ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5146/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 21

septembrie 2007, I.Ș.A. a solicitat instanței – în contradictoriu cu Municipiul

București, prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București –

obligarea pârâților, de a-i soluționa notificarea formulată la 11 februarie

2002, prin care, în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în București, sector 1, în calitate de unică moștenitoare a

defuncților A. și C.A.

În cauză, au intervenit în interes

propriu și în interesul Municipiului București, reprezentat prin Primar

General, N.T. și N.C. care, în calitate de cumpărători ai apartamentului nr. 2,

de la etajul 1 al imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea, au

solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă, pe considerentul lipsei

calității procesuale active a acesteia motivat de împrejurarea că nu a reușit

să-și dovedească calitatea de succesoare după A.A., fostul proprietar al

nemișcătorului.

Investit în primă instanță,

Tribunalul Argeș, secția civilă, completul specializat în Contenciosul

Administrativ și Fiscal, prin sentința nr. 25/CA din 25 ianuarie 2008, a admis

în parte acțiunea și i-a obligat pe pârâți să soluționeze notificarea formulată

de reclamantă potrivit Legii nr. 10/2001. A respins capătul de cerere privitor

la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat.

A respins acțiunea față de pârâtul

Consiliul General al Municipiului București.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 558/RC din 30 mai

2008, a admis recursurile formulate de reclamantă și pârâtul Municipiul

București, prin Primar General, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre

competentă soluționare la Secția Civilă a Tribunalului București.

Pentru a se pronunța astfel instanța

de control judiciar a reținut în esență că, astfel cum s-a stabilit prin

decizia nr. IX/2006, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii,

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu caracter obligatoriu, potrivit

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanța căreia îi revine competența de a

soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate,

deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de

restituire în natură ori acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001,

este secția civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul

persoana juridică respectivă.

Astfel investit, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1796 din 28 noiembrie 2008, a

admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți să răspundă notificării reclamantei, în

ce privește măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, vizând

imobilul din București, sector 1, în termen de 60 de zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii.

A obligat-o totodată pe pârâtă, la

plata unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de întârziere, începând cu

data rămânerii definitive a sentinței și până la soluționarea notificării.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că notificarea nr. 591 din 11 februarie 2002,

formulată de reclamantă, nu a fost soluționată în termenul de 60 de zile,

prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, motivația pârâtei referitoare la

completarea dosarului administrativ, nefiind relevantă în contextul revenirilor

făcute de notificatoare și a intervalului de peste 5 ani de la data formulării

cererii de restituire.

Cât privește daunele cominatorii,

prima instanță a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1075 C.

civ., conform cărora în cazul neexecutării obligației de a face, creditorul

obligației are dreptul la dezdăunări din partea debitorului, suma solicitată

fiind de natură a o determina pe pârâtă să își îndeplinească atribuțiile

conferite prin lege.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 404 din 15

iunie 2009, a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâți și

intervenienți.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1)

din lege, este un termen imperativ iar nu de recomandare, neexistând nici o

justificare legală ca pârâta să nu se pronunțe asupra notificării, până la data

introducerii acțiunii, respectiv 21 septembrie 2007.

Cât privește apelul

intervenienților, s-a reținut că, potrivit art. 49 și urm. C. proc. civ., doar

în cazul admiterii în principiu a cererii de intervenție, aceasta se

soluționează odată cu cererea principală, numai în acest caz trebuind să existe

mențiuni exprese în dispozitiv privind soluționarea acestei cereri.

Or, în speță, cererea de intervenție

a fost respinsă, prin încheierea din 3 octombrie 2008 a Tribunalului București,

secția a V- a civilă.

În cauză, au declarat recurs în

termen legal atât intervenienții, cât și pârâtul Municipiul București, prin

Primar General.

În recursul lor, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., intervenienții critică

hotărârile date în cauză, susținând în esență că în mod greșit s-a respins

cererea de intervenție, cu ignorarea interesului, pe care aceștia îl au pentru

ca drepturile lor să fie recunoscute.

Tot astfel, se mai arată, cererea

formulată venea în sprijinul soluționării corecte a notificării în condițiile

în care reclamanta nu a prezentat suficiente acte pentru dovedirea calității

sale procesuale active și nu s-a respectat principiul unanimității, notificarea

fiind formulată numai de reclamantă iar nu și de ceilalți moștenitori, persoane

aflate în viață.

Cât privește recursul formulat de

pârâtul Municipiul București, prin Primar General, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta vizează cele două date de referință pe

care - în înțelesul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 -

le-ar avea termenul de 60 de zile, referitor la îndeplinirea obligației

unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, respectiv

fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Ultima dată de referință, conchide

recurentul, este aplicabilă cauzei, în condițiile în care reclamanta nu a

înțeles să-și completeze dosarul administrativ și nici să depună actele și

precizările cerute de normele metodologice.

O ultimă critică privește, greșita

obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, capăt de cerere care

raportat la prevederile art. 580

3

C. proc. civ., apare ca

inadmisibil.

Recursul formulat de intervenienții N.T.

și C., se privește ca nefondat urmând a fi respins în considerarea argumentelor

ce succed.

Astfel, criticile acestora apar ca

irelevante în raport de obiectul acțiunii ce vizează, nu rezolvarea pe fond a

cererii de restituire a imobilului ci, punctual, obligarea entității investite

de a se pronunța, în acord cu dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, prin decizie sau prin dispoziție motivată.

Cât privește greșita reținere de

către instanțe a calității procesuale active a reclamantei prin încălcarea

principiului unanimității, în condițiile în care cea în cauză nu este singura

moștenitoare, în viață, a fostului proprietar al imobilului ce a făcut obiectul

notificării, și această critică este nefondată în raport de prevederile art. 4 alin.

(4) din lege, potrivit căruia, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalți moștenitori

ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Or, în cauză, nu rezultă că vreun

alt moștenitor al defuncților A. și C.A. - foștii proprietari ai nemișcătorului

- ar fi inițiat procedura instituită prin dispozițiile art. 22 alin. (1)-(5)

din lege.

Corect au apreciat instanțele și în

legătură cu inadmisibilitatea unor cereri de intervenție, formulate de terțe

persoane, în procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel, în situația în care, în

cadrul raportului juridic creat urmare formulării unei cereri întemeiată pe

dispozițiile art. 22 din lege - ale cărui părți nu pot fi decât persoane ce se

pretinde îndreptățite și unitatea deținătoare - sunt lezate drepturile unei

alte persoane (care, nu este parte a acestui raport juridic) aceasta își poate

apăra interesele, dar apelând la calea dreptului comun.

Cât privește recursul formulat de

pârâtul Municipiul București, prin Primar General, acesta urmează a fi admis,

însă în limitele și pentru considerentele ce succed.

Astfel, în cauză nefăcându-se dovada

existenței unui prejudiciu, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 580

3

alin. (2) C. proc. civ., care consacră dreptul creditorului de a solicita plata

unor daune interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea

obligației de a face - prevăzută în alin. (1) - textul fiind de altfel

aplicabil doar executării unei obligații prevăzută într-un titlu executoriu.

Eventualele controverse, legate de

modalitățile în care poate fi înfrântă rezistența debitorului în îndeplinirea

obligației de a face, concretizate în condamnarea acestuia la plata unor sume

de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației în

natură, au fost tranșate prin intervenția legiuitorului care, prin Legea nr.

459 din 6 decembrie 2006 a adăugat art. 580

3

C. proc. civ., alte

trei noi alineate din care alineatul 5 dispune tranșant că pentru neexecutarea

obligațiilor prevăzute de acest text, nu se pot acorda daune cominatorii.

Or, daunele cominatorii, creație a

practicii judiciare, reprezintă o condamnare pecuniară pentru fiecare zi de

întârziere, cu rolul de a obține, în mod indirect, executarea obligației și a

învinge rezistența debitorului, în executarea cu întârziere sau neexecutarea

obligației.

În consecință, se va reține ca

fondat motivul de recurs vizând greșita obligare a pârâtului la plata unor

daune cominatorii, în cuantum de 50 lei/zi de întârziere.

Nefondată este însă critica privind

obligarea greșită a pârâtului de a răspunde notificării formulate de reclamantă

la 11 februarie 2002.

Astfel, chiar acceptându-se teza că

termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, ar fi unul de

recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depășit iar

acțiunea vizând obligarea pârâtului de a răspunde notificării, este pe deplin

justificată în condițiile în care a fost formulată la peste 5 ani de la data

când reclamanta a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din același

act normativ, interval în care nu a primit nici un răspuns.

Or, așa cum în mod constant au

statuat instanțele, lipsa răspunsului într-un interval mare de timp de la data

inițierii procedurii administrative, poate fi interpretată ca un refuz al

soluționării notificării, situație ce aduce în discuție culpa entității

investite.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul pârâtului urmează a se admite, cu consecința modificării în

parte a deciziei atacate, admiterii apelului declarat de acesta și schimbării

în parte a sentinței, în sensul înlăturării dispoziției vizând plata daunelor

cominatorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

intervenienții N.C. și N.T. împotriva deciziei nr. 404 din 15 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

București prin primar general împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte decizia recurată,

în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 1796 din

28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă în parte sentința

tribunalului în sensul că înlătură dispoziția vizând obligarea pârâtului la

plata daunelor cominatorii.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Obligă pe intervenienții N.C. și N.T.

la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată față de intimata-reclamantă I.Ș.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 octombrie 2010.