ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6005/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6005/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
În temeiul dispozițiilor art. 242
alin. (2) C. proc. civ., va reține cauza spre soluționare.
Deliberând, în temeiul art. 256 C.
proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la
Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 17 septembrie 2007, reclamanta
T.(T.)T. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul
General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea
pârâtului de a răspunde la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001,
înregistrată sub nr. 2914/2001, având ca obiect imobilul situat în București,
și obligarea pârâtului la daune cominatorii.
Prin sentința civilă nr. 1319 din 18
octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea
reclamantei, a obligat pe pârât la soluționarea notificării întemeiate pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 2914/2001 la B.E.J. B., R.
și B., având ca obiect imobilul din București, precum și la plata de daune
cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere de la rămânerea definitivă a
hotărârii până la executarea efectivă a obligației.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a
reținut că pârâtului îi revenea obligația de a răspunde solicitării reclamantei
în termen de 60 de zile, potrivit art. 25 alin. (1) și art. 26 din Legea nr.
10/2001.
S-a considerat că pârâtul rămâne
obligat să soluționeze notificarea în termenul prescris de lege, neputând
invoca pentru întârzierea răspunsului, nedepunerea actelor doveditoare de către
petent, posibilitatea depunerii înscrisurilor doveditoare până la soluționarea
notificării, conform modificării aduse art. 23 prin Legea nr. 247/2005, fiind o
normă în favoarea titularului cererii.
S-a mai reținut că modalitatea
răspunsului la notificare și termenul sunt imperative, neavând caracter de
recomandare, iar prin lipsa răspunsului, pârâtul a adoptat o conduită
culpabilă, prin care a afectat interesele reclamantei și a lipsit-o de
posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Împotriva sentinței menționate a
declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o
ca nelegală și netemeinică pentru greșita obligare la plata daunelor
cominatorii, cu încălcarea art. 580
3
C. proc. civ. și art. 1073 C.
civ., cât și pentru greșita reținere a caracterului termenului de 60 de zile
pentru soluționarea notificării ca fiind imperativ și nu de recomandare.
Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 91 din 6 februarie 2008, a admis apelul
pârâtului Municipiul București prin Primarul General și a schimbat în parte
sentința apelată în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere privind
acordarea daunelor cominatorii.
Au fost menținute celelalte
dispoziții ale sentinței.
Prin considerentele deciziei,
instanța de apel a reținut, în esență, că, în reglementarea actuală există o
dispoziție expresă a legii care înlătură posibilitatea acordării daunelor
cominatorii în cazul neexecutării obligațiilor „de a face
” intuitu personae
,
respectiv dispozițiile art. 580
3
alin. (5) C. proc. civ.
S-a avut în vedere că aceste
dispoziții au fost edictate prin Legea nr. 459/2006, ulterioară deciziei nr. XX
din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a
admis recursul în interesul legii și s-a statuat că reglementarea cuprinsă în
art. 580
3
alin. (1) C. proc. civ. nu exclude folosirea dreptului de
a recurge la obligarea debitorului la daune cominatorii, cât timp, prin nicio
dispoziție a legii, nu este înlăturată o astfel de posibilitate.
Ca atare, s-a reținut că reclamanta
nu mai are dreptul de a recurge la obligarea debitorului la plata daunelor
cominatorii, acesta având la dispoziție mijloacele procedurale prevăzute în mod
expres de dispozițiile art. 580
3
C. proc. civ.
În ceea ce privește capătul de
cerere privind obligarea pârâtului-apelant de a răspunde notificării
reclamantei, prin emiterea unei dispoziții motivate, curtea de apel a constatat
că soluția primei instanțe este legală și temeinică întrucât acesta nu și-a
îndeplinit obligația legală, stabilită, în mod imperativ, prin dispozițiile
art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei menționate a
declarat recurs în termenul legal reclamanta T.(T.)T. criticând-o ca nelegală
pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, reclamanta
a susținut că instanța de apel a încălcat, prin hotărârea recurată,
dispozițiile art. 329 C. proc. civ. și nu a ținut seama de dispozițiile
deciziei de recurs în interesul legii nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit că cererea privind
obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării
obligației debitorului la plata amenzii civile.
Analizând critica invocată de
reclamanta-recurentă raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerente ce succed:
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor
art. 329 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
219/2005, soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra
recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în ceea ce
privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
În actuala reglementare, art. 580
3
alin. 5 C. proc. civ.prevede expres că pentru neexecutarea obligațiilor
prevăzute în acest articol nu se pot acorda daune cominatorii.
Aceste dispoziții au fost introduse
în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 459/2006, care este ulterioară
deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX din 12 decembrie 2005,
astfel că aceasta nu mai poate fi aplicată, reclamanta-recurentă nefiind
îndreptățită să recurgă la obligarea debitorului la plata daunelor cominatorii.
Aceasta are la dispoziție mijloacele procedurale prevăzute în mod expres de
dispozițiile art. 580
3
C. proc. civ., respectiv plata unei amenzi
civile în favoarea statului, sau acțiunea privind plata daunelor interese,
pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației de a
face.
Ca atare, soluția respingerii
capătului de cerere privind obligarea pârâtului la daune cominatorii este
legală. Pentru aceste considerente, Curtea va constata că recursul este
nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va
respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.T. împotriva deciziei civile
nr. 91 din 6 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 17 octombrie 2008.