ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5328/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 510 din 25 septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la daunele cominatorii. A fost admisă acțiunea formulată de A.I.S. și G.J.S. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București. A fost obligată pârâta să procedeze la soluționarea notificărilor formulate de reclamanți cu nr. 44/2001 și nr. 1592/2001. Totodată s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000.000 lei/zi întârziere în executarea obligației anterior stabilite, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la executarea efectivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin notificările menționate reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat în București. Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pârâta avea obligația legală de a soluționa notificările adresate de reclamanți, în termenul de 60 de zile de la data depunerii actelor și pentru că acest termen limită a expirat s-a dispus obligarea pârâtei la soluționarea notificărilor, cu daune cominatorii, ca mijloc de constrângere al debitorului obligației de a face. S-a avut în vedere că cererea reclamanților de stabilire a unor daune cominatorii este admisibilă și justificată, neavând relevanță în această fază a procesului prejudiciul real al creditorului obligației de a face, urmând ca în cazul neexecutării obligației creditorul să ceară transformarea în daune interese.

Împotriva acestei hotărâri, Municipiul București prin Primar General a declarat recursul de față în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că termenul de 60 zile în care avea obligația să răspundă la notificare este un termen de recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată în nici un fel. Cu privire la stabilirea daunelor cominatorii se susține că o atare cerere este lipsită de temei legal, în situația în care prin O.U.G. nr. 185/2002 s-a reglementat prin art. 580 3 instituția amenzii civile, în cazul obligației de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul.

Recursul este întemeiat numai în sensul celor ce urmează: Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, în conformitate cu art. 41 alin. (1) din aceeași lege. Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut de textul anterior, să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Din redactarea textelor redate rezultă fără echivoc că legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare are de îndeplinit anumite obligații, este imperativ și nu de recomandare, prevăzând repetat că unitatea în cauză „este obligată” să răspundă notificării.

Orice altă calificare a naturii juridice a termenului menționat ar fi de natură a deturna și finalitatea urmărită prin adoptarea legii, anume înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietar, pentru abuzurile săvârșite, într-un termen cât mai scurt. În altă interpretare, susținută prin recurs, s-ar ajunge la amânarea rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor sau acordări de despăgubiri, astfel că pe această cale s-a îngrădi dreptul la reparație. Așa fiind, primul motiv de recurs este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare. Este fondat însă cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează greșita admitere a cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, pentru următoarele considerente: Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ce vizează restituirea în natură sau măsuri reparatorii în ce privește imobilele preluate abuziv, în perioada menționată de lege, precum și procedura de urmat pentru realizarea scopului legii.

Pentru neîndeplinirea, în anumite termene, a obligațiilor ce revin diverselor persoane implicate în procedura de restituire sau de acordare a reparațiilor, legea a prevăzut pentru unele termene sancțiuni, cum este cazul art. 30 alin. (2) prin care unitatea vinovată este penalizată cu 0,1% pe zi, din valoarea sumei datorate, iar pentru alte termene nu a prevăzut sancțiuni, cum este și cazul termenului de 60 zile, la care se referă art. 23 alin. (1). De aceea, instanța a apelat la prevederi din Codul Civil, care însă nu au legătură cu problematica pe care legea specială o rezolvă în ansamblul ei. Astfel art. 1073 și art. 1075 c. civ.

sunt cuprinse în capitolul VII intitulat „Despre efectele obligațiilor”, ce face parte din Titlul III – „Despre contracte sau convenții”, ambele texte referindu-se la dreptul creditorului (art. 1073) și obligația debitorului (art. 1075) ceea ce implică existența unui prejudiciu cuantificat, care să poată fi acordat sau schimbat în dezdăunare, care nu poate depăși însă acest prejudiciu, care de altfel, nici nu a fost pus în discuție de reclamanți, singurii care puteau să o facă, în baza principiului disponibilității. Așa fiind, rezultă că stabilirea daunelor cominatorii nu au suport legal în dispozițiile generale ale Codului civil, la care s-a făcut referire, astfel că cererea a fost admisă eronat.

În plus, este de observat că prin dispozițiile O.U.G. nr. 185/2000 a fost prevăzut un alt text, anume art. 580 3 , care reglementează instituția amenzii civile în cazul obligației de a face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul. Prin urmare, se poate susține cu deplin temei, că instituția daunelor cominatorii nu mai subzistă, în situația în care amenda civilă la care s-a făcut referire are aceeași finalitate și domeniu de aplicare. De aceea recursul de față urmează a fi admis și a se casa decizia recurată, cu consecința admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, practic înlăturării dispoziției luate de instanță în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 1933/A din 23 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată. Admite apelul declarat de Municipiul București, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 510 din 25 mai 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2005.