ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3847/2008

Asupra recursului de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 880 din 18

iunie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, investit cu

soluționarea litigiului prin decizia civilă nr. 790 din 17 aprilie 2007 a

Curții de Apel București, secția a

IV

a civilă,

a admis cererea formulată la data de 3 martie 2006 de reclamantele R.C.

și R.R. și a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general să

emită dispoziție motivată asupra notificării nr. 1760 din 18 octombrie 2001

formulată de

reclamante, sub sancțiunea

plății de daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere de la pronunțarea

hotărârii și până la îndeplinirea obligației.

În motivarea sentinței, instanța a

reținut că pârâtul avea, în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr.

10/2001, obligația de a

răspunde

notificării în termen de 60 zile de la data depunerii notificării

sau,

după caz, a actelor doveditoare.

Instanța a constatat că reclamantele au

completat dosarul constituit ca urmare a notificării cu o serie de înscrisuri

necesare

soluționării notificării, fără ca

pârâtul să își fi îndeplinit obligația și fără

ca acesta să fi făcut

dovada existenței vreuneia din situațiile

prevăzute

de normele metodologice de natură să justifice prorogarea

termenului prevăzut de lege pentru a răspunde

notificării.

Instanța a apreciat că dată fiind

conduita pârâtului se justifică obligarea acestuia la plata de daune

cominatorii, daune având caracter de amendă civilă și de constrângere a

debitorului obligației

de a face de a-și

executa obligația, admisibile și în condițiile existenței

reglementării prevăzute de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 780 din 26

noiembrie 2007, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă,

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul

Municipiul

București.

În motivarea deciziei curtea a reținut

că prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001,

entitatea

deținătoare având obligația de a

soluționa notificarea în termen de 60

de zile, termen care nu poate fi

prelungit pe o durată nelimitată, în speță circa 5 ani, întrucât acest fapt ar

echivala cu o încălcare a liberului acces la justiție, fapt contrar

dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția României și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, instanța a reținut că în speță

nu sunt date ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 580

3

C. proc.

civ., caz în care daunele cominatorii sunt admisibile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Municipiul

București, invocând

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia cât timp reclamantele nu i-au adus

la cunoștință, odată cu depunerea notificării sau ulterior, faptul că nu mai

dețin alte probe pe care să le depună în susținerea acesteia, în mod greșit

instanțele de fond au reținut că termenul de 60 de zile în care trebuia să

soluționeze notificarea, ar fi început să curgă, respectiv că ar fi în culpă cu

privire la nerespectarea obligației de a soluționa în termen legal notificarea.

Recurentul susține că interpretarea se

impunea în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ale art.

23.1 din H.G. 498/2003.

Totodată,

recurentul susține că în mod greșit instanțele de fond

au

dispus obligarea sa la plata de daune cominatorii, daune

inadmisibile în raport de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.

Analizând criticile formulate, Înalta

Curte constată următoarele:

În drept,

executarea silită a altor obligații de a face, categorie în

care se încadrează și obligația stabilită în sarcina entităților

deținătoare de a răspunde notificărilor care le sunt adresate de

persoanele îndreptățite, este reglementată prin

dispozițiile art. 580

A

și urm. C. proc. civ.

Potrivit alin. (5) al art. 580

3

,

text de lege introdus prin art. 1 pct. 34 din Legea 459 din 6 decembrie 2006

pentru modificarea și

completarea Codului de

procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial

nr. 994 din 13

decembrie 2006, pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol

(de a face sau de a nu face) nu se pot acorda daune cominatorii.

Așa fiind, în mod greșit instanțele de

fond, în interpretarea dispozițiilor legale menționate, au apreciat că se

impune obligarea pârâtului la îndeplinirea obligației de a face, anume de a

soluționa

notificarea, sub sancțiunea

plății de daune cominatorii.

Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a modifica decizia atacată,

a

admite apelul și schimba în parte

sentința tribunalului în sensul că va

înlătura obligarea pârâtului la

plata daunelor cominatorii.

Înalta Curte constată însă că este

nefondată critica pârâtului privind greșita obligare a sa de a răspunde

notificării, motiv pentru

care urmează a

menține dispoziția dată de instanțele de fond în acest

sens.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001

(în forma inițială, devenit după republicare art. 25), în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 22 (care prevedea că actele pot fi depuse fie ca

anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a

legii), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Prin

dispoziția art. 23.1. alin. (1) din H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 (devenite art. 25.1 în H.G. 250/2007 prin

care s-a abrogat H.G.

nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează faptul că

termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a

se pronunța

asupra cererii de restituire

poate avea două date de referință, fie data

depunerii notificării, fie

data depunerii actelor doveditoare.

Dispoziția

se explicitează prin alin. (2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în care

persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate

actele

de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de

restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii

notificării iar, în cazul în care odată cu

notificarea nu s-au depus acte

doveditoare, termenul respectiv va curge

de la data depunerii acestora.

Din interpretarea sistematică a

dispozițiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) și (2), coroborate cu cele

prevăzute de alin. (3), (4) și (5), rezultă că entitatea deținătoare, pentru a

putea invoca beneficiul prorogării termenului de soluționare a notificării,

este necesar să fi comunicat în scris persoanei îndreptățite faptul că pentru

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire

se impune depunerea

anumitor acte, altele decât cele pe care Ie-a anexat

notificării, și aceasta, persoană îndreptățită, fie să nu-i fi răspuns, fie să

îi fi comunicat actele cu întârziere.

Or, în mod corect instanțele de fond, în

interpretarea dispozițiilor legale menționate, au statuat că atâta timp cât

reclamantele au atașat notificării actele de care înțelegeau să se folosească

în dovedirea pretențiilor și, ulterior, la data de 25 aprilie 2005, au transmis

pârâtului actele pe care acesta Ie-a solicitat în

completare, refuzul de soluționare a notificării este nejustificat.

În acest context al analizei, este de

menționat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că termenul de soluționare

a notificării nu

a început să curgă

întrucât reclamantele nu ar fi depus și o declarație

prin care să

precizeze că nu mai dețin alte probe, nu poate fi primită întrucât legea nu

prevede o asemenea condiție.

O astfel de declarație, de altminteri,

se justifică a fi depusă

numai în măsura în

care unitatea deținătoare, în urma analizei actelor

doveditoare deja

depuse odată cu notificarea, solicită completarea documentației iar persoana

îndreptățită nu deține actele solicitate,

ipoteză

care însă nu este dată în speța supusă analizei, reclamantele depunând la

dosarul comisiei actele solicitate de aceasta.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General împotriva deciziei nr. 780 din

26 noiembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia atacată, admite apelul și schimbă în parte sentința

nr. 880 din 18 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în

sensul că înlătură obligarea pârâtului Municipiul București,

prin Primarul General, la plata daunelor

cominatorii.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 11

iunie 2008.