ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4850/2005

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2004, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții J.I. și Y.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului să se pronunțe asupra cererii de restituire obiect al notificării nr. 2242 din 30 iulie 2001 și obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 lei/zi de întârziere reprezentând daune cominatorii. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin notificarea nr. 2242/2001, înregistrată la data de 1 august 2001 la registratura Primăriei Municipiului București, au solicitat restituirea în natură a imobilului din București, și că, deși au anexat toate actele doveditoare, de la data notificării și până în prezent nu au primit nici un răspuns oficial.

În cauză au fost invocate excepții, respectiv, excepția necompetenței materiale a judecătoriei, excepția necompetenței teritoriale și excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere. Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 1454 din 19 martie 2004 a respins ca neîntemeiate excepțiile necompetenței materiale și teritoriale, a admis excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere și a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul să soluționeze cererea reclamanților de restituire formulată prin notificarea nr. 2242 din 1 august 2001. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe fondul cauzei, că potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâtului îi revine obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, invocând lipsa calității sale procesuale pasive și susținând că, instanța de fond a impus în sarcina sa obligația de a emite dispoziție, printr-o interpretare greșită a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 și prin analiza sumară a probelor de la dosarul cauzei. La termenul de judecată din 23 iunie 2004, reclamanții J.I. și Y.Z. au formulat cerere de aderare la apelul promovat de pârât, invocând faptul că prima instanță în mod greșit a respins ca inadmisibil capătul 2 de cerere al acțiunii, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei/zi de întârziere reprezentând daune cominatorii.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 1992/A din 29 septembrie 2004 a respins ca nefondate apelul pârâtului, precum și cererea de aderare la apel formulată de reclamanți.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut, cu privire la motivele de apel, că unitatea deținătoare a imobilului în litigiu este Municipiul București, potrivit adresei nr. 14459 din 26 noiembrie 2002 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți, Cadastru și, prin urmare, Municipiul București este persoana juridică obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură și că, în mod greșit a susținut apelantul că persoana îndreptățită trebuie să facă în cuprinsul notificării o precizare în sensul că nu mai deține alte acte, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării, întrucât este firesc ca persoana îndreptățită, care este interesată în soluționarea favorabilă a notificării, să depună toate actele care îi sunt în posesie.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de reclamanți, curtea de apel a reținut că, instanța de fond în mod corect a respins ca inadmisibil capătul 2 de cerere, întrucât daunele cominatorii solicitate vizează faza procesuală de executare a hotărârii pronunțate, ce urmează să devină titlu executoriu și modificarea codului de procedură civilă prin O.G. nr. 138/2000 a înlocuit mijlocul de constrângere a debitorului obligației de a face din daune cominatorii în amenzi civile în favoarea statului, nefiind prejudiciat prin această modalitate nici creditorul care, potrivit art. 580 3 C. proc. civ., pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor, poate cere obligarea debitorului la daune interese.

Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului pârâtul Municipiul București prin Primarul General, invocând excepția de necompetență materială a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și arătând că acțiunea are ca obiect „obligația de a face”, fiindu-i aplicabil art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. privind plenitudinea de jurisdicție a judecătoriei de sector. De asemenea, pârâtul a susținut, prin motivele de recurs, că potrivit art. 20 pct. 1, 2, 3, coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată în nici un fel, mai ales că, în multe cauze, dosarele au fost completate pe toată perioada oferită de lege în acest scop, persoana îndreptățită fiind cea care are obligația de a se interesa dacă dosarul este complet și, în caz contrar, să aducă documentele lipsă.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În mod greșit a reținut pârâtul că, în primă instanță, cauza de față a fost soluționată de Tribunalului București, secția a III-a civilă, invocând astfel, prin motivele de recurs, excepția de necompetență materială a acestei instanțe, când, de fapt, litigiul s-a aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, care a pronunțat sentința civilă nr. 1454 din 19 martie 2004. În ceea ce privește criticile formulate prin al doilea motiv de recurs, este de reținut că potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”.

Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat. În lumina dispozițiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri și, pe această cale, s-ar îngrădi dreptul la reparație.

Prin urmare, prevederile legale sus-menționate ilustrează că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. În cauza de față, din analiza conținutului notificării nr. 2242/2001, aflată la filele 5 și 6 din dosarul judecătoriei, rezultă că reclamanții au atașat notificării și actele cu care înțeleg să își dovedească cererea de retrocedare în natură a imobilului situat în București, așa încât criticile formulate de recurentul-pârât sunt neîntemeiate.

Față de cele ce preced recursul se privește ca nefondat și urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 1992/A din 29 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2005.