ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1864/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă, la data de 17

ianuarie 2007 reclamanta R.A.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primarul General, C.I. și I.C., C.S. și C.M.D., să

fie modificată dispoziția nr. 7104 din 12 iulie 2006 emisă de Primăria

Municipiului București în sensul restituirii în natură a apartamentelor nr. 1

și 2, împreună cu cota aferentă de teren în suprafață de 31,22 mp, situate în

imobilul amplasat în municipiul București, sector 1, iar în subsidiar să fie concretizate

măsurile reparatorii prin echivalent, pentru nerestituirea în natură a

apartamentelor menționate, reclamanta exprimându-și în primul rând opțiunea

pentru atribuirea la schimb a unui imobil echivalent și în al doilea rând,

pentru acordarea de despăgubiri bănești, echivalente cu valoarea de circulație

a imobilelor nerestituite.

Prin sentința civilă nr. 1470 din 13

noiembrie 2007 Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R.M. în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primarul General, P.N., P.C., C.V. și C.D.M.

A anulat în parte dispoziția nr. 7104

din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București și a

dispus obligarea acestui pârât să restituie în natură reclamantei o cameră la

pivniță având nr. 9; o cameră la mansardă având nr. 1 și două camere la subsol

(una colț cu C. și cealaltă alături din imobilul situat în municipiul

București, sector 1 – identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară

întocmit de expert I.A. și anexele acestuia, urmând ca pârâta să emită o nouă

dispoziție de restituire în acest sens.

A menținut celelalte dispoziții ale

deciziei contestate cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru restul imobilului solicitat.

A respins, ca neîntemeiat, capătul

de cerere privind revendicarea formulat în contradictoriu cu pârâții, persoane

fizice, cu obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la plata sumei de

1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel instanța

de fond a reținut că se impune anularea parțială a dispoziției contestate,

numai în ceea ce privește nerestituirea în natură către reclamantă a acelor

părți din imobil, care nu au fost înstrăinate până la intrarea în vigoare a

legii speciale de reparație, avându-se în vedere principiul restituirii în

natură a imobilelor și prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, conform căruia

„măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent” și în situația în care

„imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale”.

În privința solicitării reclamantei

de a i se acorda, la schimb, un alt imobil decât cel preluat de către stat și

care a făcut obiectul înstrăinării către pârâții – persoane fizice, în baza

Legii nr. 112/1995, s-a reținut că este întemeiată întrucât entitatea investită

cu soluționarea notificării are posibilitatea acordării ca măsură reparatorie

prin echivalent a altor bunuri sau servicii, însă o astfel de compensare nu

este obligatorie pentru unitate, fiind doar o alternativă prevăzută de lege

pentru o asemenea reparație în echivalent.

Cererea reclamantei referitoare la

necesitatea stabilirii în concret a despăgubirilor cuvenite, s-a respins, de

asemenea, ca nefondată, întrucât procedura acordării și stabilirii

despăgubirilor are loc potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 și față de

prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Capătul de cerere formulat de

reclamantă în contradictoriu cu pârâții, persoane fizice, proprietarii actuali

ai apartamentelor vândute, s-a apreciat că este neîntemeiat, reclamanta

neputând uza de două căi pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate.

Împotriva hotărârii respective la

data de 10 martie 2008 a declarat apel pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică și solicitând

schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației

formulată de reclamanta R.A.M.

Prin motivele de apel s-a susținut,

în esență, că s-a interpretat în mod greșit probatoriul administrat în cauză

precum și dispozițiile art. 9-10, titlul VII Capitolul 5; art. 16 din Legea nr.

247/2005, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 20 din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora apartamentele vândute cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare – nu se

restituie în natură – iar valoarea echivalentă a părții din imobil nerestituit

în natură, urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Prin decizia civilă nr. 376 A din 11

iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, a schimbat în tot sentința civilă nr. 1470 din 13 noiembrie 2007

a Tribunalului Municipiului București, secția a III-a civilă, în sensul că a

respins ca nefondată, contestația formulată de reclamanta R.A.M.

Pentru a se pronunța astfel instanța

de apel a reținut că apartamentele în litigiu nu mai pot fi solicitate în

natură de către reclamantă în condițiile în care acestea au fost înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte au fost restituite acesteia

conform sentinței civile nr. 1554 din 12 octombrie 1999 a Judecătoriei

Sectorului 1 București.

Împotriva deciziei respective la

data de 03 august 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamanta R.A.M.,

criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia cât și a

hotărârii primei instanțe în sensul admiterii contestației și a obligării

pârâtului Municipiul București la emiterea unei dispoziții de restituire în

natură a apartamentelor nr. 1 și 2 împreună cu cota aferentă de teren în

suprafață de 31,22 mp, situate în imobilul amplasat în București, sector 1.

În subsidiar, a solicitat să i se

constate dreptul de proprietate asupra celor două apartamente și a cotei

aferente de teren, pe calea comparării de titluri, în raport cu pârâții –

persoane fizice.

În drept a invocat aplicarea

prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs depuse odată

cu cererea s-a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că

apartamentele înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995 nu mai pot fi

restituite în natură, în condițiile în care atât această instanță cât și cea de

fond au recunoscut validitatea sentinței civile nr. 2372 din 04 februarie 1999

a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin

care s-a constatat nulitatea absolută a actului de naționalizare cu privire la

imobilele aflate în litigiu, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al

Municipiului București și SC H.N. SA.

S-a susținut și faptul că ambele

instanțe au omis să se pronunțe asupra capătului alternativ de cerere având ca

obiect revendicare prin comparație de titluri, în condițiile în care a dovedit

inexistența titlului statului, cererea sa fiind întemeiată atât pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 cât și pe prevederile art. 480 și urm. C. civ.

S-a susținut sub aspectul celui

de-al doilea motiv de recurs că titlul său de proprietate este mai bine

caracterizat întrucât provine de la un autor al cărui drept de proprietate a

fost recunoscut prin acte juridice valabil încheiate și opozabile

erga omnes

,

iar Statul Român, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții, a

transmis un drept de proprietate asupra căruia nu deținea nici un titlu

valabil.

S-a invocat și faptul că au fost

încălcate de către instanța de apel prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O. potrivit căruia „orice persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

La data de 05 februarie 2010,

intimații P.N. și C.D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția

inadmisibilității recursului declarat de reclamantă, în condițiile în care

aceasta nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, raportat la

prevederile art. 299 și art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar prin

încheierea din 21 mai 2009 instanța de apel a respins cererea de aderare la

apel formulată de reclamantă, ca tardiv introdusă.

Pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantă.

Verificând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte va analiza cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art.

137 alin. (1) C. proc. civ. excepția inadmisibilității recursului declarat de

reclamantă, excepție invocată de către pârâții-intimați C.D. și P.N. prin

întâmpinarea înregistrată pe data de 05 februarie 2010.

Astfel, excepția respectivă este

neîntemeiată și va fi respinsă întrucât reclamanta R.A.M. are posibilitatea

procesuală de a uza de calea de atac a recursului, chiar și în condițiile în

care nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe iar cererea de

aderare la apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General i-a fost respinsă, ca tardiv introdusă prin încheierea din 21 mai 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Aceasta, întrucât prin decizia

instanței de apel s-a admis apelul declarat de pârât și a fost schimbată în

totalitate hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii contestației

formulată de reclamantă împotriva dispoziției nr. 7104 din 12 decembrie 2006

emisă de Primarul General al Municipiului București.

Prin urmare, reclamanta R.A.M. are

calitate și interes să atace decizia pronunțată de către instanța de apel, din

acest punct de vedere, procedural, recursul declarat de aceasta fiind pe deplin

admisibil.

Recursul declarat de reclamantă este

însă admisibil prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., motiv de casare invocat de instanță din oficiu, alături de

prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prevederile legale arătate mai sus,

respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. stipulează faptul că modificarea sau

casarea unor hotărâri se poate cere – când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Acest text, așa cum rezultă la o simplă

lecturare vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești, motivarea reprezentând

elementul indispensabil al acestui important act procedural, astfel încât nemotivarea

unei hotărâri judecătorești are conotații care vizează nelegalitatea hotărârii

atacate, întrucât ne aflăm în situația nesocotirii unei obligații legale a

judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute

de lege.

Prin urmare, în baza art. 304 pct. 7

C. proc. civ. o hotărâre poate fi casată dacă nu cuprinde considerentele pe

baza cărora și-a întemeiat soluția, inexistența acestora împiedicând

exercitarea controlului judiciar.

Aceasta întrucât, orice decizie

trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților” potrivit

dispozițiilor art. 251 C. proc. civ., motivarea constituind pentru părți o

garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor.

Aceste din urmă dispoziții legale au

fost încălcate de către instanța de apel care practic nu și-a motivat decizia

pronunțată, considerentele acesteia lăsând fără răspuns motivele de apel cu

care a fost investită, acestea rămânând neanalizate.

Neîndeplinirea cerinței legale a

motivării constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., iar această situație echivalează cu nepronunțarea asupra fondului cauzei,

astfel încât în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ. cauza se va trimite

instanței de apel pentru rejudecarea apelului.

Aceasta întrucât prin pronunțarea de

către instanța de apel a unei decizii prin care a fost schimbată în totalitate

hotărârea primei instanțe, respingându-se contestația formulată de reclamantă

în baza Legii nr. 10/2001, decizie care nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, i s-a creat recurentei-reclamante o vătămare procedurală, potrivit

dispozițiilor art. 105 C. proc. civ. care nu poate fi înlăturată decât prin

casarea deciziei recurate.

Subzistând astfel motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu vor mai fi analizate și celelalte

două motive de casare invocate de reclamantă, respectiv prevederile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În consecință, față de cele arătate,

Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta R.A.M., va casa decizie

nr. 376 A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

și va dispune trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării

apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva sentinței civile nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 pronunțată de

Tribunalul Municipiului București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta R.A.M.

împotriva deciziei nr. 376/A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe

care o casează.

Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18

martie 2010.