ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1877/2007

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria

sectorului 5 București sub nr. 4630/2005, reclamanții S.G., M.A.M., M.N.M. și

M.D.M. au chemat în judecată municipiul București prin primarul general

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să-l oblige pe

pârât să emită decizie în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu

privire la imobilul situat în București.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 205/2001,

solicitând măsuri reparatorii pentru imobilul

situat

în București (zona demolată) și că deși au

depus actele necesare în

dovedirea cererii lor, pârâtul nu a soluționat notificarea în termenul prevăzut

de art. 23 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

Judecătoria sectorului 5 București, prin

sentința civilă nr. 3757 din 10 iunie 2005 a admis acțiunea reclamanților și a

obligat pârâtul să se conformeze dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 în

sensul de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură sau prin echivalent cu privire la imobilul situa în

București.

Tribunalul București, secția a III a

civilă, prin decizia nr. 643 A din 20 octombrie 2005, a admis excepția de

necompetență materială a Judecătoriei sectorului 5 București și a admis apelul

declarat de pârâtul municipiul București prin primarul general împotriva

sentinței nr. 3757 din 10 iunie 2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 5

București, pe care a anulat-o în tot, reținând cauza spre judecare. Tribunalul

a motivat că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

persoana nemulțumită de decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere

a notificării sau a cererii de

restituire în natură, o poate ataca la secția civilă a tribunalului în a cărei

circumscripție se află sediul unității deținătoare, aceste prevederi găsindu-și

aplicare și în situația în care unitatea notificată nu-și îndeplinește

obligația de a soluționa notificarea, competența de soluționare în primă

instanță aparținând deci tribunalului.

În urma repartizării aleatorii a cauzei,

pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, s-a format dosarul nr.

7451/3/2006.

Prin sentința civilă nr. 458 din 28 martie

2006, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis acțiunea formulată

de reclamanții S.G., M.A.M., M.N.M. și M.D.M. în contradictoriu cu municipiul

București prin primarul general și a obligat-o pe

pârâta Primăria municipiului București prin primarul general, să

soluționeze notificarea nr. 205/2001 formulată de reclamanți în temeiul Legii

nr. 10/2001, prin emiterea unei decizii/dispoziții motivate în conformitate cu

prevederile art. 25 din această lege.

Tribunalul a motivat că cererea

reclamanților este întemeiată întrucât reclamanții au solicitat pârâtului, în

condițiile Legii nr. 10/201, prin notificarea nr. 205/2001, acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul situat în București iar până la data promovării

acțiunii în justiție pârâtul nu a soluționat notificarea și nici nu i-a

înștiințat pe reclamanți că ar fi necesare acte doveditoare pentru

fundamentarea deciziei/dispoziției pe care ar fi trebuit s-o emită, potrivit

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă, prin decizia nr. 372 din 20 septembrie 2006 a respins

ca nefondat apelul declarat de pârâtul municipiul București prin primarul

general cu motivarea că termenul prevăzut de lege pentru soluționarea

notificării a fost cu mult depășit și că nu pot fi primite susținerile

pârâtului privind prematuritatea cererii în raport de împrejurarea că

reclamanții nu ar fi anexat notificării toate actele necesare deoarece din

actele dosarului nu rezultă că pârâtul ar fi comunicat reclamanților

necesitatea depunerii altor acte pentru soluționarea cererii.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs pârâtul municipiul București, care a susținut că instanța de

apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs,

pârâtul a susținut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) [în

prezent art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 referitor la obligația

unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea

două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii

actelor doveditoare și că normele metodologice de aplicare a legii fac vorbire

de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei

precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține

probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

A susținut că, în speță, reclamanții nu au arătat care este data depunerii

ultimului înscris și

nici nu au făcut

dovada existenței unei astfel de precizări, context în care obligația

de

a emite dispoziție de restituire este cel puțin prematură.

Pârâtul a cerut admiterea recursului și

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului iar pe fond,

respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele care succed.

Potrivit art. 23 alin. (1) [în prezent

art. 25 alin. (1)] al Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 22 (în prezent art. 23) unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură.

Art. 23.1 alin. (1) din normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

prevede că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date

de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor

doveditoare.

Alin. (4) al

aceluiași articol, dispune că termenul pentru îndeplinirea obligației

respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei

îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare

deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că

documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea

deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea

și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor

solicitate.

În speță, se constată că instanța de apel

în mod corect a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată cât timp din

cercetarea actelor dosarului reiese că pârâtul nu i-a înștiințat pe reclamanți

că ar fi necesare alte acte doveditoare în afara celor deja depuse în sprijinul

notificării, pentru fundamentarea deciziei/dispoziției pe care ar fi trebuit

s-o emită în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, termenul de 60 de zile prevăzut de

lege, care, în speță, curge de la data înregistrării notificării, a fost cu

mult depășit iar demersul judiciar al reclamanților este pe deplin justificat,

în lipsa soluționării notificării timp de aproape 4 ani de zile, notificare pe

care au dovedit că au formulat-o și comunicat-o, conform legii.

În acest context apare ca nefondată

critica recurentului-pârât în sensul că obligarea sa de a emite dispoziție de

restituire este prematură în condițiile în care reclamanții nu au arătat care

este data depunerii ultimului înscris și nici nu au făcut dovada existenței unei

astfel de precizări.

Având în vedere considerentele arătate,

Înalta Curte constată că nu sunt

întemeiate

criticile formulate de recurentul-pârât, motiv pentru care, în temeiul art.

312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

municipiul București prin primarul general împotriva deciziei nr. 372 din 20

septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a

IV

a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 februarie 2007.