ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7847/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin notificarea formulată la 5 noiembrie 2001, R.A. a solicitat Primăriei Municipiului București, în calitate de moștenitor al autorului R.I.Ș., acordarea, în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul (teren și construcție) situat în București, preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 92/1950.

Întrucât entitatea investită cu soluționarea notificării nu s-a conformat dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară republicării, reclamantul s-a adresat instanței solicitând, prin acțiunea formulată la 17 februarie 2006, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primar General, obligarea pârâtei de a răspunde notificării prin emiterea unei dispoziții motivate care să stabilească dreptul său la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri ce urmează a fi achitate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 420 din 17 martie 2006, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să emită o dispoziție motivată, ca răspuns la solicitarea formulată de reclamant, conform Legii nr. 10/2001, prin notificarea înregistrată la BEJ Asociația B.R.B., sub nr. 46293 din 1 noiembrie 2001. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că demersul judiciar este întemeiat, în condițiile în care deși fusese notificată de reclamant la data de 5 iunie 2001, pârâta a refuzat în mod nejustificat să răspundă solicitării reclamantului deși, conform legii, avea obligația să se pronunțe asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii, prin emiterea unei dispoziții motivate.

Apelul pârâtei a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 377 din 21 septembrie 2006, a anulat sentința și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 5 București, reținând că acesteia îi revine competența soluționării în primă instanță a litigiului al cărui obiect îl constituie o obligație de a face. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 2201 din 8 martie 2007, a admis recursul declarat de R.A. împotriva deciziei nr. 377/2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea rejudecării apelului. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că, în speță, este pusă în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de conduita culpabilă a entității investite, care, fie din rea voință, fie din neglijență, a refuzat să răspundă notificării.

Or, se arată, deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana juridică deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe calea notificării, totuși cei îndreptățiți pot sesiza instanța judecătorească competentă, pentru ca entitatea investită să fie obligată a emite conform legii o decizie sau dispoziție motivată. Ca atare, cum obiectul litigiului nu poate fi circumscris decât dispozițiilor Legii nr. 10/2001, competența de primă instanță aparține tribunalului, iar soluționarea apelului revine curții de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 732 din 8 noiembrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât reținând în esență că, a considera că depășirea termenului de 60 de zile pentru a răspunde notificării ar putea fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri sau că acțiunea prin care se solicită obligarea entității investite de a emite o decizie sau dispoziție motivată este prematură sau inadmisibilă ar reprezenta dovada unui formalism nejustificat care ar conduce la nesocotirea caracterului reparatoriu al legii. În cauză, au declarat recurs în termen legal, Municipiul București, prin Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține în esență că termenul de 60 de zile în care potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare a acesteia, entitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, are două date de referință și curge fie de la data expedierii notificării, fie de la momentul depunerii actelor doveditoare. Or, în speță, se mai arată, în situația în care alăturat notificării, reclamantul nu a depus toate actele solicitate nu se poate reține nici o culpă în sarcina pârâtei, pentru nesoluționarea cererii în termenul de 60 de zile, prevăzut de lege. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Din interpretarea dispozițiilor art. 25 și art. 26 ale Legii nr. 10/2001 rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul or i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, entitatea investită este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. Din actele cauzei rezultă că, până la data formulării acțiunii, între persoana îndreptățită și pârâtă, nu a existat o corespondență care să probeze, așa cum susține aceasta din urmă, refuzul reclamantului de a-și completa dosarul administrativ cu documentele ce justifică temeinicia pretențiilor formulate.

În consecință, în mod corect au reținut instanțele că, chiar acceptându-se teza că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, ar fi unul de recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depășit iar acțiunea vizând obligarea pârâtei de a răspunde notificării, este pe deplin justificată, în condițiile în care a fost formulată la peste 4 ani de la data când reclamantul a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din același act normativ, interval în care nu a primit nici un răspuns. Or, așa cum în mod constant au statuat instanțele, lipsa răspunsului într-un interval mare de timp de la data inițierii procedurii administrative, poate fi interpretată ca un refuz al soluționării notificării, situație ce aduce în discuție, culpa entității investite.

Așa fiind, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de Primăria municipiului București împotriva deciziei nr. 732 din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantul R.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2008.