ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7847/2008

Asupra recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin notificarea formulată la 5

noiembrie 2001, R.A. a solicitat Primăriei Municipiului București, în calitate

de moștenitor al autorului R.I.Ș., acordarea, în baza prevederilor Legii nr.

10/2001, măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul (teren și construcție)

situat în București, preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 92/1950.

Întrucât entitatea investită cu soluționarea

notificării nu s-a conformat dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în redactarea ulterioară republicării, reclamantul s-a adresat

instanței solicitând, prin acțiunea formulată la 17 februarie 2006, în

contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primar General,

obligarea pârâtei de a răspunde notificării prin emiterea unei dispoziții

motivate care să stabilească dreptul său la acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent constând în despăgubiri ce urmează a fi achitate în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 420 din 17

martie 2006, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să emită o

dispoziție motivată, ca răspuns la solicitarea formulată de reclamant, conform

Legii nr. 10/2001, prin notificarea înregistrată la BEJ Asociația B.R.B., sub

nr. 46293 din 1 noiembrie 2001.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că demersul judiciar este întemeiat, în condițiile

în care deși fusese notificată de reclamant la data de 5 iunie 2001, pârâta a

refuzat în mod nejustificat să răspundă solicitării reclamantului deși, conform

legii, avea obligația să se pronunțe asupra cererii de acordare a măsurilor

reparatorii, prin emiterea unei dispoziții motivate.

Apelul pârâtei a fost admis de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 377 din

21 septembrie 2006, a anulat sentința și a trimis cauza spre soluționare

Judecătoriei Sectorului 5 București, reținând că acesteia îi revine competența

soluționării în primă instanță a litigiului al cărui obiect îl constituie o

obligație de a face.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 2201

din 8 martie 2007, a admis recursul declarat de R.A. împotriva deciziei nr.

377/2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și

a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelului.

Pentru a hotărî astfel, instanța supremă

a reținut că, în speță, este pusă în discuție situația în care lipsește

răspunsul persoanei juridice notificate, generată de conduita culpabilă a

entității investite, care, fie din rea voință, fie din neglijență, a refuzat să

răspundă notificării.

Or, se

arată, deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care

persoana juridică deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe calea

notificării, totuși cei îndreptățiți pot sesiza instanța judecătorească

competentă, pentru ca entitatea investită să fie obligată a emite conform legii

o decizie sau dispoziție motivată.

Ca atare, cum

obiectul litigiului nu poate fi circumscris decât dispozițiilor Legii nr.

10/2001, competența de primă instanță aparține tribunalului, iar soluționarea

apelului revine curții de apel.

În

rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr.

732 din 8 noiembrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât

reținând în esență că, a considera că depășirea termenului de 60 de zile pentru

a răspunde notificării ar putea fi sancționată cel mult cu obligarea la

despăgubiri sau că acțiunea prin care se solicită obligarea entității investite

de a emite o decizie sau dispoziție motivată este prematură sau inadmisibilă ar

reprezenta dovada unui formalism nejustificat care ar conduce la nesocotirea

caracterului reparatoriu al legii.

În cauză, au

declarat recurs în termen legal, Municipiul București, prin Primar General

care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține în

esență că termenul de 60 de zile în care potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001, în înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare a acesteia,

entitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, are două date de referință

și curge fie de la data expedierii notificării, fie de la momentul depunerii

actelor doveditoare.

Or, în speță,

se mai arată, în situația în care alăturat notificării, reclamantul nu a depus toate

actele solicitate nu se poate reține nici o culpă în sarcina pârâtei, pentru

nesoluționarea cererii în termenul de 60 de zile, prevăzut de lege.

Recursul se

privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce

succed.

Din

interpretarea dispozițiilor art. 25 și art. 26 ale Legii nr. 10/2001 rezultă

că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul or

i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept,

entitatea investită este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea

notificării, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Din actele

cauzei rezultă că, până la data formulării acțiunii, între persoana

îndreptățită și pârâtă, nu a existat o corespondență care să probeze, așa cum

susține aceasta din urmă, refuzul reclamantului de a-și completa dosarul administrativ

cu documentele ce justifică temeinicia pretențiilor formulate.

În

consecință, în mod corect au reținut instanțele că, chiar acceptându-se teza că

termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, ar fi unul de

recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depășit iar

acțiunea vizând obligarea pârâtei de a răspunde notificării, este pe deplin

justificată, în condițiile în care a fost formulată la peste 4 ani de la data

când reclamantul a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din

același act normativ, interval în care nu a primit nici un răspuns.

Or, așa cum

în mod constant au statuat instanțele, lipsa răspunsului într-un interval mare

de timp de la data inițierii procedurii administrative, poate fi interpretată

ca un refuz al soluționării notificării, situație ce aduce în discuție, culpa

entității investite.

Așa fiind,

recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca

nefondat recursul declarat de Primăria municipiului București împotriva

deciziei nr. 732 din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Obligă

recurenta la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantul

R.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie

2008.