ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3847/2008

Asupra recursului de față, constată: Prin sentința civilă nr. 880 din 18 iunie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, investit cu soluționarea litigiului prin decizia civilă nr. 790 din 17 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a admis cererea formulată la data de 3 martie 2006 de reclamantele R.C. și R.R. și a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general să emită dispoziție motivată asupra notificării nr. 1760 din 18 octombrie 2001 formulată de reclamante, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere de la pronunțarea hotărârii și până la îndeplinirea obligației. În motivarea sentinței, instanța a reținut că pârâtul avea, în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, obligația de a răspunde notificării în termen de 60 zile de la data depunerii notificării sau, după caz, a actelor doveditoare.

Instanța a constatat că reclamantele au completat dosarul constituit ca urmare a notificării cu o serie de înscrisuri necesare soluționării notificării, fără ca pârâtul să își fi îndeplinit obligația și fără ca acesta să fi făcut dovada existenței vreuneia din situațiile prevăzute de normele metodologice de natură să justifice prorogarea termenului prevăzut de lege pentru a răspunde notificării. Instanța a apreciat că dată fiind conduita pârâtului se justifică obligarea acestuia la plata de daune cominatorii, daune având caracter de amendă civilă și de constrângere a debitorului obligației de a face de a-și executa obligația, admisibile și în condițiile existenței reglementării prevăzute de dispozițiile art. 580 3 C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 780 din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București. În motivarea deciziei curtea a reținut că prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, entitatea deținătoare având obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile, termen care nu poate fi prelungit pe o durată nelimitată, în speță circa 5 ani, întrucât acest fapt ar echivala cu o încălcare a liberului acces la justiție, fapt contrar dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, instanța a reținut că în speță nu sunt date ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 580 3 C. proc.

civ., caz în care daunele cominatorii sunt admisibile. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia cât timp reclamantele nu i-au adus la cunoștință, odată cu depunerea notificării sau ulterior, faptul că nu mai dețin alte probe pe care să le depună în susținerea acesteia, în mod greșit instanțele de fond au reținut că termenul de 60 de zile în care trebuia să soluționeze notificarea, ar fi început să curgă, respectiv că ar fi în culpă cu privire la nerespectarea obligației de a soluționa în termen legal notificarea. Recurentul susține că interpretarea se impunea în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 23.1 din H.G.

498/2003. Totodată, recurentul susține că în mod greșit instanțele de fond au dispus obligarea sa la plata de daune cominatorii, daune inadmisibile în raport de dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: În drept, executarea silită a altor obligații de a face, categorie în care se încadrează și obligația stabilită în sarcina entităților deținătoare de a răspunde notificărilor care le sunt adresate de persoanele îndreptățite, este reglementată prin dispozițiile art. 580 A și urm. C. proc. civ. Potrivit alin. (5) al art. 580 3 , text de lege introdus prin art. 1 pct. 34 din Legea 459 din 6 decembrie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 994 din 13 decembrie 2006, pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol (de a face sau de a nu face) nu se pot acorda daune cominatorii.

Așa fiind, în mod greșit instanțele de fond, în interpretarea dispozițiilor legale menționate, au apreciat că se impune obligarea pârâtului la îndeplinirea obligației de a face, anume de a soluționa notificarea, sub sancțiunea plății de daune cominatorii. Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a modifica decizia atacată, a admite apelul și schimba în parte sentința tribunalului în sensul că va înlătura obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii. Înalta Curte constată însă că este nefondată critica pârâtului privind greșita obligare a sa de a răspunde notificării, motiv pentru care urmează a menține dispoziția dată de instanțele de fond în acest sens.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială, devenit după republicare art. 25), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care prevedea că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Prin dispoziția art. 23.1. alin. (1) din H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (devenite art. 25.1 în H.G. 250/2007 prin care s-a abrogat H.G.

nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează faptul că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. Dispoziția se explicitează prin alin. (2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării iar, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) și (2), coroborate cu cele prevăzute de alin. (3), (4) și (5), rezultă că entitatea deținătoare, pentru a putea invoca beneficiul prorogării termenului de soluționare a notificării, este necesar să fi comunicat în scris persoanei îndreptățite faptul că pentru fundamentarea și emiterea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor acte, altele decât cele pe care Ie-a anexat notificării, și aceasta, persoană îndreptățită, fie să nu-i fi răspuns, fie să îi fi comunicat actele cu întârziere. Or, în mod corect instanțele de fond, în interpretarea dispozițiilor legale menționate, au statuat că atâta timp cât reclamantele au atașat notificării actele de care înțelegeau să se folosească în dovedirea pretențiilor și, ulterior, la data de 25 aprilie 2005, au transmis pârâtului actele pe care acesta Ie-a solicitat în completare, refuzul de soluționare a notificării este nejustificat.

În acest context al analizei, este de menționat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că termenul de soluționare a notificării nu a început să curgă întrucât reclamantele nu ar fi depus și o declarație prin care să precizeze că nu mai dețin alte probe, nu poate fi primită întrucât legea nu prevede o asemenea condiție. O astfel de declarație, de altminteri, se justifică a fi depusă numai în măsura în care unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse odată cu notificarea, solicită completarea documentației iar persoana îndreptățită nu deține actele solicitate, ipoteză care însă nu este dată în speța supusă analizei, reclamantele depunând la dosarul comisiei actele solicitate de aceasta.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 780 din 26 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia atacată, admite apelul și schimbă în parte sentința nr. 880 din 18 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul că înlătură obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, la plata daunelor cominatorii. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 iunie 2008.