ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6302/2008

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 27 martie 2006 pe rolul Tribunalul București, secția a V-a

civilă, reclamantele I.R.L. și D.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie

obligată pârâta să se conformeze dispozițiilor art. 25 și art. 26 din Legea nr.

10/2001 respectiv să pronunțe o decizie sau dispoziție motivată asupra cererii

de restituire a imobilului situat în București, și să fie obligă pârâta la

plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pe zi de la data pronunțării

hotărârii și până la data emiterii deciziei.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 652 din 26 mai 2006 a admis

excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența

cu soluționarea cererii, in favoarea Judecătoriei sectorului 5 București .

Judecătoria

sectorului 5 București prin sentința civila nr. 5599 din 8 septembrie 2006 a

declinat competența la rândul său în favoarea Tribunalului București și a

dispus, față de împrejurarea că s-a ivit conflictul negativ de competență

materială, înaintarea dosarului Curții de Apel București pentru soluționarea

acestuia, instanță, care prin sentința civilă nr. 10 din 8 februarie 2007 a

stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții I.R.L., D.C.

și pârâta Primăria Municipiului București, în favoarea Tribunalului București,

secția civilă.

Cauza a fost

înregistrată sub nr. 15078/3/2007 pe rolul Secției a

V

a

civila a Tribunalului București.

Prin sentința civilă

nr. 1053 din 3 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis cererea formulată de reclamantele I.D.R.L. și D.C. în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București; a obligat pârâta să emită decizie/dispoziție

în conformitate cu Legea nr. 10/2001 în soluționarea notificării nr. 1270 din

26 iulie 2001 și să plătească suma de 100 lei cu titlu de daune cominatorii pe

zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a sentinței și până la

soluționarea notificării.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că pârâta nu a făcut dovada că actele depuse de

reclamanți sunt incomplete, astfel încât culpa în nesoluționarea notificării nu

le aparține acestora, atâta timp cât pârâtul nu a făcut dovada că a comunicat

acest lucru notificatorilor.

Pârâta

Primăria Municipiului București a declarat apel împotriva hotărârii de mai sus

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând că este pronunțată

cu aplicarea greșită a legii, motivat de faptul termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de

restituire, poate avea două date de referință, și anume, data depunerii

notificării sau data depunerii actelor doveditoare.

Apelanta a

învederat și faptul că în mod greșit a fost obligată la plata daunelor

cominatorii de 100 lei pe zi întârziere, solicitând respingerea acestui capăt

de cerere ca inadmisibil.

Prin decizia civilă

nr. 34 din 23 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Primăria municipiului București

prin Primar General, reținând că obligația de a răspunde la notificare, este

stabilită în mod imperativ de dispozițiile alin. (1) al art. 23 din Legea nr.

10/2001, iar acest răspuns trebuie să fie emis în termen de 60 de zile de la

momentul formulării

notificării, legea nefăcând distincție cu

privire la completarea înscrisurilor depuse de către persoana îndreptățită la

restituire.

Pârâta a formulat în

termen legal recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data de 13 martie 2008, critica vizând pe de o parte interpretarea greșită a

legii speciale în materie de către instanța de apel respectiv dispozițiile art.

23 din Legea nr. 10/2001 și, pe de altă parte greșita obligare la plata

daunelor cominatorii față de dispozițiile art. 580 C. proc. civ.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul va fi admis doar în ceea ce privește critica referitoare la

greșita

obligare la plata daunelor

cominatorii.

Astfel, prin

Decizia nr.

XX

din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție constituită în Secții Unite s-a constatat că prin

reglementarea dată în cuprinsul art. 580 C. proc. civ. nu s-a înlăturat

posibilitatea recurgerii la instituția daunelor cominatorii pentru silirea

debitorului să-și îndeplinească obligația de a face sau de a nu face, ci

dimpotrivă, pe lângă menționarea acestui instrument de constrângere, s-a

instituit și amenda civilă ca mijloc de determinare a debitorului să își

îndeplinească obligația asumată.

Ulterior

însă, s-au modificat dispozițiile cuprinse în art. 580

3

C. proc.

civ. în sensul că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul

articol nu se pot acorda daune cominatorii.

Drept urmare, daunele cominatorii nu mai pot fi

acordate.

Înalta Curte constată însă că este

nefondată critica pârâtului privind greșita obligare a sa de a răspunde

notificării, motiv pentru care urmează a menține dispoziția dată de instanțele

de fond în acest sens.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001 (în forma inițială, devenit după republicare art. 25), în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care

prevedea

că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18

luni de la data intrării în vigoare a legii),

unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra

cererii de

restituire în natură.

Prin

dispoziția art. 23.1. alin. (l) din H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

(devenite art. 25.1 din H.G. 250/2007, prin care s-a abrogat H.G. nr. 498 din

14 mai 2003), se reiterează faptul că termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de

restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare.

Dispoziția

se explicitează prin alin. (2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în

care persoana îndreptățită a depus odată cu

notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru

dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data

depunerii notificării iar, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus

acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Din

interpretarea sistematică a dispozițiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) și

(2), coroborate cu cele prevăzute de alin. (3), (4) și (5), rezultă că

entitatea deținătoare, pentru a putea invoca beneficiul prorogării termenului

de soluționare a notificării, este necesar să fi comunicat în scris persoanei

îndreptățite faptul că pentru fundamentarea și emiterea deciziei de restituire

se impune depunerea anumitor acte, altele decât cele pe care le-a anexat

notificării, și aceasta, persoană îndreptățită,

fie să nu-i fi răspuns, fie să îi fi

comunicat actele cu întârziere.

Or,

în mod corect instanțele de fond, în interpretarea dispozițiilor legale

menționate, au statuat că atâta timp cât, în

cauza dedusă judecății, pârâtul, în urma analizei notificării, nu a comunicat

reclamaților, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este

insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, refuzul de

soluționare a notificării este nejustificat.

În acest context al

analizei, este de menționat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că

termenul de soluționare a notificării nu a început să curgă întrucât

reclamanții nu ar fi depus odată cu notificarea toate actele de care înțeleg să

uzeze, nu poate fi primită întrucât legea nu prevede o asemenea condiție.

În speță, recurenta-pârâtă

nu a făcut dovada că a solicitat, completarea documentelor necesare

soluționării notificării, iar interpretarea dată textului de lege invocat

reflectă atitudinea pârâtei de a eluda dispozițiile referitoare la

obligativitatea emiterii deciziei sau dispoziției motivate, ca răspuns la

notificare.

Așadar,

în mod corect instanța de apel a menținut soluția primei instanțe

de a obliga pârâtul să emită un răspuns la

notificarea formulată de reclamanți, dispozițiile art. 22 și art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 fiind corect aplicate în cauză.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâta Primăria

municipiului București prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 34 din

data de 23 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

casa decizia recurată precum și sentința civilă nr. 1053 din 3 septembrie 2007

a Tribunalului București, secția a V-a civilă, numai cu privire la dispoziția

privind plata daunelor cominatorii, pe care o va înlătura.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București prin Primar General

împotriva deciziei civile nr. 34 din data de 23 ianuarie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată precum și sentința

civilă nr. 1053 din 3 septembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, numai cu privire la dispoziția privind plata daunelor cominatorii, pe

care o înlătură.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 octombrie 2008.