ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2006

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă din 4 octombrie 2004, reclamanții C.G.O. și N.I. au chemat în

judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General pentru a fi

obligat să emită decizie sau dispoziție motivată în sensul reglementat prin art.

23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să soluționeze cererea transmisă

prin notificare formulată potrivit art. 21 din aceeași lege.

De

asemenea, reclamanții au cerut obligarea pârâtului la plata de daune

cominatorii de câte 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere cu începere de

la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța și până la aducerea

acesteia la îndeplinire.

Motivând

acțiunea, reclamanții au susținut că au notificat pe pârât în condițiile Legii

nr. 10/2001 sub nr. 1245 din 14 iulie 2001, iar acesta nu a emis dispoziție sau

decizie motivată prin care să soluționeze cererea obiect al notificării, prin

care au cerut restituirea în natură a unui imobil naționalizat în aplicarea

Decretului nr. 92/1950.

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 45 din 20

ianuarie 2005, prin care a admis în parte acțiunea introdusă de reclamanți, a

obligat pe pârât să răspundă la notificarea formulată de către reclamanți sub

nr. 1245 din 19 iulie 2001 prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate

cu privire la cererea de restituire în natură a apartamentelor nr. 5, 7 și 8

situate în București, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind

obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii și a obligat pe pârât să

plătească reclamanților 10 milioane lei cheltuieli de judecată.

Municipiul

București a declarat apel, prin unul din motivele de apel invocând excepția de

necompetență materială a Tribunalului București ca primă instanță.

Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a pronunțat decizia civilă nr. 1252 A din 30 iunie 2005, prin care a

admis apelul, a anulat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare

în fond la Judecătoria sectorului 5 București, statuând că asemenea competență

aparține instanței de trimitere potrivit Legii nr. 195/2004.

Reclamanții

au declarat recurs, în dezvoltarea căruia susțin că instanța de apel a aplicat

greșit Legea nr. 195/2004 și a încălcat dispozițiile art. 24 alin. (8) din

Legea nr. 10/2001, ultimul act normativ stabilind expres competența

tribunalului.

Recursul

este întemeiat.

Legea

nr. 195 din 25 mai 2004 a modificat parte C. proc. civ. sub aspectul

competenței instanțelor judecătorești în alte domenii decât în materia Legii

nr. 10/2001, păstrate fiind dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 4 C.

proc. civ., potrivit cărora judecătoriile și, respectiv, tribunalele judecă în

primă instanță anumite pricini expres prevăzute, cu excepția celor date prin

lege în competența altor instanțe (în cazul judecătoriilor) sau în orice alte

materii date prin lege în competența lor (în cazul tribunalelor).

Așadar,

Legea nr. 195/2004 nu are incidență în materia litigiilor izvorâte din

aplicarea Legii nr. 10/2001, care sub acest aspect conține reglementări proprii

privind soluționarea acțiunilor în justiție contra deciziei sau dispoziției

motivate [art. 24 alin. (7) și art. 33 alin. (3)], acțiunilor directe în

restituire în natură sau, după caz, în pretenții [art. 26 alin. (3)] ori a

altor acțiuni în pretenții (art. 31 și art. 32), stabilind și instanțele

competente să le judece.

Este

astfel evident că voința legiuitorului a fost de a conferi instanțelor

judecătorești competențe speciale în aplicarea unei legi speciale.

La

fel de adevărat este însă că legiuitorul nu a prevăzut prin Legea nr. 10/2001

ipoteza în care persoanele juridice notificate potrivit art. 21 nu se vor

conforma obligației imperative instituite prin art. 23 alin. (1) de a se

pronunța într-un anume termen asupra cererii obiect al notificării, prin

emiterea unei decizii sau, după caz, a unei dispoziții motivate.

Acțiunile

în justiție, consecință a tăcerii culpabile a persoanei notificate, având ca

obiect obligarea acesteia de a emite decizie sau dispoziție motivate, așa cum

este cazul în speță, sunt o manifestare a dreptului oricărei persoane de a se

adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor sale cu

caracter civil, soluționarea lor fiind de competența instanțelor judecătorești

ca litigii de natură pur civilă.

Pe

verticală, soluționarea pricinilor în primă instanță, în cazurile temporizării

ori refuzului de finalizare a procedurii prealabile prevăzută de Legea nr.

10/2001, nu poate fi atribuită decât simetric regulilor procesuale reglementate

prin această lege, adică în competența instanței care judecă acțiunea

principală, care este secția civilă a tribunalului conform art. 24 alin. 8 din

lege.

Pentru

rațiunile expuse și în aplicarea art. 312 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ.,

recursul de față va fi admis, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi

trimisă spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de C.G.O. și N.I. împotriva

deciziei civile nr. 1252/A din 30 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2006.