ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1863/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Municipiului București, secția a IlI- a civilă la data de 17 ianuarie 2007 reclamanta R.A.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, G.I. și G.I., G.Ș. și G.M.D., să fie modificată dispoziția din 12 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București în sensul restituirii în natură a apartamentelor nr. 1 și 2, împreună cu cota aferentă de teren în suprafață de 31,22 mp, situate în imobilul amplasat în municipiul București, sector 1, iar în subsidiar să fie concretizate măsurile reparatorii prin echivalent, pentru nerestituirea în natură a apartamentelor menționate, reclamanta exprimându-și în primul rând opțiunea pentru atribuirea la schimb a unui imobil echivalent și în al doilea rând, pentru acordarea de despăgubiri bănești, echivalente cu valoarea de circulație a imobilelor nerestituite.

Prin sentința civilă nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 Tribunalul Municipiului București, secția a III- a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, P.N., P.C., G.V. și G.D.M. A anulat în parte dispoziția din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București și a dispus obligarea acestui pârât să restituie în natură reclamantei o cameră la pivniță; o cameră la mansardă având și două camere la subsol una colț cu Calea X și cealaltă alături din imobilul situat în municipiul București, sector 1 - identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert I.A. și anexele acestuia, urmând ca pârâta să emită o nouă dispoziție de restituire în acest sens.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei contestate cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru restul imobilului solicitat. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea formulat în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice, cu obligarea pârâtei Primăria Municipiului București la plata sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că se impune anularea parțială a dispoziției contestate, numai în ceea ce privește nerestituirea în natură către reclamantă a acelor părți din imobil, care nu au fost înstrăinate până la intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, avându-se în vedere principiul restituirii în natură a imobilelor și prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, conform căruia „măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent" și în situația în care „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale". În privința solicitării reclamantei de a i se acorda, la schimb, un alt imobil decât cel preluat de către stat și care a făcut obiectul înstrăinării către pârâții - persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995, s-a reținut că este întemeiată întrucât entitatea investită cu soluționarea notificării are posibilitatea acordării ca măsură reparatorie prin echivalent a altor bunuri sau servicii, însă o astfel de compensare nu este obligatorie pentru unitate, fiind doar o alternativă prevăzută de lege pentru o asemenea reparație în echivalent.

Cererea reclamantei referitoare la necesitatea stabilirii în concret a despăgubirilor cuvenite, s-a respins, de asemenea, ca nefondată, întrucât procedura acordării și stabilirii despăgubirilor are loc potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 și față de prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Capătul de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice, proprietarii actuali ai apartamentelor vândute, s-a apreciat că este neîntemeiat, reclamanta neputând uza de două căi pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate. Împotriva hotărârii respective la data de 10 martie 2008 a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică și solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației formulată de reclamanta R.A.M.

Prin motivele de apel s-a susținut, în esență, că s-a interpretat în mod greșit probatoriul administrat în cauză precum și dispozițiile art. 9 și 10, titlul VII Capitolul 5; art. 16 din Legea nr. 247/2005, art. 10 alin. (1) și (2) și art. 20 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora apartamentele vândute cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare - nu se restituie în natură - iar valoarea echivalentă a părții din imobil nerestituit în natură, urmează a fi stabilită de către C.C.S.D.

Prin Decizia civilă nr. 376/ A din 11 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a schimbat în tot sentința civilă nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Municipiului București, secția a III- a civilă, în sensul că a respins ca nefondată, contestația formulată de reclamanta R.A.M. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că apartamentele în litigiu nu mai pot fi solicitate în natură de către reclamantă în condițiile în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte au fost restituite acesteia conform sentinței civile nr. 1554 din 12 octombrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Împotriva deciziei respective la data de 03 august 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamanta R.A.M., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia cât și a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii contestației și a obligării pârâtului Municipiul București la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a apartamentelor împreună cu cota aferentă de teren în suprafață de 31,22 mp, situate în imobilul amplasat în București, sector 1. În subsidiar, a solicitat să i se constate dreptul de proprietate asupra celor două apartamente și a cotei aferente de teren, pe calea comparării de titluri, în raport cu pârâții - persoane fizice. În drept a invocat aplicarea prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea s-a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că apartamentele înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995 nu mai pot fi restituite în natură, în condițiile în care atât această instanță cât și cea de fond au recunoscut validitatea sentinței civile nr. 2372 din 04 februarie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de naționalizare cu privire la imobilele aflate în litigiu, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SG H.N. SA. S-a susținut și faptul că ambele instanțe au omis să se pronunțe asupra capătului alternativ de cerere având ca obiect revendicare prin comparație de titluri, în condițiile în care a dovedit inexistența titlului statului, cererea sa fiind întemeiată atât pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 cât și pe prevederile art. 480 și următoarele C. civ.

S-a susținut sub aspectul celui de-al doilea motiv de recurs că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat întrucât provine de la un autor al cărui drept de proprietate a fost recunoscut prin acte juridice valabil încheiate și opozabile erga omnes, iar Statul Român, prin actul de vânzare - cumpărare încheiat cu pârâții, a transmis un drept de proprietate asupra căruia nu deținea nici un titlu valabil. S-a invocat și faptul că au fost încălcate de către instanța de apel prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. potrivit căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". La data de 05 februarie 2010, intimații P.N.

și G.D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantă, în condițiile în care aceasta nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, raportat la prevederile art. 299 și 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar prin încheierea din 21 mai 2009 instanța de apel a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, ca tardiv introdusă. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantă. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte va analiza cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantă, excepție invocată de către pârâții - intimați G.D.

și P.N. prin întâmpinarea înregistrată pe data de 05 februarie 2010. Astfel, excepția respectivă este neîntemeiată și va fi respinsă întrucât reclamanta R.A.M. are posibilitatea procesuală de a uza de calea de atac a recursului, chiar și în condițiile în care nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe iar cererea de aderare la apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General i-a fost respinsă, ca tardiv introdusă prin încheierea din 21 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI- a civila. Aceasta, întrucât prin decizia instanței de apel s-a admis apelul declarat de pârât și a fost schimbată în totalitate hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii contestației formulată de reclamantă împotriva dispoziției din 12 decembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București.

Prin urmare, reclamanta R.A.M. are calitate și interes să atace decizia pronunțată de către instanța de apel, din acest punct de vedere, procedural, recursul declarat de aceasta fiind pe deplin admisibil. Recursul declarat de reclamantă este însă admisibil prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de casare invocat de instanță din oficiu, alături de prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Prevederile legale arătate mai sus, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. stipulează faptul că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest text, așa cum rezultă la o simplă lecturare vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești, motivarea reprezentând elementul indispensabil al acestui important act procedural, astfel încât nemotivarea unei hotărâri judecătorești are conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege. Prin urmare, în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. o hotărâre poate fi casată dacă nu cuprinde considerentele pe baza cărora și-a întemeiat soluția, inexistența acestora împiedicând exercitarea controlului judiciar. Aceasta întrucât, orice decizie trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților" potrivit dispozițiilor art. 251 C. proc.

civ., motivarea constituind pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor. Aceste din urmă dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel care practic nu și-a motivat decizia pronunțată, considerentele acesteia lăsând fără răspuns motivele de apel cu care a fost investită, acestea rămânând neanalizate. Neîndeplinirea cerinței legale a motivării constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situație echivalează cu nepronunțarea asupra fondului cauzei, astfel încât în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ. cauza se va trimite instanței de apel pentru rejudecarea apelului.

Aceasta întrucât prin pronunțarea de către instanța de apel a unei decizii prin care a fost schimbată în totalitate hotărârea primei instanțe, respingându-se contestația formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, decizie care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, i s-a creat recurentei-reclamante o vătămare procedurală, potrivit dispozițiilor art. 105 C. proc. civ. care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate. Subzistând astfel motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu vor mai fi analizate și celelalte două motive de casare invocate de reclamantă, respectiv prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta R.A.M., va casa Decizie nr. 376/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă, și va dispune trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1470 din 13 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a III- a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta R.A.M. împotriva Deciziei nr. 376/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2010,