ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4237/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 1 februarie

2007, reclamanta N.I. a chemat, în

judecată pe pârâții Municipiul București și Comisia

Centrală pentru

Stabilirea

Despăgubirilor, solicitând:

- să se rețină că refuzul primului

pârât, de a-i soluționa

notificarea

privitoare la imobilul situat în București, sector 3, constituie o soluție

negativă pe care o contestă;

-

stabilirea,

pe calea unei expertize prețuitoare, a măsurilor reparatorii ce i se cuvin

pentru imobilul menționat, preluat abuziv de

stat;

-

obligarea

ultimei pârâte la emiterea deciziei ce cuprinde titlul de

despăgubire,

la nivelul sumei stabilite prin expertiză, precum și la

daune cominatorii de 500 lei/zi de întârziere, cu începere de la data

rămânerii

definitive a hotărârii.

In motivarea

cererii, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001

și ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

247/2005,

reclamanta a susținut că:

-

imobilul menționat, compus din

teren de 400 mp și o clădire cu suprafața la sol de 200 mp, a aparținut

defuncților I.C.

și C.I., părinții săi,

de la care a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950;

- până la data

sesizării instanței, pârâtul Municipiul București nu i-a soluționat notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001, care i-a

fost trimisă de Prefectura Municipiului București

la 12 august 2002,

depășind

astfel considerabil termenul prevăzut de art. 23 al aceluiași

act normativ,

-

potrivit

jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

asemenea situații poziția entității notificate

este asimilată unui răspuns

negativ,

supus controlului judecătoresc, iar instanțele au posibilitatea

de a soluționa pe fond notificarea persoanei

îndreptățite.

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 625 din

27 aprilie 2007, a admis în

parte acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București să emită o dispoziție

ca răspuns la notificarea

reclamantei.

Totodată,

tribunalul a respins capetele de cerere privitoare la

stabilirea întinderii măsurilor

reparatorii (ca inadmisibil) și obligarea

pârâtei Comisia Centrală la emiterea unei decizii

cuprinzând titlul de

despăgubire (ca

prematur) și la plata daunelor cominatorii (ca neîntemeiat).

S-a reținut că:

- pârâtul Municipiul București nu a

soluționat în termenul

prevăzut de art.

23-24 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată de

reclamantă cu privire la un imobil preluat de

stat în baza Decretului nr.

92/1950,

care i-a fost trimisă de Prefectura Municipiului București la

12 august

2002;

-

odată

cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele au

posibilitatea de a constata dreptul la măsuri

reparatorii sub forma

despăgubirilor, dar nu și întinderea acestora;

-

pârâta

Comisia Centrală nu a fost încă sesizată cu stabilirea

despăgubirilor, astfel că nu poate fi obligată la

emiterea unei decizii

cuprinzând titlul de despăgubire;

-

pe

cale de consecință, pârâta Comisia Centrală nu poate fi

obligată nici la

plata daunelor cominatorii, în acest sens fiind și dispozițiile art. 580 alin.

(5) C. proc. civ.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr.

91 din 12 mai 2009, a

admis apelul declarat de reclamantă, a desființat parțial sentința, cu

trimiterea cauzei la instanța de fond, pentru

rejudecarea capătului de cerere privitor la soluționarea notificării și a

menținut celelalte

dispoziții ale hotărârii

atacate.

S-a reținut că:

-

respingerea

capetelor de cerere privitoare la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii

și obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei

cuprinzând titlul de despăgubire este conformă

prevederilor cuprinse

în art. 1

alin. (1), art. 16 și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005;

- reclamanta a

precizat că înțelege să formuleze contestație - împotriva refuzului unității

deținătoare de a-i răspunde la notificare;

-

în

asemenea situații, potrivit deciziei nr.

XX

din 19 martie 2007,

pronunțată de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

conform art. 329 C. proc. civ., refuzul nejustificat al

unității deținătoare

este

supus controlului judecătoresc, iar instanțele au posibilitatea de a

analiza fondul pretenției

cererii de restituire în natura;

-

prima

instanță a schimbat însă obiectul cererii, calificând-o drept „obligație de a

face" și, pe cale de consecință, nu s-a pronunțat

pe fondul

contestației deduse judecății.

Reclamanta a

declarat recurs, solicitând ca instanța de rejudecare

să-i soluționeze pe fond notificarea și să omologheze

cele două

expertize efectuate în cauză cu

privire la valoarea de piață a imobilului,

pronunțând astfel o hotărâre

care poate deveni „titlu", și nu doar o hotărâre în „obligația de a

face".

In motivarea

recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 6, 8-9 C. proc. civ.

, reclamanta a susținut că

instanța de apel a făcut aceeași greșeală ca

și prima instanță deoarece, în loc să dispună rejudecarea întregii

acțiuni, a trimis cauza instanței de fond doar pentru rejudecarea primului

capăt de cerere.

Criticile recurentei, care se

încadrează exclusiv în ipoteza

prevăzută de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.

Astfel:

-

în

materia imobilelor preluate abuziv de stat, Legea nr. 10/2001

și Titlul VII al Legii nr. 247/2005 instituie

proceduri administrative pentru soluționarea notificărilor persoanelor

îndreptățite și, respectiv,

stabilirea

cuantumului măsurilor reparatorii în echivalent sub forma

despăgubirilor

și emiterea titlului de despăgubire;

-

totodată,

potrivit acelorași acte normative, soluțiile entităților

administrative sunt supuse controlului

judecătoresc;

- pe de altă parte, jurisprudența

asimilează nesoluționarea

notificării în

termenul prevăzut de lege unui răspuns negativ, supus

aceluiași control judiciar și consideră că în

asemenea situații instanțele

judecătorești trebuie să examineze pe fond cererea

persoanelor îndreptățite;

-

acest

raționament jurisprudențial nu este însă operant în speță

pentru că entitatea administrativă desemnată prin

Titlul VII al Legii nr.

247/2005 nu

a fost încă sesizată conform art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001;

-

or,

nefiind vorba despre vreun refuz nejustificat de îndeplinirea

a îndatoririlor prevăzute de lege, instanța de

judecată nu poate stabili

direct

cuantumul despăgubirilor, substituindu-se astfel entității

administrative special constituite în acest sens

și nici să oblige Comisia Centrală să emită decizia ce reprezintă titlul de

despăgubiri.

In consecință, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta N.I.

împotriva deciziei 91 A din 12 mai 2009 a Curții de Apel

București, secția a

IX-

a civilă și pentru cauze

privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 iulie 2010.