ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 57/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 211 din 13

februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul B.M., dispunând obligarea pârâtei Primăria

Municipiului București de a se pronunța prin dispoziție motivată asupra cererii

din notificarea nr. 2337/2001 și de a plăti daune cominatorii de 200.000 lei pe

zi, de la data rămânerii definitive a hotărârii, în caz de neîndeplinire a

obligației.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului formulat de Municipiul București, potrivit

deciziei civile nr. 431/A din 21 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au avut în vedere dispozițiile exprese ale art. 21 și

urm. din Legea nr. 10/2001, reținând că, deși termenul de 60 de zile prevăzut

de textul art. 23 alin. (1) este un termen de recomandare, această calificare

nu poate amâna sine die soluționarea notificării, deoarece s-ar abdica de la

spiritul legii și de la principiul interpretării acestuia în favoarea

persoanelor îndreptățite. Procedura notificării este legată în mod necesar de

exercitarea unui drept subiectiv, având caracter obligatoriu, temporizarea

acestuia deschizând celui vătămat accesul la justiția civilă pentru a impune

finalizarea ei.

Referitor la capătul de cerere

privind daunele cominatorii, s-a reținut că obligația stabilită în sarcina

pârâtei, obligație pur personală, nu poate fi executată silit și că

admisibilitatea daunelor cominatorii a fost stabilită prin Decizia nr. XX/2005

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva deciziei pronunțată în

faza procesuală a apelului a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., apelantul-pârât Municipiul București, criticând-o ca

fiind nelegală pentru următoarele motive:

- Termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare poate avea două date de referință:

data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.

Reclamantul nu a arătat care este

data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada existenței unei

precizări în sensul stabilit de Normele metodologice (H.G. nr. 498/2003),

situație în care termenul de 60 de zile nu a început să curgă.

- Cu privire la acordarea daunelor

cominatorii recurentul precizează că pentru situația dată reclamantul poate uza

doar de calea prevăzută de art. 580

3

C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Curtea constată că prima critică nu este întemeiată.

Art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2004, republicată, instituie în termeni imperativi obligația entității

investite cu soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii, de a se

pronunța prin decizie/dispoziție motivată asupra notificării, în termen de 60

de zile de la înregistrarea acesteia.

Pe tot parcursul procesului,

recurentul nu a demonstrat că pentru soluționarea notificării ar fi fost

necesar ca reclamantul să depună acte doveditoare suplimentare și că i-ar fi

adus la cunoștință acest fapt.

Obligația cu caracter civil

prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă s-ar admite că

termenul de 60 de zile prescris de lege ar fi unul de recomandare, nu este o

obligație potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară,

discreționară a unității deținătoare a imobilului solicitat, astfel încât

nesocotirea acesteia deschide persoanei îndreptățite (titularului notificării)

accesul la justiție pentru a solicita instanțelor judecătorești pronunțarea

unei hotărâri de obligare a unității deținătoare la soluționarea cererii

privind acordarea măsurilor reparatorii, conform dispozițiilor art. 1073 C.

civ., art. 21 din Constituție, prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Recursul este fondat în limitele

celui de-al doilea motiv invocat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În argumentarea soluției privind

obligarea pârâtului chemat în judecată la plata de daune cominatorii pe

perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a sentinței și executarea

obligației de a face (intuitu personae) stabilită în sarcina pârâtului,

instanțele anterioare au făcut trimitere la Decizia nr. XX din 12 decembrie

2005 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, admițând

recursul în interesul legii declarat de procurorul general, a stabilit că

cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile

reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile prevăzută de art.

580

3

C. proc. civ.

Instanțele anterioare au ignorat

însă dispozițiile modificatoare aduse Codului de procedură civilă prin Legea

nr. 459 din 6 decembrie 2006.

În actuala reglementare, art. 580

3

C. proc. civ., respectiv alin. (5) al acestui articol, introdus prin Legea nr.

4459/2006 (ulterior pronunțării deciziei în interesul legii), prevede în mod

expres că pentru neexecutarea obligațiilor de a face ce nu pot fi îndeplinite

prin alte persoane decât debitorii „nu se pot acorda daune cominatorii”.

Astfel, pe calea unei norme legale

cu caracter interpretativ, care a făcut ca decizia dată în interesul legii să

cadă în desuetudine, se prevede în mod expres, în termeni clari, nesusceptibili

de interpretări diferite, că unicul mijloc de constrângere al debitorului unei

obligații personale de a face îl constituie amenda civilă reglementată de art.

580

3

C. proc. civ., aplicabilă exclusiv în faza procesuală a

executării silite.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.civ., Curtea urmează să

admită recursul, să modifice decizia atacată, să admită apelul pârâtului și să

schimbe în parte sentința, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea

la plata daunelor cominatorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 431/A din 21

iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Modifică decizia în sensul că admite

apelul declarat de pârât și schimbă în parte sentința nr. 211 din 13 februarie

2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Înlătură dispoziția privind

obligarea la plata de daune cominatorii a pârâtului.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie

2008.