ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6341/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6341/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea îrwegstrata la data

de 20 februarie 2005, sub nr. 4523/2005 pe votul Tribunalului București, secția

a IlI-a civilă, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului București și Statul Roman prin M.F.P., solicitând instanței

obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la restituirea în natură a

locuințelor, sector 5 București, precum și a spațiului de la demisol,

reprezentând fosta spălătorie și obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata

sumei de 665.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru terenul în suprafață de

476 mp., situat la aceeași adresă și pentru restul locuințelor situate în

imobil, ce nu pot fi restituite în natură.

În motivarea

cererii se arată că, după apariția Legii nr. 10/2001, a solicitat Primăriei

Municipiului București, prin notificarea nr. 1574/2001, restituirea imobilului

preluat abuziv de stat de la autoarea sa M.V. Întrucât Primăria nu a soluționat

în termenul prevăzut de lege, notificarea, reclamanta s-a adresat instanței de

judecată, iar prin sentința civilă nr. 542 din 10 iunie 2004 (definitivă și

irevocabilă) a fost obligată pârâta Primăriei Municipiului București să

soluționeze notificarea formulată în termen legal de reclamantă, dar pârâta nu

a executat această obligație, motiv pentru care reclamanta a formulat prezentul

demers judiciar.

La data de 15

februarie 2006 acțiunea a fost precizată în sensul că s-a solicitat restituirea

în natură doar a unei suprafețe de teren de 300 mp.

Prin sentința

civilă nr. 569 din 17 aprilie 2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă

s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Primăria

Municipiului București și pe cale de consecință acțiunea a fost respinsă cu

motivarea că nu s-a dovedit parcurgerea întregii proceduri administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În apelul

declarat de reclamantă, Curtea de Apel București a pronunțat Decizia civilă nr.

583 din 5 decembrie 2006 prin care s-a respins ca nefondat apelul.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta iar prin Decizia nr. 4904 din 14 iunie

2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat ambele

hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal. S-a reținut în

decizia de casare că reclamanta a notificat în termen legal Primăria

Municipiului București, iar nesoluționare acestei notificări echivalează cu

respingerea cererii de restituire și astfel se deschide persoanei îndreptățite

la restituire, accesul la justiție.

În fond dupâ

casare cauza a fost înregstmtă pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă sub nr. 38900/3/2007, s-a admis în parte acțiunea, a fost obligat

pârâtul Municipiul București prin Primar General la restituirea în natură a

apartamentului nr. 2 situat la parterul imobilului din București, sector 5, și

a spălătoriei, împreună cu cotele indivize de teren care nu au fost vândute,

precum și terenul în suprafață de 300 mp, liber de construcții, cu obligația

restituirii despăgubirilor primite de către reclamantă pentru aceste părți din

imobil.

A mai fost

obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri pentru părțile din imobil ce

nu pot fi restituite în natură în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005 modificată.

Pentru a

hotărî astfel, s-a reținut că imobilul supus analizei a aparținut autoarei

reclamantei (V.M.) în prezent decedată conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 29505 din 9 iunie 1945. Acest imobil a fost preluat de

stat în baza Decretului nr. 92/1950 iar prin Hotărârea nr. 1527 din 10 iunie

1998 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Comisia de Aplicare

a Legii nr. 112/1995, s-a restituit reclamantei apartamentul nr. X de la etajul

X al imobilului, cota de teren aferentă acestuia, în suprafață de 36,16 mp

precum și cota parte din dependințele și părțile comune, pentru restul imobilului

acordându-se despăgubiri. S-a mai reținut că reclamanta în baza Legii nr. 10/2001

este îndreptățită și la restituirea părților din imobil care nu au fost

înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu condiția restituirii despăgubirilor

primite în baza Legii nr. 112/1995, precum și la despăgubiri pentru partea din

imobil ce nu poate fi restituită în natură.

La data de 4

martie 2008 pârâtul Statul Român prin M.F.P. a solicitat instanței lămurirea

dispozitivului sentinței civile nr. 1605 din 14 decembrie 2007 în sensul

indicării pârâtului căruia îi revenea obligația de a acorda reclamantei S. (fostă

M.) M. despăgubiri pentru părțile din imobil ce nu pot fi restituite în natură.

La data de 23 martie 2008 s-a formulat cerere de lămurire și îndreptare a dispozitivului,

aceleiași instanțe și de către reclamantă; solicitând să se precizeze că

apartamentul nr. X se restituie în cota parte indiviză de teren de 8,92 mp,

teren aflat sub construcție, apartamentul nr. Y se restituie împreună cu cota

parte indiviză de 7,96 mp teren aflat sub construcție, iar încăperea fostei

spălătorii se restituie împreună cu cota indiviză de 18,10 mp teren aflat sub

construcție.

S-a mai

solicitat să se precizeze că terenul liber de sub construcție în suprafață de

300 mp, este cel aflat în curtea interioară a imobilului conform planului de

situație și să se precizeze că Statul Român prin M.E.F. este pârâtul obligat să

plătească reclamantei suma de 3.035.092 RON, fără ca aceasta să fie obligată la

vreo altă procedură administrativă și fără a fi obligată să restituie

despăgubirile primite pentru părțile din imobil care i se restituie în natură.

Prin

încheierea pronunțată în ședința din Camera de Consiliul de la 28 martie 2008

tribunalul a admis cererea formulată de pârât, a respins cererea formulată de

reclamantă și a lămurit dispozitivul sentinței în sensul că obligă pârâtul

Municipiul București să acorde reclamantei despăgubiri pentru părțile din

imobil ce nu pot fi restituite în natură.

Împotrivi

acestei sentințe au declarat apel redamanta și pârâții aducând critici de

nelegalitate și netemeinicia Reclamanta a declarat apel în termen legal și

împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinței. Reclamanta prin

motivele de apel critică faptul că prin modalitatea în care s-a soluționat

cauza (prin acordarea despăgubiri), instanța practic, a trimis înapoi la

procedura administrativă, încălcându-se astfel dispozițiile art. 3 C. civ. și

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor.

S-a mai

arătat că s-a încălcat atât principiul disponibilității cât și dispozițiile Deciziei

nr. 9 din 20 martie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. La

dosar existau probe suficiente care dovedeau cuantumul despăgubirilor cuvenite

reclamantei pentru partea din imobil ce nu putea fi restituit în natură. În

final s-a arătat că în dispozitivul sentinței s-a omis să se menționeze cotele

indivize de teren aferente apartamentelor restituite în natură, teren situat

sub construcție.

Pârâtul

Statul Român prin M.F.P. prin motivele de apel a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din

acțiune prin care reclamanta solicita acordarea de despăgubiri pentru partea

din imobil ce nu poate fi restituită în natură.

Pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, pe fondul cauzei, a susținut că

imobilul solicitat a trecut îu patrimoniul statului cu titlu valabil, în baza

Decretului nr. 50/1992, iar termenul de 60 de zile prevăzut de lege pentru

soluționarea notificării este un termen de recomandare și nu de decădere.

Curtea de

Apel București prin Decizia nr. 395 din 22 iunie 2009 a respins ca nefondat

apelul pârâtei Primăria Municipiului București prin Primarul General și a admis

celelalte apeluri. A schimbat în parte sentința, în sensul că, a admis excepția

lipsei procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. și s-a respins acțiunea

față de acest pârât.

A fost

obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 3.801.452,73 lei

reprezentând despăgubiri pentru partea din imobil ce nu se restituie în natură.

A mai fost obligat acest pârât să restituie în natură cota indiviză de teren

aflat sub construcție, respectiv 8,92 mp, 7,96 mp și 18,10 mp.

S-a menținut

restul dispozițiilor sentinței.

În

considerentele deciziei s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 26 din

Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă,

despăgubirile se acordă de entitatea investită cu soluționarea notificării, în

speță Primăria Municipiului București, motiv pentru care excepția invocată de

apelantul pârât Statul Român prin M.E.F. privind lipsa calității procesuale

pasive este întemeiată. Nu s-au reținut susținerile pârâților prin care se

invocă dreptul reclamantei la acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, invocându-se în acest sens atât circumstanțele

speței deduse judecății cât și dispozițiile deciziei nr. 52 pronunțată la data

de 4 iunie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii. Prin această decizie s-a reținut cu putere obligatorie pentru instanțele

de judecată, faptul că, prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din

Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare a legii. Înalta Curte de Casație și Justiție a asimilat refuzul

unității deținătoare de .a soluționa notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001,

în termenul prevăzut de această lege, cu respingerea cererii de restituire și a

stabilit prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dreptul persoanelor interesate

de a ataca în instanță acest refuz și obligația instanței de a soluționa pe

fond cererea de restituire. S-a mai reținut în continuare că, în condițiile în

care refuzul Primăriei Municipiului București de a soluționa notificarea

înregistrată sub nr. 1574 din 17 aprilie 2001 a fost atacată în instanță încă

din data de 13 mai 2004 dată la care acest refuz putea fi asimilat, conform

deciziei în interesul legii, cu respingerea notificării și că nu erau astfel

aplicabile în cauză dispozițiile art. 16 și următoarele.

Împotrivi

acestei în urma hotărâri a dedarat recurs pârâtul Municipiul București prin

Primarul General invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.

proc. civ.

Recurentul

critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- Instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că recurenta a fost obligată la

plata sumei de 3.801.452,73 lei, în condițiile în care nu s-a cerut acest

lucru. Prin cererea precizatoare depusă la Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, la termenul din 10 martie 2008, reclamanta a arătat că solicită

schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul de a se dispune obligarea

pârâtului Statul Român la plata sumei de 854.955,0 euro cu titlu de despăgubiri

pentru părțile din imobil ce nu pot fi restituie în natură, fără a solicita

acest lucru de la recurente.

- Instanța de

apel era obligată să soluționeze apelul reclamantei strict în cadrul procesual

stabilit de aceasta și strict pe motivele de apel.

- Hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Deși se arată că, potrivit art. 26

din Legea nr. 10/2001 despăgubirile se acordă de entitatea investită cu

soluționarea notificării, în speță recurenta și astfel excepția invocată de

pârâtul Statul Român prin M.E.F. este întemeiată. Nu arată în continuare și nu

motivează de ce Primăria Municipiului București trebuie să fie obligată la

plata sumei de 3.801.452,73 lei.

- S-a dat o

interpretare greșită dispozițiilor art. 16 din legea aplicabilă, având în

vedere că la momentul introducerii acțiunii (20 februarie 200) nu exista o

dispoziție emisă de Primarul General al Capitalei în baza Legii nr. 10/2001

care să fie contestată înainte de apariția Legii nr. 247/2005 și chiar dacă

s-ar asimila refuzul de a soluționa notificare, totuși instanța de apel nu

motivează care este temeiul de drept în baza căruia recurenta este obligată să

achite aceste despăgubiri.

- Hotărârea

este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea greșită a legii.

În nici un

articol din Legea nr. 10/2001 nu se vorbește despre obligarea entității

investite cu soluționarea notificării la plata unei sume de, bani către

persoana îndreptățită pentru partea din imobilul ce nu se restituie în natură. Art.

26 din Legea nr. 10/2001 arată că entitatea investită cu soluționarea

notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată al despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv și în nici un caz să plătească sume de bani

cu titlu de despăgubiri.

La data de 9

octornbrie 2009 s-a depus la dosar din partea recurenta o cerere de suspendare

a executării hotărârii recurate în baza art. 300 alin. (2) și (3) din C. proc.

civ. prin care au solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 395 din 22

iunie 2009, având în vedere suma exorbitantă în cuantum de 900.000 euro ce

urmează a fi achitată de recurentă și pentru a preîntâmpina eventualele pagube

pe care recurenta le-ar putea suferi prin efectuarea executării silite.

Intimata

recurentă a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea

cererii de suspendare a executării hotărârii recurate.

Prin

încheierea de ședință din 14 ianuarie 2010, Înalta Curte, a admis cerem de

suspendare a executării Deciziei ciivile nr. 395/ A din 22 iunie 2009.

La termenul

din 11 februarie 2010 reclamanta S.M. a depus la dosar o cerere pe care a

denumit-o „recurs incident" declarat împotriva Deciziei civile nr. 395/ A

din 22 iunie 2009. In motivarea acestei cereri s-a solicitat modificarea în

parte a Deciziei nr. 395/ A din 22 iunie 2009 în sensul obligării intimatului

parat Statul Roman prin M.F.P. la plata despăgubirilor în cuantum de

3,801.452,73 lei. Se invocă de asemenea și excepția tardivității declarată

recursului de către recurenta-pârâtă.

La data de 4

mai 2010 s-a depus la dosar din partea petentei M.M. o cerere de intervenție

accesorie în interesul recurentului - pârât Municipiul București, arătând că

are un interes personal care rezidă din faptul că numai prin admiterea

recursului formulat de recurentul Municipiul București prin Primarul General,

poate să-și păstreze calitatea de chiriaș la stat.

Exarrinând

criticile formulate prin intermediul cernii de recurs, Înalta Curte constata

următoarele:

Referitor la

excepția tonalității declarării recursului de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General invocată de recurenta S. (M.) M.

Potrivit art.

137 alin. (1) C. proc. civ., instanța se iva pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în

totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.

Termenul de

recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu spune altfel

(art. 301 C. proc. civ.).

Din cuprinsul

textului rezultă așadar că legiuitorul a adoptat un termen similar, ca durata

și ca punct de plecare, cu cel prevăzut în materia apelului.

Termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., constituie astfel termenul de drept comun

în materie de recurs.

Codul de

procedură civilă instituie și unele termene speciale de recurs, anume în sensul

că acestea au o durată diferită de cea stabilită de art. 301 C. proc. civ.

În privința

punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotărârii.

În speța

supusă analizei, comunicarea hotărârii către recurentul pârât Municipiul

București prin Primarul General s-a făcut, conform dovezii de comunicare aflată

la fila 119, dosar apel, la data de 9 iulie 2009 iar recursul a fost înaintat

instanței de apel prin oficiul poștal la data de 27 iulie 2009 (dată

înregistrată pe plicul aflat la fila 8 din dosar recurs).

"Termenele

se înțeleg pe zile libere, neintrând în socotealănici ziua când a început, nici

ziua când s-a sfârșit termenul" (art. 101 C. proc. civ.).

Termenul care

se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciu este suspendat,

se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

În cauza

pendinte respectând, la calcularea termenului de recurs, dispozițiile art. 101 C.

proc. civ. în sensul că nu se va lua în calcul data de 9 iulie și faptul că

termenul se sfârșește la data de 25 iulie (sâmbăta și 26 duminica) într-o zi

când serviciul este suspendat termenul, s-a prelungit până la sfârșitul primei

zile de lucru, adică 27 iulie 2009 fiind într-o zi de luni, dată la care a fost

comunicată prin Oficiul Poștal cererea de recurs formulată de recurent, cu

respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Așadar,

excepția tardivității declarării recursului, va fi respinsă, recursul fiind

promovat în termenul prevăzut de lege - 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Pe fond,

Criticând

hotărârea, recurentul - pârât Municipiul București prin Primarul General a

invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ.

Motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. cuprinde două ipoteze

distincte: un caz de plus petita, când instanța a acordat mai mult decât s-a

cerut și un caz de extra petita, când instanța s-a pronunța asupra unui lucru

care nu s-a cerut.

Acest motiv

de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilității

procesuale.

În speța

supusă analizei, recurentul invocă tocmai nerespecarea principiul

disponibilității procesuale, în sensul că reclamanta nu a solicitat obligarea

Municipiului București la plata sumei de 3,801.452,73 lei ci a solicitat

obligarea Statului Român prin M.E.F. la plata sumei de 665.000 euro cu titlu de

despăgubiri.

Contrar

acestor critici, reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârât, atât

Municipiul București prin Primarul General cât și pârâtul M.E.F. invocând

aceleași pretenții în raport de ambii pârâți.

Referitor la

acest aspect instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității

procesuale întrucât, a soluționat cauza, având în vedere și dispozițiile legii

speciale, în limitele cererii de chemare în judecată: "Trebuie precizat că

principiul disponibilității nu are un caracter absolut, legea în anumite

cazuri, aducând anumite limitări drepturilor părților.

Instanța

însă, nu este ținută de temeiul juridic al cererii, având posibilitatea să

schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii sale, după

punerea, în prealabil, în discuția părților a acestei schimbări.

Instanța

poate să invoce din oficiu orice excepție absolută, fiind însă obligată să o

pună în discuția părților pentru a respecta contradictorialitatea.

Având în

vedere cele sus reținute în cauza pendinte nu se poate reține incidența

dispozițiilor de nelegalitate precizate de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ. invocate tot ca motiv de nelegalitate vizează

nemotivarea unei hotărâri judecătorești.

Ipostazele în

care se poate ajunge la o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

sunt dintre cele mai diferitei existența unei contrarietăți între

considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii,

iar din altele faptul că acțiunea este fondată, sau contrarietate flagrantă

dintre dispozitiv și considerente.

Recurenta

invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. dar, nu motivează

și nu indică contradicțiile existente ci invocă faptul că instanța obligând

Municipiul București la plata sumei de 3,801.452,73 lei cu titlu de

despăgubiri, nu indică și temeiul de drept în baza căruia a fost stabilită

această sarcină.

Or, astfel de

motive nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Drept urmare

nici acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut.

În fine, a

fost invocat ca motiv de nelegalitate și incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Acest motiv

de recurs vizează esențialmente nelegalitate hotărârii atacate și conține două

ipoteze distincte: pronunțarea unei hotărâri lipsită de temei legal și

pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În speța

supusă analizei este cert că s-a interpretat eronat textul legii speciale, în

sensul celor ce urmează.

Se reține,

referitor la interpretarea textelor de lege incidente, respectiv art. 26 și art.

16 din Legea nr. 10/2001, că în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001, în cazul în care restituirea iîn natură nu este posibilă,

despăgubirile se acordă de entitatea investită cu soluționarea notificării, în

speță Municipiul București prin Primarul General dar, pentru aceste

despăgubiri, susține instanța, nu sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 întrucât aceste dispoziții nu se aplică

deciziilor emise anterior introducerii în vigoare a Legii nr. 247/5005. În

sprijinul acestor argumente s-a invocat Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii

unde s-a reținut cu putere obligatorie că, prevederile art. 16 și următoarele

din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 astfel

cum a fost modificată.

Atât

dispozițiile legii speciale cât și dispozițiile Deciziei nr. 52 din 4 iunie

2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost eronat

interpretate și aplicate, având în vedere că, aceste dispozițiivizează

deciziile/ dispozițiile emise anterior intrării în vigoare a legii și

contestate.

Or, în speța

supusă analizei obiectul cererii de chemare în judecată nu se referă la

contestarea unei decizii emisă de pârâta Municipiul București întrucât, acest

act administrativ - jurisdicțional nil a fost emis, deci nu există.

Reclamanta

prin demersul judiciar înregistrat la 8 septembrie 2005, având în vedere

refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa notificarea prin emiterea unei

dispoziții/ decizii, s-a adresat direct instanței de judecată, solicitând

restituirea în natură a imobilelor libere și despăgubiri pentru partea din

imobilul ce nu poate fi restituit în natură.

Hotărârea

pronunțată de instanța fondului în demersul judiciar, a avut loc la 17 aprilie

2006 deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Drept urmare,

atât timp cât nu a existat o decizie emisă de primărie și contestată înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar demersul judiciar al reclamantei

s-a derulat după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, este cert că în ceea

ce privește acordarea despăgubirilor pentru partea din imobilul ce nu poate fi

restituite în natură, sunt aplicabile, dispozițiile Titlul VII din Legea nr. 247/205

în vigoare la soluționarea prezentei cereri.

Greșit a

reținut instanța că, reclamanta s-a adresat instanței de judecată la data de 13

mai 2004 deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

La data

reținută de instanța de apel respectiv 13 mai 2004, reclamanta a solicitat

instanței de judecată obligarea pârâtei să soluționeze notificarea în sensul

emiterii unei decizii/dispoziții, iar 11 pârâta deși a fost obligată printr-o

hotărâre judecătorească să răspundă la notificare, nu s-a conformat hotărârii

judecătorești.

După refuzul

nejustificat a pârâtului de a soluționa notificarea, reclamanta la data de 8

septembrie 2005 s-a adresat direct instanței de judecată cu cerere de chemare

în judecată, dar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Drept urmare

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat,

motiv pentru care înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va

menține sentința civilă nr. 1605 din 14 decembrie 2007 pronunțată de instanța

fondului.

Prin cererea

intitulată recurs împotriva Deciziei civile nr. 395 din 22 iunie 2009,

reclamanta arată că a formulat un „recurs incident" numai pentru situația

în care va fi admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, solicitând astfel obligarea Statului la plata sumei de

3,801.452,73 lei.

Recursul este

calea de atac prin intermediul căreia părțile sau M.P. solicită în condițiile

și pentru motivele limitativ determinate de lege desființarea unei hotărâri

judecătorești pronunțate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu

activitate jurisdicționdă.

În prezent

recursul este reglementat de dispozițiile art. 299 - 316 C. proc. civ.

Din cuprinsul

art. 299 și următoarele C. proc. civ. rezultă că împotriva unei hotărâri se

poate declara recurs de partea nemulțumită.

Recurenta

prin motivele de recurs arată că este mulțumită de hotărârea pronunțată în

apel, dar, declarară un „recurs incident" numai pentru situația în care se

va admite recursul pârâtei.

Or,

reglementarea actuală a căilor de atac nu prevede și existența unei „recurs

incident" care să poată fi declarat de partea mulțumită de hotărârea

pronunțată și cu depășirea termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., cum este cazul reclamatei.

Legislația

actuală reglementează calea de atac a recursului în conformitate cu

dispozițiile art. 299 - 316 C. proc. civ., unde nu se regăsește noțiunea de

recurs incident.

Așadar, față

de cele sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea reclamantei, intitulată

„recurs incident".

Referitor la

cererea de intervenție formulata de interijenienta M.M. aceasta urmează să fie

respinsă, întrucât din conținutul acestei cereri rezultă cert, că este vorba de

o cerere de intervenție în interes propriu, ce nu poate fi formulată direct în

recurs.

Potrivit art.

50 alin. (2) C. proc. civ., cererea de intervenție în interes propriu se face

numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor.

Interveneinta

M.M. a intitulat cererea de intervenție ca fiind accesorie, dar din conținutul

cererii rezultă cert că este o cerere de intervenție în interes propriu,

arătând că interesul personal este acela că are „calitatea de chiriași la stat

în imobilul - apartamentul nr. X situat în București, sector 5.

Așadar, Înalta

Curte va respinge și cererea de intervenție formulată de intervenienta M.M.

În concluzie,

Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul

declarat de pârâta Primăria Municipiului București, va casa decizia și

rejudecând va menține sentința civilă nr. 1605 din 14 decembrie 2007 pronunțată

de Tribunalul București. Va respinge cererea incidență, precum și cererea de

intervenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București împotriva Deciziei civile

nr. 395/ A din 22 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează

decizia atacată și menține sentința nr. 1605 din 14 decembrie 2007 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Respinge

cererea incidență formulată de S.M.

Respinge

cererea de intervenție formulată de M.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.