ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4850/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie

2004, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții J.I. și Y.Z.,

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, au

solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea

pârâtului să se pronunțe asupra cererii de restituire obiect al notificării nr.

2242 din 30 iulie 2001 și obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 lei/zi

de întârziere reprezentând daune cominatorii.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin

notificarea nr. 2242/2001, înregistrată la data de 1 august 2001 la

registratura Primăriei Municipiului București, au solicitat restituirea în

natură a imobilului din București, și că, deși au anexat toate actele doveditoare,

de la data notificării și până în prezent nu au primit nici un răspuns oficial.

În cauză au fost invocate excepții, respectiv,

excepția necompetenței materiale a judecătoriei, excepția necompetenței

teritoriale și excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere.

Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința

civilă nr. 1454 din 19 martie 2004 a respins ca neîntemeiate excepțiile

necompetenței materiale și teritoriale, a admis excepția inadmisibilității

capătului 2 de cerere și a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul să

soluționeze cererea reclamanților de restituire formulată prin notificarea nr.

2242 din 1 august 2001.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe

fondul cauzei, că potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, pârâtului îi revine obligația de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, invocând lipsa calității sale

procesuale pasive și susținând că, instanța de fond a impus în sarcina sa

obligația de a emite dispoziție, printr-o interpretare greșită a prevederilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001 și prin analiza sumară a probelor de la dosarul

cauzei.

La termenul de judecată din 23 iunie 2004,

reclamanții J.I. și Y.Z. au formulat cerere de aderare la apelul promovat de

pârât, invocând faptul că prima instanță în mod greșit a respins ca inadmisibil

capătul 2 de cerere al acțiunii, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la

plata sumei de 1.000.000 lei/zi de întârziere reprezentând daune cominatorii.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin

decizia civilă nr. 1992/A din 29 septembrie 2004 a respins ca nefondate apelul

pârâtului, precum și cererea de aderare la apel formulată de reclamanți.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut, cu

privire la motivele de apel, că unitatea deținătoare a imobilului în litigiu

este Municipiul București, potrivit adresei nr. 14459 din 26 noiembrie 2002

emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu Evidență

Proprietăți, Cadastru și, prin urmare, Municipiul București este persoana

juridică obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură și că,

în mod greșit a susținut apelantul că persoana îndreptățită trebuie să facă în

cuprinsul notificării o precizare în sensul că nu mai deține alte acte,

precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării,

întrucât este firesc ca persoana îndreptățită, care este interesată în

soluționarea favorabilă a notificării, să depună toate actele care îi sunt în

posesie.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de

reclamanți, curtea de apel a reținut că, instanța de fond în mod corect a

respins ca inadmisibil capătul 2 de cerere, întrucât daunele cominatorii

solicitate vizează faza procesuală de executare a hotărârii pronunțate, ce

urmează să devină titlu executoriu și modificarea codului de procedură civilă

prin O.G. nr. 138/2000 a înlocuit mijlocul de constrângere a debitorului

obligației de a face din daune cominatorii în amenzi civile în favoarea

statului, nefiind prejudiciat prin această modalitate nici creditorul care,

potrivit art. 580

3

C. proc. civ., pentru acoperirea prejudiciilor

cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor, poate cere obligarea debitorului la

daune interese.

Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a

recursului pârâtul Municipiul București prin Primarul General, invocând

excepția de necompetență materială a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, și arătând că acțiunea are ca obiect „obligația de a face”, fiindu-i

aplicabil art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. privind plenitudinea de

jurisdicție a judecătoriei de sector.

De asemenea, pârâtul a susținut, prin motivele de

recurs, că potrivit art. 20 pct. 1, 2, 3, coroborat cu art. 23 din Legea nr.

10/2001, termenul de 60 zile de soluționare a cererii este un termen de

recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată în nici un fel, mai ales că,

în multe cauze, dosarele au fost completate pe toată perioada oferită de lege

în acest scop, persoana îndreptățită fiind cea care are obligația de a se

interesa dacă dosarul este complet și, în caz contrar, să aducă documentele

lipsă.

Recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

În mod greșit a reținut pârâtul că, în primă

instanță, cauza de față a fost soluționată de Tribunalului București, secția a

III-a civilă, invocând astfel, prin motivele de recurs, excepția de

necompetență materială a acestei instanțe, când, de fapt, litigiul s-a aflat pe

rolul Judecătoriei sectorului 5 București, care a pronunțat sentința civilă nr.

1454 din 19 martie 2004.

În ceea ce privește criticile formulate prin al

doilea motiv de recurs, este de reținut că potrivit art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire în natură”.

Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001,

exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest

act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de

proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat.

În lumina dispozițiilor legale mai sus evocate,

legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să

răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de

recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de

legiuitor.

Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de

recomandare s-ar încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a

retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri și,

pe această cale, s-ar îngrădi dreptul la reparație.

Prin urmare, prevederile legale sus-menționate

ilustrează că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură

imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un

drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării

adresate pe cale de notificare, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție

motivată.

În cauza de față, din analiza conținutului

notificării nr. 2242/2001, aflată la filele 5 și 6 din dosarul judecătoriei,

rezultă că reclamanții au atașat notificării și actele cu care înțeleg să își

dovedească cererea de retrocedare în natură a imobilului situat în București,

așa încât criticile formulate de recurentul-pârât sunt neîntemeiate.

Față de cele ce preced recursul se privește ca

nefondat și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 1992/A din 29

septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2005.