ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2201/2007

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr.

3321/3/2006, la data de 19 ianuarie 2006, reclamantul R.A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General,

ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată aceasta la emiterea

dispoziției motivate privind măsurile reparatorii în echivalent constând în

despăgubiri

pentru imobilul situat în

București, în

conformitate cu

dispozițiile art. 32 alin. (1) și (2) rap. la dispozițiile art. 1

alin. (3) coroborat cu dispozițiile art. 11 alin.

(4), (5) și (8) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că a înaintat

notificarea cu nr. 4629 din 5 iunie 2001 prin care a solicitat

acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul mai sus menționat

, la care a anexat toate actele doveditoare conform cerințelor Legii

nr. 10/2001, însă, cu toate acestea

până în prezent

nu a primit nici un răspuns și nu s-a luat nici o măsură, în sensul de

a fi invitat în a-și susține cererea, eventual

cu solicitarea de completare a dosarului dacă ar fi fost cazul.

În drept au fost invocat

dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și cele ale Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 420 din 17 martie 2006 pronunțată de Tribunalul

București, s

ecția a III-a civilă, s- a admis în parte acțiunea formulată de

reclamant și a

fost obligată pârâta să emită

o dispoziție motivată ca răspuns la solicitarea

formulată de reclamant, conform Legii nr. 10/2001

.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 21 și art.

22 din Legea nr. 10/2001, lege ce instituie o

procedură

administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea tuturor

imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptățită

notifică în

termenul legal persoana juridică deținătoare, solicitând astfel

restituirea în

natură a imobilului, iar

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate, le putea pune ca

anexă

la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la

data intrării în vigoare a acestei legi. De

asemenea, potrivit art. 23 din lege, în

termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare

este obligată

să se pronunțe, prin

decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra

cererii de restituire în natură.

Conform art. 25 alin. (1) din aceeași

lege, dacă restituirea în natură nu

este aprobată sau nu este

posibilă, după caz, deținătorul imobilului este

obligat

ca prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de

restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Reținând incidența dispozițiilor legale mai sus

menționate instanța a constatat acțiunea reclamantului întemeiată,

dispunându-se obligarea Primăriei Municipiului București să se pronunțe asupra

cererii adresate pe cale de notificare.

Apelul declarat și motivat

în termenul legal de către pârâta

Primăria Municipiului

București, împotriva sentinței civile nr. 420 din 17 martie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost

admis

, sentința apelată fiind anulată cu consecința trimiterii

cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei sectorului 5 București.

Instanța de apel a reținut că

prezenta cauză a fost soluționată

de

Tribunalul București prin sentința civilă nr. 420 din 17 martie 2006 iar în speță,

competența de soluționare a cauzei aparținea Judecătoriei

sector 5, unde

pârâtul își are sediul.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere

faptul că obiectul cererii îl constituie obligația de a face iar competența de

soluționare a acestei cauze aparține, în primă instanță judecătoriei,

potrivit dispozițiilor art. 1

coroborat cu dispozițiile

art. 5 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recursul de față

reclamantul

R.A., solicitând modificarea acesteia în sensul menținerii sentinței civile nr.

420 din 17 martie 2006 a Tribunalului București, instanța competentă de a

judeca în fond cauza.

În susținerea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., se arată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, schimbând natura și înțelesul neîndoielnic al acesteia și a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens se arată că, instanța de apel în mod greșit a admis

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, formulată de pârâtă,

motivând că, în speță, obiectul cererii inițiale fiind obligația de a face

competența de soluționare a cauzei ar reveni Judecătoriei sectorului 5, în

circumscripția căreia se află sediul pârâtei.

Recursul este întemeiat, urmând a fi admis, în raport de cele ce

urmează.

- potrivit art. 23 alin. (1) din

Legea 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură;

- conform art. 24 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,

după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite o

ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului;

- Din prevederile legale mai sus

citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în

natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se

refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării

adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție

motivată.

Cazul dedus judecății pune

în discuție și situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice

notificate, generată de o conduita imputabilă a persoanei notificate, care, fie

din neglijență, fie din rea voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de

persoana îndreptățită. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze

interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească de posibilitatea de

a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres

situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată

pe cale de notificare, aceasta fiind o lacună a Legii nr. 10/2001, totuși, cei

îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit

dispozițiilor legale în materie, pentru ca persoana juridică deținătoare să fie

obligată să emită un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o

atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură

administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Pe de altă parte, potrivit art. 2

1

C. proc. civ., tribunalele

judecă, în primă instanță, printre altele procesele și cererile “în orice alte

materii date prin lege în competența lor”, iar art. 3

2

pct. 2

“curțile de apel judecă, ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță”.

Față de împrejurarea că obiectul litigiului îl constituie contestație la

Legea nr. 10/2001, atunci competența în primă instanță aparține de la lege,

tribunalului, astfel că apelul trebuie să fie judecat de către curtea de apel.

În speță au fost nesocotite aceste

prevederi de către instanța de apel, aceasta limitându-se la admiterea

excepției, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de

reclamantul R.A., iar în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va fi casată

decizia recurată și, în consecință, se va trimite cauza la Curtea de Apel

București pentru rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr.

420 din 17 martie 2006

a

Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul formulat reclamantul

R.A. împotriva deciziei nr. 377 din 21 septembrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 martie 2007.