ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4405/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 4 octombrie 2004 reclamanții C.G.O. și N.I.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General

pentru a fi obligat să emită decizie sau dispoziție motivată în sensul

reglementat prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în soluționarea

notificării adresate de reclamanți.

De asemenea, reclamanții au

solicitat și obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii de câte 500.000

lei pentru fiecare zi de întârziere cu începere de la data rămânerii definitive

a hotărârii și până la executare.

În motivarea acțiunii reclamanții au

precizat că prin notificarea înregistrată sub nr. 1245 din 14 iulie 2001 au

solicitat pârâtului restituirea în natură a apartamentelor nr. 5, 7 și 8

situate în imobilul din București, , însă acesta nu a emis decizie sau

dispoziție în soluționarea notificării.

Prin sentința civilă nr. 45 din 20

ianuarie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să răspundă la notificarea

formulată de reclamanți prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate cu

privire la cererea de restituire în natură a celor 3 apartamente indicate.

Capătul de cerere privind obligarea

pârâtului la plata unor daune cominatorii a fost respins ca inadmisibil.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel Municipiul București, care a invocat excepția de necompetență

materială a Tribunalului București ca primă instanță, iar pe fond respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, față de prevederile art. 22 și art. 23 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 1252 A din

30 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul și s-a anulat sentința

tribunalului, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la

Judecătoria sectorului 5, cu motivarea că asemenea competență aparține

instanței de trimitere potrivit Legii nr. 195/2004.

Reclamanții au declarat recurs

împotriva deciziei sus-menționate, susținând că instanța de apel a aplicat

greșit Legea nr. 195/2004 și a încălcat dispozițiile art. 24 alin. (8) din

Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 2279 din 2 martie

2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a admis recursul, s-a casat decizia civilă nr.

1252/A din 30 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și s-a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte

a reținut că Legea nr. 195/2004 nu are incidență în materia litigiilor izvorâte

din aplicarea Legii nr. 10/2001, care sub acest aspect conține reglementări

proprii, voința legiuitorului fiind aceea de a conferi instanțelor

judecătorești competențe speciale în aplicarea unei legi speciale.

Soluționarea pricinilor în primă

instanță în cazurile temporizării ori refuzului de finalizare a procedurii

prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate fi atribuită decât simetric

regulilor procesuale reglementate prin această lege, adică în competența

instanței care judecă acțiunea principală, respectiv secția civilă a

tribunalului conform art. 24 alin. (8) din lege.

În rejudecarea apelului, cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 27560/1/2005, iar prin

decizia civilă nr. 746/A din 14 decembrie 2006 pronunțată de această instanță

s-a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București prin Primarul

general împotriva sentinței civile nr. 45 din 20 ianuarie 2005 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că, analizând cel de-al doilea motiv de apel, chiar dacă termenul de 60

de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 este un

termen de recomandare, unitatea deținătoare este obligată să emită decizie sau

dispoziție motivată, situație pe care apelantul pârât nu a respectat-o, astfel

că în mod corect instanța de fond l-a obligat să răspundă notificării

reclamantului prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs pârâtul, care a invocat drept temei legal prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât

termenul de 60 de zile prevăzut prin dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001

poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data

depunerii actelor doveditoare.

În speță, cum notificatorii nu au

depus toate actele de care înțeleg să se folosească și nici nu au comunicat

faptul că nu mai au alte acte de depus în susținerea notificării, recurentul

apreciază că termenul de 60 de zile nu a început să curgă.

Se mai susține că după apariția

Legii nr. 247/2005 instituția deținătoare va emite dispoziție numai când

notificatorul a depus toate actele în susținerea notificării.

Verificând legalitatea deciziei

recurate în raport de criticile formulate și având în vedere prevederile legale

aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin.

(1), actualmente art. 25, și următoarele din Legea nr. 10/2001, persoana

deținătoare notificată este obligată ca în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție sau decizie motivată asupra cererii

de restituire formulată prin notificare.

Chiar dacă acest termen este de

recomandare, aceasta nu înseamnă că poate fi nerespectat sau chiar ignorat

total în sensul de a nu emite actul respectiv.

Lacuna legiuitorului care nu a

reglementat expres situația în care persoana juridică deținătoare nu respectă

dispozițiile legale menționate este acoperită de instanță care, la solicitarea

celor îndreptățiți stabilește în sarcina persoanei juridice deținătoare

obligația emiterii deciziei sau dispoziției motivată, întrucât o atare

obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională

prealabilă, instituită în mod imperativ.

Inconsecvența legiuitorului și

necorelarea dispozițiilor legale în materia Legii nr. 10/2001 nu poate

constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica

drepturile recunoscute de lege.

Față de aceste argumente, prevăzute

expres prin dispozițiile legale menționate sau rezultate din interpretarea

prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui

act normativ, se privesc ca nefondate criticile recurentului, astfel că se

dispune respingerea recursului ca nefondat, în conformitate cu prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 746/A din 14

decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Obligă pe recurentul Municipiul București

să plătească intimaților C.G.O. și N.I. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 mai 2007.