ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9178/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe

rolul Tribunalului București, reclamantele M.S., M.L. și C.T.G. au chemat în

judecată pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând

obligarea acesteia la emiterea dispoziției prevăzută de art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 privind imobilul situat în București, iar în cazul în care

pârâtul nu se va conforma să fie obligat la plata unor daune cominatorii de

1.000.000 lei pe fiecare zi de întârziere precum și obligarea pârâtului la

plata sumei de 100.000.000 lei reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă nr. 539/2004,

Tribunalul București secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței

materiale a tribunalului și a declinat competența de soluționare în favoarea

Judecătoriei sectorului 5 București.

Pârâta a invocat excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea sa la plata daunelor

cominatorii.

Judecătoria sectorului 5 București,

prin sentința civilă nr. 6070 din 27 octombrie 2004, a admis excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata

daunelor cominatorii, a admis în parte cererea și a obligat pârâtul să emită o

dispoziție motivată prin care să soluționeze cererea reclamantelor de

restituire în natură a părții nevândute din imobil; a respins capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Municipiul București reprezentat de Primarul General,

criticând sentința pentru nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 637/A din 18

aprilie 2005 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca

nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs Primăria Municipiului București, susținându-se că hotărârea este dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

susținând, în principal că termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este

un termen de recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată, învederând și

faptul că notificatorii aveau obligația de a se interesa dacă dosarele erau

complete, în caz contrar având obligația să depună la dosar documentele lipsă.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Instanța, din oficiu, reține un

motiv de recurs de ordine publică, cel prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

constatând că au fost încălcate normele legale privind competența materială.

Legea nr. 10/2001 este lacunară,

instituind obligația imperativă de emitere a deciziei sau dispoziției motivate,

în condițiile art. 23, nereglementând în mod expres situația în care această

obligație nu este respectată.

Într-adevăr, cauzele care au ca

obiect obligația de a face, respectiv de a nu face, conform art. 1073-1075 C. civ.

atrag sfera de competență a instanței de drept comun, judecătoria.

Obligația de a face din speță este

expres reglementată prin Legea nr. 10/2001, făcând parte dintr-o procedură

jurisdicțională prealabilă imperativ instituită, astfel că neîndeplinirea ei nu

poate rezolvată în temeiul art. 1073 C. civ., ci tot prin aplicarea legii

speciale.

Această concluzie se impune și

pentru că soluționarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 nu

poate atrage competențe materiale diferite în funcție de atitudinea persoanei

juridice notificate de a emite sau nu decizie ori dispoziție motivată.

Dispozițiile art. 24 alin. (7) și

(8) din Legea nr. 10/2001, precum și cele ale art. 31 alin. (1), (2) și (3) din

aceeași lege, nu pot fi privite ca fiind de strictă interpretare și

neaplicabile prin analogie, instanțele abilitate prin aceste prevederi legale

să cenzureze însuși actul (decizia sau dispoziția motivată) având competența de

a cerceta și atitudinea omisivă a celui care avea obligația de a-l emite,

nefiind în scopul legii ca persoanele îndreptățite să se adreseze unor instanțe

diferite după cum persoanele juridice pe care le-au notificat au emis sau,

dimpotrivă, au omis și au refuzat să emită decizia sau dispoziția motivată.

Pe cale de consecință, Judecătoria

fiind sesizată pe calea unei hotărâri de declinare de competență de către

tribunal, chiar dacă aceasta este irevocabilă trebuia să se aibă în vedere

particularitatea acestei hotărâri în sensul că are putere de lucru judecat,

deci este obligatorie, dar numai pentru instanța care se dezinvestește nu și în

privința instanței competente.

Judecătoria își putea verifica

competența, astfel încât, la rândul ei, putea pronunța o hotărâre de declinare.

În cauză, nu opera nici

obligativitatea instituită în privința problemelor de drept dezlegate de

instanța superioară (în cauză Tribunalul București și-a declinat competența)

prin art. 315 C. proc. civ., deoarece aceasta nu s-a pronunțat în calitate de

instanță de control judiciar.

Încălcarea competenței materiale de

către judecătorie nu a fost observată de instanța de apel.

Pentru cele ce preced, în temeiul

art. 312 alin. (6) C. proc. civ. va fi admis recursul, casate hotărârile

atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și va fi

trimis dosarul spre judecare instanței judecătorești competente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 637/A/

din 18 aprilie 2005, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, casează

această decizie, precum și sentința civilă nr. 6070 din 27 octombrie 2004 a

Judecătoriei sectorului 5 și trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul București, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2005.