ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5328/2005

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 510 din 25

septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost

respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere

referitor la daunele cominatorii. A fost admisă acțiunea formulată de A.I.S. și

G.J.S. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București. A fost obligată

pârâta să procedeze la soluționarea notificărilor formulate de reclamanți cu

nr. 44/2001 și nr. 1592/2001. Totodată s-a dispus obligarea pârâtei la plata

sumei de 3.000.000 lei/zi întârziere în executarea obligației anterior

stabilite, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la

executarea efectivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că prin notificările menționate reclamanții au solicitat

restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat în București.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 pârâta avea obligația legală de a soluționa notificările adresate

de reclamanți, în termenul de 60 de zile de la data depunerii actelor și pentru

că acest termen limită a expirat s-a dispus obligarea pârâtei la soluționarea

notificărilor, cu daune cominatorii, ca mijloc de constrângere al debitorului

obligației de a face.

S-a

avut în vedere că cererea reclamanților de stabilire a unor daune cominatorii

este admisibilă și justificată, neavând relevanță în această fază a procesului

prejudiciul real al creditorului obligației de a face, urmând ca în cazul

neexecutării obligației creditorul să ceară transformarea în daune interese.

Împotriva acestei hotărâri,

Municipiul București prin

Primar General a declarat recursul de față în condițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susținând că termenul de 60 zile în care avea obligația să

răspundă la notificare este un termen de recomandare, depășirea lui neputând fi

sancționată în nici un fel. Cu privire la stabilirea daunelor cominatorii se

susține că o atare cerere este lipsită de temei legal, în situația în care prin

O.U.G. nr. 185/2002 s-a reglementat prin art. 580

3

instituția

amenzii civile, în cazul obligației de a face care nu poate fi îndeplinită prin

altă persoană decât debitorul.

Recursul este întemeiat numai în

sensul celor ce urmează:

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură, în conformitate cu art. 41 alin. (1) din aceeași lege.

Dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul

imobilului este obligat în termenul prevăzut de textul anterior, să facă

persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului.

Din redactarea textelor redate

rezultă fără echivoc că legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea

deținătoare are de îndeplinit anumite obligații, este imperativ și nu de

recomandare, prevăzând repetat că unitatea în cauză „este obligată” să răspundă

notificării.

Orice altă calificare a naturii

juridice a termenului menționat ar fi de natură a deturna și finalitatea

urmărită prin adoptarea legii, anume înlăturarea prejudiciilor suferite de

proprietar, pentru abuzurile săvârșite, într-un termen cât mai scurt. În altă

interpretare, susținută prin recurs, s-ar ajunge la amânarea rezolvării echitabile

a retrocedării imobilelor sau acordări de despăgubiri, astfel că pe această

cale s-a îngrădi dreptul la reparație.

Așa fiind, primul motiv de recurs

este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare.

Este fondat însă cel de-al doilea

motiv de recurs ce vizează greșita admitere a cererii de obligare a pârâtului

la plata daunelor cominatorii, pentru următoarele considerente:

Legea nr. 10/2001 este o lege

specială, ce vizează restituirea în natură sau măsuri reparatorii în ce

privește imobilele preluate abuziv, în perioada menționată de lege, precum și

procedura de urmat pentru realizarea scopului legii.

Pentru neîndeplinirea, în anumite

termene, a obligațiilor ce revin diverselor persoane implicate în procedura de

restituire sau de acordare a reparațiilor, legea a prevăzut pentru unele

termene sancțiuni, cum este cazul art. 30 alin. (2) prin care unitatea vinovată

este penalizată cu 0,1% pe zi, din valoarea sumei datorate, iar pentru alte

termene nu a prevăzut sancțiuni, cum este și cazul termenului de 60 zile, la

care se referă art. 23 alin. (1).

De aceea, instanța a apelat la

prevederi din Codul Civil, care însă nu au legătură cu problematica pe care

legea specială o rezolvă în ansamblul ei.

Astfel art. 1073 și art. 1075 c.

civ. sunt cuprinse în capitolul VII intitulat „Despre efectele obligațiilor”,

ce face parte din Titlul III – „Despre contracte sau convenții”, ambele texte

referindu-se la dreptul creditorului (art. 1073) și obligația debitorului (art.

1075) ceea ce implică existența unui prejudiciu cuantificat, care să poată fi

acordat sau schimbat în dezdăunare, care nu poate depăși însă acest prejudiciu,

care de altfel, nici nu a fost pus în discuție de reclamanți, singurii care

puteau să o facă, în baza principiului disponibilității.

Așa fiind, rezultă că stabilirea

daunelor cominatorii nu au suport legal în dispozițiile generale ale Codului

civil, la care s-a făcut referire, astfel că cererea a fost admisă eronat. În

plus, este de observat că prin dispozițiile O.U.G. nr. 185/2000 a fost prevăzut

un alt text, anume art. 580

3

, care reglementează instituția amenzii

civile în cazul obligației de a face, care nu poate fi îndeplinită prin altă

persoană decât debitorul. Prin urmare, se poate susține cu deplin temei, că

instituția daunelor cominatorii nu mai subzistă, în situația în care amenda

civilă la care s-a făcut referire are aceeași finalitate și domeniu de

aplicare.

De aceea recursul de față urmează a

fi admis și a se casa decizia recurată, cu consecința admiterii apelului și

schimbării în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii de obligare a

pârâtului la plata daunelor cominatorii, practic înlăturării dispoziției luate

de instanță în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei civile

nr. 1933/A din 23 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă.

Casează

decizia recurată.

Admite apelul declarat de Municipiul

București, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 510 din 25 mai 2004 a

Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Schimbă

în parte sentința în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata daunelor

cominatorii.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2005.