ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1108/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 72 din 19

ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă

acțiunea reclamanților P.A. și P.M. în contradictoriu cu Municipiul București

prin Primarul General fiind obligat pârâtul să soluționeze notificarea nr. 3285

din 10 august 2001 având ca obiect imobilul situat în București, sector 1,

pârâtul fiind obligat la plata de daune cominatorii în cuantum de 10 lei pe zi

de întârziere cu începere de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la

emiterea dispoziției motivate privind soluționarea notificării.

Pentru a pronunța această hotărâre

au fost reținute următoarele considerente:

Termenul de 60 de zile prevăzut

pentru soluționarea notificării are caracter imperativ, iar nu de recomandare,

ori în cauză reclamanții au notificat pârâtul în anul 2001, pentru retrocedarea

în natură a imobilului din București, notificarea fiind însoțită de acte

doveditoare conform art. 22 din lege, însă demersul reclamanților a rămas fără

rezultat.

Se mai reține de instanța de fond că

atitudinea culpabilă a pârâtului reținută conform înscrisurilor depuse la

dosar, finalizate prin nesoluționarea notificării, în condițiile Legii nr.

10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, a constituit temeiul

admiterii acțiunii și obligării pârâtului la soluționarea notificării cu care a

fost învestit, cu obligația de a achita daune cominatorii pe zi de întreținere

pentru îndeplinirea obligației de a face, respectiv pronunțarea unei decizii

motivate privind soluționarea notificării reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar prin

decizia civilă nr. 353 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a, s-a respins ca nefondat apelul pârâtului pentru următoarele

considerente.

Instanța de apel reține că față de

soluția instanței de fond de obligarea a pârâtului la plata de daune

cominatorii este conformă deciziei de recurs în interesul Legii nr. XX din 12

decembrie 2005, potrivit căreia cererea privind obligarea debitului la plata daunelor

cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării

debitorului la plata amenzii civile, conform art. 580

3

C. proc. civ.,

iar hotărârea prin care s-au adăugat daunele cominatorii este susceptibilă de

executare silită la cererea creditorului, în limita daunelor interese dovedite.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând

modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat,

înlăturând obligarea la plata daunelor cominatorii.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel, vizează nelegalitatea hotărârii prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel recurentul susține că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în ce

privește dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ., susținând că

obligarea la daune cominatorii poate interveni doar în situația în care după

rămânerea definitivă a hotărârii instanței de fond, s-ar refuza îndeplinirea

obligației stabilite.

- Recurentul mai susține că termenul

de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se

pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: - fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare [art. 25 din

Legea nr. 10/2001 și art. 25.1 H.G. nr. 250/2007].

Acest termen în opinia recurentului

este unul de recomandare, norma legală prevăzută în art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 având un caracter dispozitiv, iar nu imperativ.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

- Obiectul dedus judecății vizează

obligarea pârâtului la soluționarea notificării nr. 3285 din 10 august 2001

având ca obiect imobilul situat în București, sector 1.

Potrivit art. 23 alin. (1) devenit art.

25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie,

sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Din prevederile legale sus evocate,

rezultă că termenul de 60 de zile, nu are natura juridică a unui termen de

recomandare, cum greșit susține recurentul, ci este un termen imperativ,

deoarece o atare obligație rezultă fără posibilitate de echivoc, din lege, și

face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă,

instituită în mod imperativ.

Din perspectiva celor expuse și a

textului legal sus evocat, urmează a fi înlăturată critica și susținerea

recurentului cu privire la caracterul termenului de 60 de zile.

Este însă întemeiată critica și susținerea

pârâtului în ce privește nelegala obligare la plata daunelor cominatorii.

Art. 23, devenit art. 25 din Legea

nr. 10/2001 modificată, nu prevede o sancțiune pecuniară pentru nerespectarea

termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a

răspunde la notificare.

Este real, că admițându-se recursul

în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

prin Decizia nr. XX/12 din 2006, au statuat că cererea privind obligarea la

daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării

debitorului la plata amenzii civile conform art. 530

3

C. proc. civ.

Însă, ulterior pronunțării acestei

decizii, art. 580

3

C. proc. civ. a fost modificat și completat prin

Legea nr. 459/2006 alin. (5) al acestui text, prevăzând expres că, pentru

neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune

cominatorii.

Așa fiind, trimiterea făcută de

instanța de apel și cea de fond, la soluția adoptată de Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție a devenit inaplicabilă.

Or, neobservându-se dispozițiunile

legale sus evocate, ambele instanțe au pronunțat hotărâri cu încălcarea

esențială a legii astfel încât fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi admis, a se modifica decizia

recurată în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Municipiul București

prin Primarul general împotriva hotărârii instanței de fond, ce urmează a fi

modificată doar în parte în sensul înlăturării obligării pârâtului la plata

daunelor cominatorii în cuantum de 10 lei pe zi de întârziere, menținând restul

dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 353 din 26

mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, modifică decizia

recurată în sensul că, admite apelul declarat de pârâtul Municipiul București

prin Primarul General, împotriva sentinței nr. 72 din 19 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o modifică în parte în sensul că,

înlătură obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii în cuantum de 10 lei

pe zi de întârziere.

Menține restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 februarie 2010

.