ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1863/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1863/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Municipiului București, secția a IlI- a civilă la data de 17

ianuarie 2007 reclamanta R.A.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primarul General, G.I. și G.I., G.Ș. și G.M.D., să

fie modificată dispoziția din 12 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului

București în sensul restituirii în natură a apartamentelor nr. 1 și 2, împreună

cu cota aferentă de teren în suprafață de 31,22 mp, situate în imobilul

amplasat în municipiul București, sector 1, iar în subsidiar să fie

concretizate măsurile reparatorii prin echivalent, pentru nerestituirea în

natură a apartamentelor menționate, reclamanta exprimându-și în primul rând

opțiunea pentru atribuirea la schimb a unui imobil echivalent și în al doilea

rând, pentru acordarea de despăgubiri bănești, echivalente cu valoarea de

circulație a imobilelor nerestituite.

Prin sentința

civilă nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 Tribunalul Municipiului București, secția

a III- a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R.M. în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, P.N., P.C.,

G.V. și G.D.M.

A anulat în

parte dispoziția din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul General al

Municipiului București și a dispus obligarea acestui pârât să restituie în

natură reclamantei o cameră la pivniță; o cameră la mansardă având și două

camere la subsol una colț cu Calea X și cealaltă alături din imobilul situat în

municipiul București, sector 1 - identificate prin raportul de expertiză

tehnică judiciară întocmit de expert I.A. și anexele acestuia, urmând ca pârâta

să emită o nouă dispoziție de restituire în acest sens.

A menținut

celelalte dispoziții ale deciziei contestate cu privire la acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru restul imobilului solicitat.

A respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea formulat în contradictoriu

cu pârâții - persoane fizice, cu obligarea pârâtei Primăria Municipiului

București la plata sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,

către reclamantă.

Pentru a se

pronunța astfel instanța de fond a reținut că se impune anularea parțială a

dispoziției contestate, numai în ceea ce privește nerestituirea în natură către

reclamantă a acelor părți din imobil, care nu au fost înstrăinate până la intrarea

în vigoare a legii speciale de reparație, avându-se în vedere principiul

restituirii în natură a imobilelor și prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, conform

căruia „măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent" și în situația

în care „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale".

În privința

solicitării reclamantei de a i se acorda, la schimb, un alt imobil decât cel

preluat de către stat și care a făcut obiectul înstrăinării către pârâții -

persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995, s-a reținut că este întemeiată

întrucât entitatea investită cu soluționarea notificării are posibilitatea

acordării ca măsură reparatorie prin echivalent a altor bunuri sau servicii,

însă o astfel de compensare nu este obligatorie pentru unitate, fiind doar o

alternativă prevăzută de lege pentru o asemenea reparație în echivalent.

Cererea

reclamantei referitoare la necesitatea stabilirii în concret a despăgubirilor

cuvenite, s-a respins, de asemenea, ca nefondată, întrucât procedura acordării

și stabilirii despăgubirilor are loc potrivit titlului VII din Legea nr.

247/2005 și față de prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Capătul de

cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice,

proprietarii actuali ai apartamentelor vândute, s-a apreciat că este

neîntemeiat, reclamanta neputând uza de două căi pentru valorificarea aceluiași

drept de proprietate.

Împotriva

hotărârii respective la data de 10 martie 2008 a declarat apel pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică și solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii ca

neîntemeiată a contestației formulată de reclamanta R.A.M.

Prin motivele

de apel s-a susținut, în esență, că s-a interpretat în mod greșit probatoriul

administrat în cauză precum și dispozițiile art. 9 și 10, titlul VII

Capitolul 5; art. 16 din Legea nr. 247/2005, art. 10 alin. (1) și (2) și art.

20 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora apartamentele vândute cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor

imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu

modificările ulterioare - nu se restituie în natură - iar valoarea echivalentă

a părții din imobil nerestituit în natură, urmează a fi stabilită de către C.C.S.D.

Prin Decizia civilă

nr. 376/ A din 11 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a III- a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, a schimbat în tot sentința civilă

nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Municipiului București, secția a

III- a civilă, în sensul că a respins ca nefondată, contestația formulată de

reclamanta R.A.M.

Pentru a se

pronunța astfel instanța de apel a reținut că apartamentele în litigiu nu mai

pot fi solicitate în natură de către reclamantă în condițiile în care acestea

au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte au fost

restituite acesteia conform sentinței civile nr. 1554 din 12 octombrie 1999 a

Judecătoriei Sectorului 1 București.

Împotriva

deciziei respective la data de 03 august 2009, în termen legal, a declarat

recurs reclamanta R.A.M., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând

modificarea acesteia cât și a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii

contestației și a obligării pârâtului Municipiul București la emiterea unei

dispoziții de restituire în natură a apartamentelor împreună cu cota aferentă

de teren în suprafață de 31,22 mp, situate în imobilul amplasat în București,

sector 1.

În subsidiar, a

solicitat să i se constate dreptul de proprietate asupra celor două apartamente

și a cotei aferente de teren, pe calea comparării de titluri, în raport cu

pârâții - persoane fizice.

În drept a

invocat aplicarea prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele

de recurs depuse odată cu cererea s-a susținut că instanța de apel, în mod

greșit, a reținut că apartamentele înstrăinate cu respectarea Legii nr.

112/1995 nu mai pot fi restituite în natură, în condițiile în care atât această

instanță cât și cea de fond au recunoscut validitatea sentinței civile nr. 2372

din 04 februarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă

și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de

naționalizare cu privire la imobilele aflate în litigiu, în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al Municipiului București și SG H.N. SA.

S-a susținut și

faptul că ambele instanțe au omis să se pronunțe asupra capătului alternativ de

cerere având ca obiect revendicare prin comparație de titluri, în condițiile în

care a dovedit inexistența titlului statului, cererea sa fiind întemeiată atât

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 cât și pe prevederile art. 480 și următoarele

C. civ.

S-a susținut

sub aspectul celui de-al doilea motiv de recurs că titlul său de proprietate

este mai bine caracterizat întrucât provine de la un autor al cărui drept de

proprietate a fost recunoscut prin acte juridice valabil încheiate și opozabile

erga omnes, iar Statul Român, prin actul de vânzare - cumpărare încheiat cu

pârâții, a transmis un drept de proprietate asupra căruia nu deținea nici un titlu

valabil.

S-a invocat și

faptul că au fost încălcate de către instanța de apel prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. potrivit căruia „orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional".

La data de 05

februarie 2010, intimații P.N. și G.D. au formulat întâmpinare prin care au

invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantă, în

condițiile în care aceasta nu a declarat apel împotriva hotărârii primei

instanțe, raportat la prevederile art. 299 și 377 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., iar prin încheierea din 21 mai 2009 instanța de apel a respins cererea de

aderare la apel formulată de reclamantă, ca tardiv introdusă.

Pe fondul

cauzei, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de

reclamantă.

Verificând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte va analiza cu prioritate, în

temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția

inadmisibilității recursului declarat de reclamantă, excepție invocată de către

pârâții - intimați G.D. și P.N. prin întâmpinarea înregistrată pe data de 05

februarie 2010.

Astfel,

excepția respectivă este neîntemeiată și va fi respinsă întrucât reclamanta R.A.M.

are posibilitatea procesuală de a uza de calea de atac a recursului, chiar și

în condițiile în care nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe

iar cererea de aderare la apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General i-a fost respinsă, ca tardiv introdusă prin încheierea din 21

mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI- a civila.

Aceasta,

întrucât prin decizia instanței de apel s-a admis apelul declarat de pârât și a

fost schimbată în totalitate hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii

contestației formulată de reclamantă împotriva dispoziției din 12 decembrie

2006 emisă de Primarul General al Municipiului București.

Prin urmare,

reclamanta R.A.M. are calitate și interes să atace decizia pronunțată de către

instanța de apel, din acest punct de vedere, procedural, recursul declarat de

aceasta fiind pe deplin admisibil.

Recursul

declarat de reclamantă este însă admisibil prin prisma motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de casare invocat de instanță

din oficiu, alături de prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prevederile

legale arătate mai sus, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. stipulează

faptul că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere - când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest text, așa

cum rezultă la o simplă lecturare vizează nemotivarea unei hotărâri

judecătorești, motivarea reprezentând elementul indispensabil al acestui

important act procedural, astfel încât nemotivarea unei hotărâri judecătorești

are conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm

în situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a

proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege.

Prin urmare, în

baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. o hotărâre poate fi casată dacă nu cuprinde

considerentele pe baza cărora și-a întemeiat soluția, inexistența acestora

împiedicând exercitarea controlului judiciar.

Aceasta

întrucât, orice decizie trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților" potrivit dispozițiilor art. 251 C. proc. civ.,

motivarea constituind pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului

judecătorilor.

Aceste din urmă

dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel care practic nu

și-a motivat decizia pronunțată, considerentele acesteia lăsând fără răspuns

motivele de apel cu care a fost investită, acestea rămânând neanalizate.

Neîndeplinirea

cerinței legale a motivării constituie motivul de casare prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., iar această situație echivalează cu nepronunțarea asupra

fondului cauzei, astfel încât în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ. cauza se

va trimite instanței de apel pentru rejudecarea apelului.

Aceasta

întrucât prin pronunțarea de către instanța de apel a unei decizii prin care a

fost schimbată în totalitate hotărârea primei instanțe, respingându-se

contestația formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, decizie care nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, i s-a creat recurentei-reclamante o

vătămare procedurală, potrivit dispozițiilor art. 105 C. proc. civ. care nu

poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

Subzistând

astfel motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu vor mai

fi analizate și celelalte două motive de casare invocate de reclamantă,

respectiv prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În consecință,

față de cele arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta R.A.M.,

va casa Decizie nr. 376/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția

a III- a civilă, și va dispune trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea

rejudecării apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva sentinței civile nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 pronunțată de

Tribunalul Municipiului București, secția a III- a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta R.A.M. împotriva Deciziei nr. 376/ A din 11 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, pe care o casează.

Trimite cauza,

spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 martie 2010,