judecată: "Trebuie precizat că principiul disponibilității nu are un caracter absolut, legea în anumite cazuri, aducând anumite limitări drepturilor părților. Instanța însă, nu este ținută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, după punerea, în prealabil, în discuția părților a acestei schimbări. Instanța poate să invoce din oficiu orice excepție absolută, fiind însă obligată să o pună în discuția părților pentru a respecta contradictorialitatea.

Având în vedere cele sus reținute în cauza pendinte nu se poate reține incidența dispozițiilor de nelegalitate precizate de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocate tot ca motiv de nelegalitate vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferitei existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, sau contrarietate flagrantă dintre dispozitiv și considerente. Recurenta invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

dar, nu motivează și nu indică contradicțiile existente ci invocă faptul că instanța obligând Municipiul București la plata sumei de 3,801.452,73 lei cu titlu de despăgubiri, nu indică și temeiul de drept în baza căruia a fost stabilită această sarcină. Or, astfel de motive nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Drept urmare nici acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut. În fine, a fost invocat ca motiv de nelegalitate și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Acest motiv de recurs vizează esențialmente nelegalitate hotărârii atacate și conține două ipoteze distincte: pronunțarea unei hotărâri lipsită de temei legal și pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În speța supusă analizei este cert că s-a interpretat eronat textul legii speciale, în sensul celor ce urmează. Se reține, referitor la interpretarea textelor de lege incidente, respectiv art. 26 și art. 16 din Legea nr. 10/2001, că în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea iîn natură nu este posibilă, despăgubirile se acordă de entitatea investită cu soluționarea notificării, în speță Municipiul București prin Primarul General dar, pentru aceste despăgubiri, susține instanța, nu sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 întrucât aceste dispoziții nu se aplică deciziilor emise anterior introducerii în vigoare a Legii nr. 247/5005.

În sprijinul acestor argumente s-a invocat Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii unde s-a reținut cu putere obligatorie că, prevederile art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată. Atât dispozițiile legii speciale cât și dispozițiile Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost eronat interpretate și aplicate, având în vedere că, aceste dispozițiivizează deciziile/ dispozițiile emise anterior intrării în vigoare a legii și contestate.

Or, în speța supusă analizei obiectul cererii de chemare în judecată nu se referă la contestarea unei decizii emisă de pârâta Municipiul București întrucât, acest act administrativ - jurisdicțional nil a fost emis, deci nu există. Reclamanta prin demersul judiciar înregistrat la 8 septembrie 2005, având în vedere refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții/ decizii, s-a adresat direct instanței de judecată, solicitând restituirea în natură a imobilelor libere și despăgubiri pentru partea din imobilul ce nu poate fi restituit în natură. Hotărârea pronunțată de instanța fondului în demersul judiciar, a avut loc la 17 aprilie 2006 deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Drept urmare, atât timp cât nu a existat o decizie emisă de primărie și contestată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar demersul judiciar al reclamantei s-a derulat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, este cert că în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru partea din imobilul ce nu poate fi restituite în natură, sunt aplicabile, dispozițiile Titlul VII din Legea nr. 247/205 în vigoare la soluționarea prezentei cereri. Greșit a reținut instanța că, reclamanta s-a adresat instanței de judecată la data de 13 mai 2004 deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. La data reținută de instanța de apel respectiv 13 mai 2004, reclamanta a solicitat instanței de judecată obligarea pârâtei să soluționeze notificarea în sensul emiterii unei decizii/dispoziții, iar 11 pârâta deși a fost obligată printr-o hotărâre judecătorească să răspundă la notificare, nu s-a conformat hotărârii judecătorești.

După refuzul nejustificat a pârâtului de a soluționa notificarea, reclamanta la data de 8 septembrie 2005 s-a adresat direct instanței de judecată cu cerere de chemare în judecată, dar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Drept urmare motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, motiv pentru care înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va menține sentința civilă nr. 1605 din 14 decembrie 2007 pronunțată de instanța fondului. Prin cererea intitulată recurs împotriva Deciziei civile nr. 395 din 22 iunie 2009, reclamanta arată că a formulat un „recurs incident" numai pentru situația în care va fi admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând astfel obligarea Statului la plata sumei de 3,801.452,73 lei.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părțile sau M.P. solicită în condițiile și pentru motivele limitativ determinate de lege desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicționdă. În prezent recursul este reglementat de dispozițiile art. 299 - 316 C. proc. civ. Din cuprinsul art. 299 și următoarele C. proc. civ. rezultă că împotriva unei hotărâri se poate declara recurs de partea nemulțumită. Recurenta prin motivele de recurs arată că este mulțumită de hotărârea pronunțată în apel, dar, declarară un „recurs incident" numai pentru situația în care se va admite recursul pârâtei. Or, reglementarea actuală a căilor de atac nu prevede și existența unei „recurs incident" care să poată fi declarat de partea mulțumită de hotărârea pronunțată și cu depășirea termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., cum este cazul reclamatei. Legislația actuală reglementează calea de atac a recursului în conformitate cu dispozițiile art. 299 - 316 C. proc. civ., unde nu se regăsește noțiunea de recurs incident. Așadar, față de cele sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea reclamantei, intitulată „recurs incident". Referitor la cererea de intervenție formulata de interijenienta M.M. aceasta urmează să fie respinsă, întrucât din conținutul acestei cereri rezultă cert, că este vorba de o cerere de intervenție în interes propriu, ce nu poate fi formulată direct în recurs. Potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ., cererea de intervenție în interes propriu se face numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor.

Interveneinta M.M. a intitulat cererea de intervenție ca fiind accesorie, dar din conținutul cererii rezultă cert că este o cerere de intervenție în interes propriu, arătând că interesul personal este acela că are „calitatea de chiriași la stat în imobilul - apartamentul nr. X situat în București, sector 5. Așadar, Înalta Curte va respinge și cererea de intervenție formulată de intervenienta M.M. În concluzie, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, va casa decizia și rejudecând va menține sentința civilă nr. 1605 din 14 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București. Va respinge cererea incidență, precum și cererea de intervenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 395/ A din 22 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și menține sentința nr. 1605 din 14 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea incidență formulată de S.M. Respinge cererea de intervenție formulată de M.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.